Poeme de Mihaela Oancea

pământul

 

poate să mai aștepte

(el n-are urechi pentru durere

nu-i poți mărturisi nimic

ca de la suflet la suflet)

 

amărăciunile și bucuriile tale

încap toate în câteva cuvinte

de adio

după asta cobori în uitare

într-o liniște albă

ca de-nceput de lume

 

pământul

poate să mai aștepte

 

să stăm la taifas

 

să stăm la taifas propui –

mai e puțin și se va rumeni berbecul

sacrificat pentru praznic –

să sporovăim așadar

despre moartea  

injectată în sânge și-n limfă

despre câte erori s-au strecurat în program ori

despre modul în care năpădesc slăbiciunile

 

e întuneric – ochii motanului sticlesc

în preajma focului

ce-ai zice tu dacă am sta îmbrățișați –

în noaptea asta sunt așa de mulți

licurici..

 

ca un cuțit între omoplați

 

miercurea se-mplântă năucă

împovărează

ucide

 

în auroră –

miasmă de pădure fulgerată –

 

pardoseala cerului

se va brăzda de bocete

rostogolite stăruitor

 

cu mintea aiurea

 

nu resimți pericolul

pe care îl incumbă apropierea

 

pe calea albită de ger

pășești

cu o întunecată înstrăinare

fără a privi în jur

zâmbești

sperând să înșeli durerea

ce se întoarce mereu

cu încăpățânare

 

vagoane cu osii plumbuite

taie tăcerea în felii

 

în zare – un șoim zboară

peste întinderea lăptoasă

 

coșmar

 

respirația nopții calde trage

a mâl

 

pe podeaua de lemn

cineva scapă o minge de bowling

 

Annabelle continuă să o chinuie

pe Janice –

 

țipăt rotund și puțin

 

strigăt albastru

 

anotimpuri de cretă se perindă

fără șoapte

 

miros de zgură și praf –

 

în strigătul albastru al planetei

utopii paseiste se deapănă

cu un calm

de-a dreptul dizolvant

 

umbre înveșnicite

 

aleargă printre păpădii

cu ploaia-n rucsac

 

sub cerul liber

se joacă de-a baba-oarba

prin golurile alpine

 

umbrele înveșnicite

surâd ascunse-ntr-o rază –

de acolo se crede că nimeni

nu se întoarce

vreodată

 

supus ritmului circadian

 

îi place să asculte ore întregi pădurea

ca și când ar fi deprins demult

limba mestecenilor

 

ca un uvrier cvasianonim

se strecoară prin mulțime

cu gesturi moi –

 

nu suportă exhibarea

singurătăților fără interludii ori

a spaimelor desfigurate prin exces –

 

mâzgălit cu graffiti

orizontul

s-ar surpa

 

dintr-o clipă în alta

 

câte împrejurări nu se pot schimba

cu iuțeala unui montagne russe –

 

numai scâncetul generațiilor înserate

numai umbra cu glas de pasăre albă

numai auzul sălbăticit de muțenie

numai omul – pasăre în picaj

până în măduva

lutului

 

merele idunnei

 

puteai crede că totul se va sfârși

cu un scâncet

că va veni ca o încetineală

urmată de o amorțeală căreia

nu i te poți opune

că vom pluti fără noimă – făpturi liliale –

în aerul saturat de vapori de apă

până ce vom deprinde meșteșugul

liniștii dintâi

 

idunna încă are mere de oferit

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *