Poeme de Liviu Ioan Stoiciu

Atâta dulce

 

Strămoșii, purtători de fulgi de zăpadă – de când s-a întors

buna credință. Sunt convinsă: strămoșii,

putători de picături de ploaie. Sau purtători de secetă! Nu

fi rău. Atâta ce îmi tresaltă inima – când

 

ninge, strămoșii ne mângâie cu sufletele lor, spui tu,

fericită. Și eu, surâzând superior, îți sărut

îndelung mâna dreaptă. Ce frumos o spui! Dar tu ești

atât de crudă – abia dacă ești eliberată din

lanțul trofic! Atâta dulce…

 

Tu te bucuri când ninge, eu nu. Bătrân, de acum, eu

dârdâi de frig, nu mai am imaginație,

„probabil că mă pregătesc sufletește să-ți fiu strămoș”.

Peste o mie de ani? Ascult doar vraja

contemplării: cum ninge! Cum îmi scapă cuvintele. Ninge

în februarie, obișnuit,

 

fulgii de zăpadă ai zilei mele de naștere formează

un număr impar al lumilor

trecute.

 

 

 

Totul e un muzeu

 

Pe cât le stă în putință – morți întinși de-a lungul

și de-a latul, înfloriți, frumos mirositori,

în poiana plină de orășeni ieșiți la iarbă verde, îi vezi?

Tu trăiești în viitor, departe – unde vezi morți

aici, Doamne ferește? Sunt morți unde vrei și unde nu vrei,

ei ne țin în viață, pe o vreme ca aceea… Prostii,

închide-ți ochii. Pentru mine, totul e un muzeu: știi la ce

folosește găleata aceea de piele? Ce găleată?

Bărbatul din față, cu burtă. Bărbatul acela e o găleată

pentru curățat fântânile. A fost în altă viață

găleată? Va fi de mâine, când… Face a lehamite. Lasă, tu

n-ai ce să pui în locul smintelii – pentru cele

petrecute cândva, pentru cele care se vor petrece, vino

la pieptul meu, nebunia este trimisă de la zei,

nu? Fie în bine, fie în rău. E aici un ascunziș, nici dracul

n-o să ne bage în seamă. Își

 

aruncă hainele de pe ei. Năpădiți de vicii

și de uitare.

 

 

 

Stai calm

 

Infecție în largul meu, ață uitată pe dinlăuntru

la operație, o putere personală

necântărită. În plină

 

dezonoare… Îmi curăță de puroi operația, câtă

lipsă de temei, puroi care mâine se va forma la loc. Tocmai

în taina puterii personale stă închisă, oare,

sămânța nenorocirii? Bat în retragere, ceea ce mă precede

poartă în dreptul inimii steaua de Erou al

Uniunii Sovietice – de unde naiba vă cunosc eu, domnule

doctor? Memoria îmi joacă feste.

 

A fost o întâmplare ce nu mai privește pe nimeni: am

fost îmbătat de conștiința propriei mele

puteri și uite unde am ajuns – la operație. Pentru

o ață uitată pe dinlăuntru. Ros de ambiție

și glorie, de lupte și lupte – „până ce totul se va întoarce în

nesfârșirea fără fund”… Stai calm.

 

 

 

De ce tu, de când

 

Ce fraier am fost: te-am văzut plimbându-te singură

prin cetate, ieșindu-mi în cale la capătul

străduțelor, de fiecare dată zâmbindu-mi și nu m-am gândit

nici o clipă că ți-ai fi dorit să-mi vorbești… ah, dacă

n-ai fi fost la fel de timidă ca

mine! Abia plecat din Sighișoara am înțeles, brusc, minunea

– subconștientul meu te săruta în secret,

te dezbrăca și eu habar nu aveam de unde ai apărut, cine

ești, de ce tu, de când… Ce fraier am

fost, de șase ani te aștept, te caut, intuitiv – nici măcar

nu știu sigur cum arăți la chip:

părul scurt, băiețoasă, deloc frumoasă dar cu acel farmec

al icoanei Maicii Domnului, pictată diferit, la

care te închini fără să-ți pui

întrebări sau să dai explicații, îmbunătățindu-te pe

dinlăuntru, de unul singur, în

profunzime… Ai curs în șuvoaie. N-am fost atent și te-am

pierdut, ai trecut ca apa de ploaie care

îmi spală pantofii – oprit cu ochii în gol în fața celei ce

aduce cu sine stricăciuni. Lângă o

cunună de sânziene pusă pe streașina casei dinspre răsărit.

Ademenit până aici, dat cu sulimanuri – în

fața morții? Taman acum, când mi-am venit în minți…

 

 

 

Iată harta

 

Veveriță care coboară din copac, fuga-fuga,

speriată de sâsâitul nourilor brusc apăruți. Plus frunzele

uscate, supraetajate, în care noi ne îngropăm

picioarele – scăpați vii din perioada de supremație, din rai,

abia pășind, viteji. Noi,

toți cuprinși în mine însumi. Frunze care sâsâie și ele…

Iată harta de dinaintea morții, iată, acolo

vom poposi –

 

acestea sunt cele 12 semne ale lumii de deasupra, vino,

tu, apariție înarmată, tu, veveriță, și le trasează

cu frunze și ghindă, în timp ce eu o

să le însemn cu tăciuni, funingine și cenușă, furate

din focul

 

iadului. Nu râde, veveriță – tu, cu

înfățișarea mea, scăpată vie din coroana înverzită

a copacului deșertăciunii. Copac

predat în fața puștii.

 

 

 

Pe căi întortocheate

 

E rău de gângănii. Are aceeași

senzație de sfârșit, de singurătate și de ratare, că nu

mai poate face nimic și că pierde

implacabil totul. În timp ce alții, din aceeași generație

cu mine, înfloresc zi de zi și se

bucură de viață veșnică, îmbogățiți de Dumnezeu – unul

părelnic. De ce nu mă opresc și nu las

să cadă malul de pământ de acasă peste mine, să mă îngroape

brusc, să fie fericiți viermii din mine pentru ultima

oară? Pot fi acuzat de cele de suflet

folositoare, dacă nu de frustrare și de invidie. Este egal

cu zero: nu e de ajuns – îmi doresc să

scap de mine, să nu mai aud de nimic și de nimeni, atât.

Du-te afară, ce șezi, c-amu-i cald! Lumea

s-a primenit, nu mai are nevoie de unul ca mine, de ce se

mai complică? Nu le cunoaște pe toate de mai

înainte? N-are decât să-și readucă doar aminte de mine, la o

adică, bătută în cap, că: „să întrebăm

și rațiunea”… Ce folos?

 

Am apucat-o pe căi atât de întortocheate,

încât…