TRANSPORT REFUZAT DE SUFLETE

Un avion coboară printre nori, își strânge aripile ca un înger

îngozit de frig, și coboară tramvai pe pământ.

Nu aduce călători, doar ia călători.

Se aude o voce care întreabă despre bani pentru un bilet,

deocamdată, de dus, un bilet pentru singurătate.

Cine știe cum va fi, când va fi, într-o zi, la întors…

 

Fericite figuri umane cumpără și arată biletul, alții privesc

cu luminile din ochi lumânări spre stingere, pentru că

după ei, în jur nocturn, nu a fost o mică ploaie cu bani.

 

Aripi desfăcute, strângeri de mâini schiloade, iarăși priviri spre

pământul scârbos cu nenorociți fără lacrimi, doar gesturi

întinse electric de aceeași răsuflare din vis înnorat.

Ce cărăuș va mai pluti deasupra lor atingând pământul,

așa cum unii l-au văzut tramvai, alții autobuz, alții o ladă

lungă, colorată, dar de transport, iar ei să privească mereu

circuitul cer-pământ, pentru că în urma lor n-a plouat nimeni

cu bani, și nici nu va ploua vreodată, cu mâinile legate la ochi.

Copie uitată de Dumnezeu pe pământ, copie refuzată de suflet.

 

SPECTACOL ÎN MANIERĂ PROPRIE

Spectacol al celor ce se târăsc sub vechii castani, îi întreb,

perdeaua ploii îi lovește, îi învăluie, încearcă să-i acopere

cu milă, frigul îi face să le vibreze cuvintele de iubire, sfâșiindu-și

cu disperare ultima piele îmbrăcată de ei, actori ai trecerii pe sub

streșinile casei, scenă de teatru în clopotul mirării mele.

 

Am transformat oamenii, unii oameni, din idei în târâtoare,

alții în păsări, alții în viețuitoare acvatice, și acum ridic

cortina și îi evaluez din ochi, le simt respirația de animal hăituit

de departe, și îi provoc să să devin cel mai fidel spectator.

 

Pe mulți îi dau deoparte, inutile prezențe, pe alții îi văd

spre apus, în disperare, acoperind lumina care-i orbește,

din avanscena movilelor de pămînt proaspăt săpat.

 

Spectacolul meu, cu mii de acte și tablouri, spectacolul

derulat mai sus, în text, e apă și moarte, îngeri și curcubeu

ce vor spre mine să mă lase tăcut, fără sânge, fără carne,

fără oase, doar cu câteva verbe scrise aici, pe care vi le ofer

afrandă odată cu mine, privind fantomele mișcătoare de roluri….

 

TABLOU CU PIRAMIDE ȘI TREN

 

Piramidele mele și piramidele, mormintele din Valea Regilor,

piramidele din apropiere, acolo înflorirea pietrei m-a dus

în vârful odată treaz-ochi, cu raza vie din cuibul Orion.

Piramidele mele, din jurul uscat al casei, din jurul alunișului, antene,

piamidele copacilor, ce revoltă de apă mișcată de un alint

ca o asemănare banală, în care introduci lăcuste doritoare

de multă căldură și verdeață, cum le întâlneam deseori măsurând

înălțimea mea în salt de sărut, pe cărările dintre stejari ce duceau

la calea ferată arhaică, unde o locomotivă fantomă, trăgea

vagoane fantomă, și mă rătăceam în ceața lor somnambul de durere.

 

Văd fantoma trenului pădurii pe sub dealul strivit de pietre

dintre Eschi-Baba și Altân-Tepe, cu frânarii vagonetelor încărcate

cu arcuri și avioane, iar deasupra, vârsta mea de flacără de atunci,

pasăre aproape moartă cu o aripă ruptă, ce cântă în amintirea mea,

dă semnal de viteză, pentru că nu te poți opri în dreptul fiecărui

copac din tabloul în care tata urcă mereu dealul pierdut în lună,

și niciodată, până acum, nu l-am văzut coborând, eu, pictorul

de trenuri și piramide, care  vrea să trezească subit visul de nisip.

 

CE MAI RĂMÂNE, OAMENI BUNI

 

Aproape totul s-a spus, aproape totul s-a scris, marginile

pornesc dansul nebunesc spre centru, centrul își ia lumea în cap

și devine margine- haosul nu este decât nebunul de pe tabla de șah.

 

Privim copiii cât de repede se înalță în umbră, nu au nevoie de lumină,

devin râmele sidefii ce am fost pe sub pielea nedeclaratei iubiri.

 

Apleci fascicul cu scântei vii de celule într-o transfuzie necesară

de a adăuga la movila din față altă movilă ce curge din tine,

și te duci spre vârf, luând sub braț, pe o potecă blândă, în aceeași

lăsare-n urcuș, o harfă spartă și o carte arsă de foc.

 

Spre acolo unde crezi că trebuie să fii, cu inima zvâcnind sub înveliș

de coaste, cu ceea ce venerăm, cu ceea ce nu-i omenesc și omitem,

clamăm fără pod și fără grimase de ajutor: aproape totul s-a spus,

aproape totul s-a scris, dar uităm, oameni buni, și luăm totul

ca pe o bucată de gheață, ce se va topi în brațele noastre, de la început

morișcă grea: coadă de șarpe în gură de șarpe, coadă de șarpe

în gură de șarpe, aprindem și stingem o altă lumină adusă de corb.

 

SINGUR, CRĂPÂNDU-MI PUȚIN SUFLETUL

 

Mă retrag încet, neauzit, în spatele zidurilor care se prăbușesc,

iar fiecare cărămidă îmi amintește de o jucărie avută cândva,

când ridicam case și le uneam cu adeziv de vise și cai nechezând.

 

Rup ceața ce mi se ridică în față, înaintarea doare, și fulgerul

îmi mângâie creștetul, privesc mâna de deasupra și o rog

să nu continue apropiere mea de pământ, să mă lase acolo.

Mi-e dor în fiecare zi de primul lut, pe care îl am într-un colț,

într-un vas aplecat spre mângâiere, îl arăt mamei și mă îndeamnă

să privesc cerul, și mă roagă să-l ud cu picături de viață și miere

tăiate în zori din șoaptele rugăciunii culcate cald pe lacrimi.

 

Cine ar putea trăi doar în vârtejul aerului, și de acolo să privească,

cum priveam eu tortul ce se oferea în umbră unei biete copilării.

Opresc pământul pentru mine, ou de broască, ou de șarpe, picuri

de viță și cucută, ca toate acestea fiindu-mi vise și viață, să devină

candelă și icoană și să dau foc pe rând, crăpându-mi puțin sufletul,

spre-a te lăsa curent de vânt să te strecori în mine.

 

BANAL MOSOR LÂNGĂ O TIGVĂ DE CAL

 

Filmul se derulează tren prin halte și gări, privești pe fereastra

din trupul tău și te vezi, te știi, privești prin fereastra de dincolo

de tine, același verde, același albastru, același galben, oameni

ce-și îngroapă și-și dezgroapă morții, pun cruce pe umbre, apoi

aprind o candelă a tăcerii, și plâng, amintindu-și de mersul

în picioarele goale și de greierii din piept pregătiți de prima și ultima

noapte, dinainte de jocul tăcerii și jocul ascunderii.

 

Crezi ce vrei, când schimbăm ca pe ață mărgele de cuvinte, le încărcăm

și pornim, dirijorul cu mingea și praștia întinsă mereu spre copaci,

spre bazinul ce clocotește și te așteaptă la baia comunală.

 

Ai văzut câmpiile, ai văzut ceea ce trebuia cutreierat,te uiți

la cupole de biserici, jumătate încolțește, jumătate se roagă

în ruginiul șablon de viață, îți spui, mers de melc pe o piatră

de var, în joc te destrami, în joc te desfășori ca o papiotă de ață,

ce ajunge cu ajutorul tău și al ceții la capăt, la mosorul fixat

pe un gard,lângă o tigvă de cal.

 

CHIP ÎN PANTA VISULUI

 

Ți-ai luat adio de la frunzele uscate în buzunare, lied prin care pluteai

și zgârâiai cu privirile faldurile lăsate de cineva grijiliu să nu vezi

prea mult, când doar mișcarea ta e ca puiul în ou pregătit singur

să dărâme o lume, încât intrând într-o alta necunoscută, ce-l cutremura

până ajunge pe țărâna pregătită, nu știe nici el, mormânt sau trambulină.

 

Sufletul pietrelor te trage dincolo de ape și ai vrea să ajungi într-un loc

întunecos ca tu să ai curaj să spargi întunecarea, și lumina să țâșnească

sânge în corpul zdrențuit și liniștit de furtuna minții, mormânt sau trambulină.

 

Vântul șuieră și tu crezi că totul se va nărui, că alte frunze uscate

vor ajunge în buzunarele tale, în inima ta, cu un chip ce se va pierde

odată cu tine, mormânt sau trambulină, în toate încăperile

dintr-o casă clădită pe vântul ce bate târziu dinspre vârful

curat al zăpezii, dinspre chipul tău devenit hologramă,

stingere de trompetă într-un regiment de militari,

înainte de a-ți prezenta onorul de chip aruncat în panta visului,

mormânt sau trambulină.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *