Poeme de Mircea Petean

EPISTOLA UNUI VETERAN CĂTRE VECHIUL SĂU CAMARAD
Lui Dumitru Chioaru
crâșma aceea sordidă din piața mare – o mai știi? –
aceea de lângă sectorul de lactate
vizavi de tarabele cu flori străjuite de țigănci gălăgioase și fistichiu înțolite
stop cadru –
un pâlc de case scunde colorate cu grădini înmiresmate
fântâni în curte și băncuțe la poartă
dispare încet-încet înghițit de apele care pun stăpânire pe uscat
acolo obișnuiam să-mi dau întâlnire cu tânărul promițător
care se visa mare poet cunoscut în țară și peste hotare
ne beam cafeaua îmbunătățită și berea răsuflată
dimineața devreme pe inima goală
și peripatetizam patetic băncurind strașnic
o!
ce veseli eram în deznădejdea noastră
până ne-au hâșâit de-acolo
de-a trebuit să ne luăm catrafusele și să ne mutăm în bomba aceea
din centro storico – o mai știi? – te-am dus și pe tine o dată acolo
avea pereții stâlpii și tavanul plini de portretele artiștilor mai răsăriți ai urbei
încă vii
stop cadru –
două role de film rulează pe străzile orașului la amiază
pelicula îngustă trece imperturbabil de pe cea plină
pe cea goală și vițăvercea sub privirile mulțimii interzise
acolo ne beam tăria stinsă cu bere
țipând unul la celălalt căci nu se auzea om cu persoană
în vacarmul general
o!
ce veseli eram în deznădejdea noastră
dar n-a durat mult căci spelunca a dispărut cu portrete cu tot
acoperite de mucegai jeg și funingine
iar noi ce era să facem
ne-am luat picioarele în spinare și am coborât în decungul
de sub Casa Armelor
stop cadru –
un grup de orbi înaintează împingând cu bilele de la capătul bastoanelor
spațiul care se lărgește tot mai tare
până într-atât încât pare un veritabil deșert cosmic
acolo ne beam vinul acru în aerul putred
pălăvrăgind întruna și băncurind strașnic
cu totul surzi la vălmășagul dinăuntru
o!
ce veseli eram în deznădejdea noastră
apoi ieșeam din subterană ca să pășim pe praful stelar de pe trotuar
ah cum ne scrășnea sub tălpi
ni se-ncurca în păr ca mătreața
și ne izbea globii oculari de păream triști și plânși ca vai de noi
stop cadru –
un tânăr șade chircit cu genunchii la gură în colțul occidental al odăii –
ceilalți dansează pe-0 muzică asurzitoare –
și nimeni și nimic nu-i poate seca izvorul lacrimilor –
(cum și de ce s-a desprins această imagine
și nu alta din nenumăratele care mi se perindă prin cap
e un mister de nedezlegat)
dimineața următoare ne-a prins în Clubul Insomniacilor
acolo ne-am dres cu ciocolată fină fierbinte și frișcă
încercănați priveam tăcuți pe fereastra murdară
afară – în mijlocul pieței – atârna spânzurat de limbă
sofistul-poet – îl mai știi? – alături puseseră o pancartă
cu toate ticăloșiile sale disipate estetic într-un sonet shakespearian
o!
ce veseli am fost odată în deznădejdea noastră
vino și tu cu noi la un picnic sub iarbă!
DUMINICA ÎN PARCUL ROZELOR (ce nu mor)
oricare din oazele însorite ale tomnaticelor zile
e o duminică
o!
duminicile de peste zi ale toamnei
după cum – simetric, firește – oricare din petele umbroase
ale acelorași zile e o noapte polară
o!
nopțile polare de peste zi ale toamnei
o lume scăpată din frâu alunecă,
aleargă, se rostogolește
pe benzile asfaltate de pe țărmul râului
norul de deasupra capului meu are miezul gri cu franjuri alburii
uite-l cum coboară și se dă huța pe balansoarul
de pe care aedul se ridică și urcă vertiginos
în albastrul de o mare profunzime al cerului
fără ca nimeni să bage de seamă
de parcă prăbușirea lui Icar ar fi fost observată de cineva
(vorba lui Breugel ăl Bătrân)
spartă brusc de ciripitul spornic al vrăbiilor,
liniștea e bulversată de cântecul de toacă al codobaturilor
mascat, la rându-i, de cârâitul strident al ciorilor –
tot astfel e și cu poeții – discreții, preacuvioșii, gălăgioșii –
aveți de unde alege gusturile nu se discută
un țânc prins în ham de bunică-sa
alunecă pe planșă în vreme ce bunicul se dă pe bicicleta
pe care s-a așezat – să iertați – ca pe tron
tineri bărboși și tinere îmbătrânite înainte de vreme aleargă
singuratici în susul și-n josul râului
care-și poartă apele murdare cu totul surd la rumorile zilei
o trotinetă azvârlită în iarbă i-ar fi recunoscătoare
oricui s-ar urca pe ea –
doar tu
măcar tu
de-ar fi să-l credem pe criticul ironist convertit la feminism
ai semăna întrucâtva cu doctorul acela faimos devenit vedetă TV
mare maestru al tihnei duminicale
stimați istorici literari –
vă rog respectuos să vă expimați opinia pe pagina mea de fb
LA BRAȚ CU ANA
port o aură sonoră deasupra creștetului
de-o bună bucată de vreme –
din septembrie trecut mai precis
și acum suntem la mijloc de aprilie
dar sunt departe de a fi îmbrăcat veșminte de sfânt
sfânt sfânt
nici nebunia geniului nu pare a te fi atins
zice un criticastru care e mai degrabă publicist cultural
nebun sadea n-ai cum s-ajungi
cu blindajul tău inexpugnabil
de calm liniște seninătate
zice un coleg de generație pățit
mai degrabă un bătrânel vesel
mare amator de plimbări lungi prin parcurile orașului
la braț cu Ana ta fat0, ai toate șansele să devii,
să rămâi – zic
TĂIEREA POMILR
Lui Andrei Zanca
făceam conversație cu domnul Nelu
omul priceput la toate cele
înclusiv la toaletatul pomilor
când m-a sunat prietenul meu de demult și de departe
m-am bucurat să-l aud
iar domnul Nelu a priceput că trebuie să tacă
nu cred că i-a prea convenit căci pe cât de bun meșter e la toate
la tăierea pomilor inclusiv pe atât de spornic povestitor este
taie crengile și vorbește încontinuu ca frizerii de odinioară
ori ca doamna Elen, frizerița mea și a Înaltpresfințitului
între alții cu care mă întrețin de minune
ori de câte ori îmi încredințez scumpa mea podoabă capilară în mâinile ei dibace
aflu că prietenul meu poetul e mai singur ca oricând
acolo pe pământ străin între nemții aceia
pe care molima îi ține ferecați în case
noroc cu câinele său care îl scoate la aer în fiecare dimineață
vorbesc cu unii-alții dintre amicii noștri – zice –
se lamentează se plâng se văicăresc îngrijorați
de parc-ar fi sfârșitul lumii
n-am să-i mai sun căci mă umplu de spaimă și de groază
chiar așa? să nu poți schimba două vorbe deschis omenește
nici n-am să-i mai citesc măcar
căci e o inflație de îngeri în poezia română actuală
ce nu s-a pomenit –
când balele scuipatul și mucii poetului
devin îngerași vai de mama ei poezie!
închid telefonul nu înainte de a-l asigura pe prietenul meu poetul
că îi voi publica negreșit noul său op în primăvara aceasta buimacă
e un text care vorbește despre insula paradisiacă scufundată în fiecare dintre noi
un soi de Ada Kaleh înghițită de apele rostirii lăuntrice
fieștecare ar trebui să se ostenească de-a o scoate din beznă
și a o închina Soarelui – apucă el să zică înainte de a închide
iar domnul Nelu reia conversația ținându-mi o savantă prelegere
despre viața și opiniile pomilor
TĂIEREA PORCULUI
porcul înjunghiat cu noaptea-n cap
aleargă cu cuțitul în grumaz
cu smocuri de paie aprinse-n gură
purtându-l pe viitorul călător de profesie în spinare
cu ochii-nroşiți de sânge
şi cu inima-mpietrită aleargă porcul
înjunghiat cu noaptea-n cap
peste poduri de gheață
peste câmpuri înzăpezite
peste mări şi țări
pe sub ceruri de sticlă colorată
până în Insula Paştelui aleargă porcul
înjunghiat de Crăciun cu noaptea-n cap
acolo viitorul călător de profesie a reperat-o
şi de acolo a recuperat-o
pe neprețuita şi mult istovita iubită a zilelor sale
ajunşi acasă pe-aceeaşi dihanie fumegândă
şi furibundă
cei doi îşi trag sufletul apoi se pun temeinic
pe ros la suluri de şoric
POEMA DIXIT
în absența cuvântului s-ar spune că rostirea lăuntrică e vidă
așadar ce șansă – domnilor –
ce șanșă de a pregusta din preaplinul tăcerii
ridică-te și umblă, poete – zice Poema –
mișcă-ți fundul până la calculator măcar
și notează deîndat’ cuvintele care suplinesc absența
celor nerostite pentru că nu s-au în-ființat încă
Executat!