Poeme de Lucian Scurtu

INCENDII PIROMANE, SPRE-A NU TE MAI UITA

 

Dacă într-o zi ar trebui să-ți donez un organ,

Ți-aș oferi câte o coastă nouă pe an,

Din ea, realitatea, la rândul ei să nască,

Alte mulțimi de lucruri, în cuhnea boierească,

Ți-aș mai dona o parte chiar din ficatul meu,

Să ungă mecanismul, când îți va fi mai greu,

Și însăși bucuria ți-o voi dona – ofrandă,

Ce te va pierde toată prin lanul de lavandă,

(Mă rogi că ai nevoie urgentă de-un meninge,

Ți-l dau, înfipt în huma ce-apoasă se prelinge,

Prin vena ta îngustă, fostă de mult albastră,

Când îți vorbeam de boală, numai cu dumneavoastră),

Îți voi dona emoții, să-aprindă tâmpla ta,

Incendii piromane, spre-a nu te mai uita,

Ți-aș mai dona plăcerea care mă copleșește,

Când șoldul tău sub palmă, suav se arcuiește,

De dorul tău aș frânge un curcubeu în două,

Să-ți ușureze splin-ul cu terapii de rouă,

Ți-aș mai dona din ocnă, un bulgăre de sare,

Să-ți îndulcească viermii ce mișună în zare,

Și chiar un bol de sânge –  sau, hai, o picătură,

Să-ți îmblânzesc trei sferturi din inima sperjură!

Mi-aș preleva și ochii, dar răsfățați de tine,

Să nu-i orbești mi-e teamă, orbindu-mă pe mine.

 

GULAG

 

Dintre toate, erai singura leoaică cu coamă,

Și păreai mai încoronată în salt,

Când îmi sfâșiai cu gheare dorința

Agățată pe catargul cel mai înalt,

 

Flamură norilor, spinteca orizontul,

Rătăcind urmele colților tăi,

Răgetul tău făcea să înghețe condorul,

Peste delte, estuare și văi,

 

Gheara ta amuțea mai multe savane,

Dar numai carnea mea o poftea,

De aceea te sărutam umil pe  labe,

Și făceam lună galera cu coama ta,

 

Atât de albastră, încât grumazul

Îl cuprindeam prin sfidare de zei,

Sub Olimp, coama ți se învolbura mai tare,

Și mă ascundea de celelalte turme de lei.

 

 

PSALM

 

Mi-am luat trupul în spinare,

Fără suflet, că-ntr-o zi,

Sufletul, pe o cărare,

S-a înălțat la ciocârlii,

 

Îmi lăsase trupul mie,

Să-l îmbrac doar cu pământ,

Subțirel cât o frânghie,

Fraged cât un palid sfânt,

 

Din cer, sufletul sihastru,

L-a privit uimit și până

Să-l așeze în albastru,

S-a făcut ușor țărână,

 

Risipită prea departe,

De mi-a fost aproape greu,

Când a înviat din moarte,

Un alt trup și nu al meu,

 

Am privit, mirat, străinul,

Cum la piept ușor mă strânge,

Fin, l-am zgâriat cu spinul,

Pe obraz, dar n-a curs sânge,

 

Și atunci în palma stângă,

Spinul l-am înfipt – ce rană!

Străinul, fără să plângă,

A fugit, brusc, din icoană,

 

A-nlemnit pe crucea lungă,

Fiind de-acum un alt bărbat,

Vrând icoana să-l ajungă,

Bărbatul a lăcrimat!

 

 

PORFIROGENETA

 

Detest începutul vânătorii,

Cu micile capcane întinse pentru ea,

Căprioara care ațâță ogarii,

Fără să știți că e surioara mea,

Cornul în zare dirijează anemic,

Bătaia puștii îndreptată spre voi,

Hăitașilor, mereu ajungeți cu întârziere,

La ținta adulmecată cu greu de copoi,

Înrăiți de aceleași rusalce bătrâne,

Alăptate acolo, lângă izvoare,

Țintașilor, nu vedeți că în vârful fagului,

Zace pocită o sperietoare?

Plumbii șuieră apusul ratării,

Pustie-i pădurea, pustiu și în tolbe,

Doar tu, căprioară, ciulește urechea,

Pentru tine mai am câteva vorbe,

Prin scrum, înainte de a te pierde,

La gât vreau să porți arogantă, mereu,

Partea din lungimea cea mai ascunsă,

Și mai frumoasă a fularului meu,

De aceea te lasă înșăuată,

Prin codrii ursuzi, de vânt blestemați,

Să te pot călări la ceas de ursită,

Când brazii mă zgârie răi și uscați!

În zori se-arată din desiș, Trismegistul,

Cu buzunarele pline de licurici,

Tu nu vezi omule, spuse sarcastic,

Că zilnic călărești o coadă de bici?

Am vrut să îl biciui, dar m-a reținut

Tridentul înfipt în mâzga răcoarei,

Mi-am scos, atunci, inima din piept,

Și am cedat-o, în genunchi, căprioarei,

Cu nara aburindă mi-a mulțumit

La marginea aceea ciudată a gurii

De rai, după care a dispărut

Prin inima nesfârșită a pădurii!

 

 

LIHTIS

 

Pe fața mortului  apar primele riduri, nu mă încântă,

Părul albește ușor, eroarea descântă,

Ochii închiși buchisesc, amar, depărtarea,

Zădărniciei,  împreunată cu somnul, uitarea,

Pleoapele oțelesc umbrele, și o fac cu rândul,

În fața anomaliei corupte, ceea ce sperie gândul,

Picătura amară de transpirație apasă ușor,

Tâmpla înclinată spre icoană, prevestitor,

Topește cearcănul umezelii, forțat îl dilată ,

Travestit pe tavanul fantasmei, pată cu pată,

Plictiseala îi fumegă măruntaiele, dar încă e june,

Coborârea spre neguri, spre miază apune,

Peste arte subtile, științe greoaie, legi încălcate,

În patria geometriilor încarcerate,

Unde lenea e dulce, pofta savantă, sinodul dorit,

De cel plâns, abandonat, dar mărturisit,

Aici, când noaptea cu mileniul se îngână,

Precum raza de lună cu trupul meu din țărână,

Torna, torna fratre!”, se aude țipătul din depărtare,

Dar nu mă întorc, intru prăbușit în neagra uitare,

Acoperit de glorie, înveșmântat în stofe, simandicos,

Să-mi fie bolgia răcoroasă și visul frumos!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *