Poeme de Mihaela Oancea
pământul
poate să mai aștepte
(el n-are urechi pentru durere
nu-i poți mărturisi nimic
ca de la suflet la suflet)
amărăciunile și bucuriile tale
încap toate în câteva cuvinte
de adio
după asta cobori în uitare
într-o liniște albă
ca de-nceput de lume
pământul
poate să mai aștepte
să stăm la taifas
să stăm la taifas propui –
mai e puțin și se va rumeni berbecul
sacrificat pentru praznic –
să sporovăim așadar
despre moartea
injectată în sânge și-n limfă
despre câte erori s-au strecurat în program ori
despre modul în care năpădesc slăbiciunile
e întuneric – ochii motanului sticlesc
în preajma focului
ce-ai zice tu dacă am sta îmbrățișați –
în noaptea asta sunt așa de mulți
licurici..
ca un cuțit între omoplați
miercurea se-mplântă năucă
împovărează
ucide
în auroră –
miasmă de pădure fulgerată –
pardoseala cerului
se va brăzda de bocete
rostogolite stăruitor
cu mintea aiurea
nu resimți pericolul
pe care îl incumbă apropierea
pe calea albită de ger
pășești
cu o întunecată înstrăinare
fără a privi în jur
zâmbești
sperând să înșeli durerea
ce se întoarce mereu
cu încăpățânare
vagoane cu osii plumbuite
taie tăcerea în felii
în zare – un șoim zboară
peste întinderea lăptoasă
coșmar
respirația nopții calde trage
a mâl
pe podeaua de lemn
cineva scapă o minge de bowling
Annabelle continuă să o chinuie
pe Janice –
țipăt rotund și puțin
strigăt albastru
anotimpuri de cretă se perindă
fără șoapte
miros de zgură și praf –
în strigătul albastru al planetei
utopii paseiste se deapănă
cu un calm
de-a dreptul dizolvant
umbre înveșnicite
aleargă printre păpădii
cu ploaia-n rucsac
sub cerul liber
se joacă de-a baba-oarba
prin golurile alpine
umbrele înveșnicite
surâd ascunse-ntr-o rază –
de acolo se crede că nimeni
nu se întoarce
vreodată
supus ritmului circadian
îi place să asculte ore întregi pădurea
ca și când ar fi deprins demult
limba mestecenilor
ca un uvrier cvasianonim
se strecoară prin mulțime
cu gesturi moi –
nu suportă exhibarea
singurătăților fără interludii ori
a spaimelor desfigurate prin exces –
mâzgălit cu graffiti
orizontul
s-ar surpa
dintr-o clipă în alta
câte împrejurări nu se pot schimba
cu iuțeala unui montagne russe –
numai scâncetul generațiilor înserate
numai umbra cu glas de pasăre albă
numai auzul sălbăticit de muțenie
numai omul – pasăre în picaj
până în măduva
lutului
merele idunnei
puteai crede că totul se va sfârși
cu un scâncet
că va veni ca o încetineală
urmată de o amorțeală căreia
nu i te poți opune
că vom pluti fără noimă – făpturi liliale –
în aerul saturat de vapori de apă
până ce vom deprinde meșteșugul
liniștii dintâi
idunna încă are mere de oferit
