Poeme de Mihaela Condrat

contopire
cerul s-a strâns într-un cerc
de lumină și carne
până la următoarea grupare a stelelor
în așteptarea echinocțiului de primăvară
se vor scrie poezii pe gândurile mamelor
se vor plânge cei ce nu mai sunt și-au vrut să fie
se vor decupa aripi de heruvimi
și se vor lipi de umerii muritorilor
grădinile raiului vor fi pline de cântece de copii
de adami și eve încă neizgonite
încă neprihănite
se va plânge cu lacrimi nevăzute
se va râde cu doruri neștiute
nouă luni se va trăi fără somn fără vis
viața începe cu revoluții de-nvins
îngerul obez
eu eram suplă
iar el era obez
de la o vreme
văd că nu mă mai vezi
mi se tot plângea
îi simțeam doar aburul respirației
în fața mea dar când să-l reperez
dispărea sufla greu
făcea un efort incredibil
costodiafragmal
cum să-nțeleg un înger obez
și cum ar putea să mă protejeze
cu acele aripi obeze
dar pe măsură ce eu
mă transformam într-un ulcior
el se subția ca o lumânare
și după nouă luni așa de zbor
ajunse să mă-nvăluie cu soare
graviDItăți postmoderne
să te potrivești într-o lume modernă
femeie tu cu oglinda de aur
câtă gravitate în jurul tău
privește
pentru tine s-au deschis spa-uri
mall-uri și coaforuri
dar s-au redus parcurile
maternitățile trotuarele
pentru a împinge un căruț
e nevoie de aerodinamică
și tu ești singură
tu și copilul tău cu părul de aur
pentru necesitățile tale estetice
s-au inventat toate accesoriile posibile
dar în sala de nașteri te așteaptă
pereți pictați cu mucegai
sânge țipete și amenințare
tavane prin care se revarsă cerul
mame cărora li se spune
că nașterea înseamnă doar chin
și nu vindecare
pentru orice confort în plus
trebuie să scoți bani până la îndatorare
în timp ce la cumpărături
te așteaptă reduceri amețitoare
ce mai contează că trebuie să plătești
dreptul la viață la a da viață
parcurile de joacă sunt învechite
și necurățate
grădinițele școlile betonate
securizate
dar spațiile tv populate
cu imagini nefiltrate
femeile care alăptează în public
sunt penalizate și descurajate
cele care apar pe post în sânii goi
plătite și lăudate
muncești tot mai mult așa de mult
și-ți mai rămâne așa puțin timp
pentru ceea ce contează cu adevărat
credem că mergem înainte
deși cu educația cu noi înșine
suntem mereu la început
femeie cu părul de aur
hai să privim fără iluzii în oglinda
ce ne-a mai rămas
și dacă vrem să schimbăm lumea
să începem cu noi cu nașterea noastră
plecări pe-o nocturnă din Gat Shmanim
împachetez lucruri
nu ale mele
fotoliul pătat cu ketchup
de la indieni
o masă mică pe roți
de la chinezi
de la arabi narghileaua
și un miros gros de tabac
cărți despre holocaust
culese de prin toate
anticariatele din oraș
pereții vopsiți în alb
rămân
uși sertare mese scaune
care nu-mi aparțin
doar copilul care râde și plânge
e al meu
fața care râde și plânge
e a mea
mâinile care râd și plâng
sunt ale mele
limba și ea s-a înstrăinat de mine
wir eine junge familie
suchen eine wohnung
toate se mută din mine
și rămâne un miros greu
greu de umbră
care ar vrea să nu mai plece
numele meu e același
când am plecat
mi-am luat numele de lume
ca să fiu același
ca tine
cum ești tu
la fel de vulnerabil și de singur
eu printre alții
ca mine
iubind zidurile
în lipsă de oameni
încrezându-mă în cărți
mai mult decât în prieteni
ca să nu ne mai fie găsite toate aceste iubiri
ca să ne fie ascunse urmele tristeții
se zice că e mai bine să călătorim
prin lume
printre oameni
anonimi