Poeme de Liviu Ioan Stoiciu

Atâta dulce
Strămoșii, purtători de fulgi de zăpadă – de când s-a întors
buna credință. Sunt convinsă: strămoșii,
putători de picături de ploaie. Sau purtători de secetă! Nu
fi rău. Atâta ce îmi tresaltă inima – când
ninge, strămoșii ne mângâie cu sufletele lor, spui tu,
fericită. Și eu, surâzând superior, îți sărut
îndelung mâna dreaptă. Ce frumos o spui! Dar tu ești
atât de crudă – abia dacă ești eliberată din
lanțul trofic! Atâta dulce…
Tu te bucuri când ninge, eu nu. Bătrân, de acum, eu
dârdâi de frig, nu mai am imaginație,
„probabil că mă pregătesc sufletește să-ți fiu strămoș”.
Peste o mie de ani? Ascult doar vraja
contemplării: cum ninge! Cum îmi scapă cuvintele. Ninge
în februarie, obișnuit,
fulgii de zăpadă ai zilei mele de naștere formează
un număr impar al lumilor
trecute.
Totul e un muzeu
Pe cât le stă în putință – morți întinși de-a lungul
și de-a latul, înfloriți, frumos mirositori,
în poiana plină de orășeni ieșiți la iarbă verde, îi vezi?
Tu trăiești în viitor, departe – unde vezi morți
aici, Doamne ferește? Sunt morți unde vrei și unde nu vrei,
ei ne țin în viață, pe o vreme ca aceea… Prostii,
închide-ți ochii. Pentru mine, totul e un muzeu: știi la ce
folosește găleata aceea de piele? Ce găleată?
Bărbatul din față, cu burtă. Bărbatul acela e o găleată
pentru curățat fântânile. A fost în altă viață
găleată? Va fi de mâine, când… Face a lehamite. Lasă, tu
n-ai ce să pui în locul smintelii – pentru cele
petrecute cândva, pentru cele care se vor petrece, vino
la pieptul meu, nebunia este trimisă de la zei,
nu? Fie în bine, fie în rău. E aici un ascunziș, nici dracul
n-o să ne bage în seamă. Își
aruncă hainele de pe ei. Năpădiți de vicii
și de uitare.
Stai calm
Infecție în largul meu, ață uitată pe dinlăuntru
la operație, o putere personală
necântărită. În plină
dezonoare… Îmi curăță de puroi operația, câtă
lipsă de temei, puroi care mâine se va forma la loc. Tocmai
în taina puterii personale stă închisă, oare,
sămânța nenorocirii? Bat în retragere, ceea ce mă precede
poartă în dreptul inimii steaua de Erou al
Uniunii Sovietice – de unde naiba vă cunosc eu, domnule
doctor? Memoria îmi joacă feste.
A fost o întâmplare ce nu mai privește pe nimeni: am
fost îmbătat de conștiința propriei mele
puteri și uite unde am ajuns – la operație. Pentru
o ață uitată pe dinlăuntru. Ros de ambiție
și glorie, de lupte și lupte – „până ce totul se va întoarce în
nesfârșirea fără fund”… Stai calm.
De ce tu, de când
Ce fraier am fost: te-am văzut plimbându-te singură
prin cetate, ieșindu-mi în cale la capătul
străduțelor, de fiecare dată zâmbindu-mi și nu m-am gândit
nici o clipă că ți-ai fi dorit să-mi vorbești… ah, dacă
n-ai fi fost la fel de timidă ca
mine! Abia plecat din Sighișoara am înțeles, brusc, minunea
– subconștientul meu te săruta în secret,
te dezbrăca și eu habar nu aveam de unde ai apărut, cine
ești, de ce tu, de când… Ce fraier am
fost, de șase ani te aștept, te caut, intuitiv – nici măcar
nu știu sigur cum arăți la chip:
părul scurt, băiețoasă, deloc frumoasă dar cu acel farmec
al icoanei Maicii Domnului, pictată diferit, la
care te închini fără să-ți pui
întrebări sau să dai explicații, îmbunătățindu-te pe
dinlăuntru, de unul singur, în
profunzime… Ai curs în șuvoaie. N-am fost atent și te-am
pierdut, ai trecut ca apa de ploaie care
îmi spală pantofii – oprit cu ochii în gol în fața celei ce
aduce cu sine stricăciuni. Lângă o
cunună de sânziene pusă pe streașina casei dinspre răsărit.
Ademenit până aici, dat cu sulimanuri – în
fața morții? Taman acum, când mi-am venit în minți…
Iată harta
Veveriță care coboară din copac, fuga-fuga,
speriată de sâsâitul nourilor brusc apăruți. Plus frunzele
uscate, supraetajate, în care noi ne îngropăm
picioarele – scăpați vii din perioada de supremație, din rai,
abia pășind, viteji. Noi,
toți cuprinși în mine însumi. Frunze care sâsâie și ele…
Iată harta de dinaintea morții, iată, acolo
vom poposi –
acestea sunt cele 12 semne ale lumii de deasupra, vino,
tu, apariție înarmată, tu, veveriță, și le trasează
cu frunze și ghindă, în timp ce eu o
să le însemn cu tăciuni, funingine și cenușă, furate
din focul
iadului. Nu râde, veveriță – tu, cu
înfățișarea mea, scăpată vie din coroana înverzită
a copacului deșertăciunii. Copac
predat în fața puștii.
Pe căi întortocheate
E rău de gângănii. Are aceeași
senzație de sfârșit, de singurătate și de ratare, că nu
mai poate face nimic și că pierde
implacabil totul. În timp ce alții, din aceeași generație
cu mine, înfloresc zi de zi și se
bucură de viață veșnică, îmbogățiți de Dumnezeu – unul
părelnic. De ce nu mă opresc și nu las
să cadă malul de pământ de acasă peste mine, să mă îngroape
brusc, să fie fericiți viermii din mine pentru ultima
oară? Pot fi acuzat de cele de suflet
folositoare, dacă nu de frustrare și de invidie. Este egal
cu zero: nu e de ajuns – îmi doresc să
scap de mine, să nu mai aud de nimic și de nimeni, atât.
Du-te afară, ce șezi, c-amu-i cald! Lumea
s-a primenit, nu mai are nevoie de unul ca mine, de ce se
mai complică? Nu le cunoaște pe toate de mai
înainte? N-are decât să-și readucă doar aminte de mine, la o
adică, bătută în cap, că: „să întrebăm
și rațiunea”… Ce folos?
Am apucat-o pe căi atât de întortocheate,
încât…
Poetul este impresionat de prezentele feminine din calatorii. Varsta nu este o piedica pentru creatii reusite. Inconjurat de veverite si-ar dori tinerete vesnica…