EPISTOLA UNUI VETERAN CĂTRE VECHIUL SĂU CAMARAD

 

Lui Dumitru Chioaru

 

crâșma aceea sordidă din piața mare – o mai știi? –

aceea de lângă sectorul de lactate

vizavi de tarabele cu flori străjuite de țigănci gălăgioase și fistichiu înțolite

 

stop cadru –

un pâlc de case scunde colorate cu grădini înmiresmate

fântâni în curte și băncuțe la poartă

dispare încet-încet înghițit de apele care pun stăpânire pe uscat

 

acolo obișnuiam să-mi dau întâlnire cu tânărul promițător

care se visa mare  poet cunoscut în țară și peste hotare

ne beam cafeaua îmbunătățită și berea răsuflată

dimineața devreme pe inima goală

și peripatetizam patetic băncurind strașnic

 

o!

ce veseli eram în deznădejdea noastră

 

până ne-au hâșâit de-acolo

de-a trebuit să ne luăm catrafusele și să ne mutăm în bomba aceea

din centro storico – o mai știi? – te-am dus și pe tine o dată acolo

avea pereții stâlpii și tavanul plini de portretele artiștilor mai răsăriți ai urbei

încă vii

 

stop cadru –

două role de film rulează pe străzile orașului la amiază

pelicula îngustă trece imperturbabil de pe cea plină

pe cea goală și vițăvercea sub privirile mulțimii interzise

 

acolo ne beam tăria stinsă cu bere

țipând unul la celălalt căci nu se auzea om cu persoană

în vacarmul general

 

o!

ce veseli eram în deznădejdea noastră

 

dar n-a durat mult căci spelunca a dispărut cu portrete cu tot

acoperite de mucegai jeg și funingine

iar noi ce era să facem

ne-am luat picioarele în spinare și am coborât în decungul

de sub Casa Armelor

 

stop cadru –

un grup de orbi înaintează împingând cu bilele de la capătul bastoanelor

spațiul care se lărgește tot mai tare

până într-atât încât pare un veritabil deșert cosmic

 

acolo ne beam vinul acru în aerul putred

pălăvrăgind întruna și băncurind strașnic

cu totul surzi la vălmășagul dinăuntru

 

o!

ce veseli eram în deznădejdea noastră

 

apoi ieșeam din subterană ca să pășim pe praful stelar de pe trotuar

ah cum ne scrășnea sub tălpi

ni se-ncurca în păr ca mătreața

și ne izbea globii oculari de păream triști și plânși ca vai de noi

 

stop cadru –

un tânăr șade chircit cu genunchii la gură în colțul occidental al odăii –

ceilalți dansează pe-0 muzică asurzitoare –

și nimeni și nimic nu-i poate seca izvorul lacrimilor –

 

(cum și de ce s-a desprins această imagine

și nu alta din nenumăratele care mi se perindă prin cap

e un mister de nedezlegat)

 

dimineața următoare ne-a prins în Clubul Insomniacilor

acolo ne-am dres cu ciocolată fină fierbinte și frișcă

încercănați priveam tăcuți pe fereastra murdară

afară – în mijlocul pieței – atârna spânzurat de limbă

sofistul-poet  – îl mai știi? – alături puseseră o pancartă

cu toate ticăloșiile sale disipate estetic într-un sonet shakespearian

 

o!

ce veseli am fost odată în deznădejdea noastră

 

vino și tu cu noi la un picnic sub iarbă!

 

 

 

DUMINICA ÎN PARCUL ROZELOR (ce nu mor)

 

 

oricare din oazele însorite ale tomnaticelor zile

e o duminică

o!

duminicile de peste zi ale toamnei

 

după cum – simetric, firește – oricare din petele umbroase

ale acelorași zile e o noapte polară

o!

nopțile polare de peste zi ale toamnei

 

o lume scăpată din frâu alunecă,

aleargă, se rostogolește

pe benzile asfaltate de pe țărmul râului

 

norul de deasupra capului meu are miezul gri cu franjuri alburii

uite-l cum coboară și se dă huța pe balansoarul

de pe care aedul se ridică și urcă vertiginos

în albastrul de o mare profunzime al cerului

fără ca nimeni să bage de seamă

de parcă prăbușirea lui Icar ar fi fost observată de cineva

(vorba lui Breugel ăl Bătrân)

 

spartă brusc de ciripitul spornic al vrăbiilor,

liniștea e bulversată de cântecul de toacă al codobaturilor

mascat, la rându-i, de cârâitul strident al ciorilor –

tot astfel e și cu poeții – discreții, preacuvioșii, gălăgioșii –

aveți de unde alege gusturile nu se discută

 

un țânc prins în ham de bunică-sa

alunecă pe planșă în vreme ce bunicul se dă pe bicicleta

pe care s-a așezat – să iertați – ca pe tron

 

tineri bărboși și tinere îmbătrânite înainte de vreme aleargă

singuratici în susul și-n josul râului

care-și poartă apele murdare cu totul surd la rumorile zilei

 

o trotinetă azvârlită în iarbă i-ar fi recunoscătoare

oricui s-ar urca pe ea –

 

doar tu

măcar tu

de-ar fi să-l credem pe criticul ironist convertit la feminism

ai semăna întrucâtva cu doctorul acela faimos devenit vedetă TV

mare maestru al tihnei duminicale

 

stimați istorici literari –

vă rog respectuos să vă expimați opinia pe pagina mea de fb

 

 

 

LA BRAȚ CU ANA

 

 

port o aură sonoră deasupra creștetului

de-o bună bucată de vreme –

din septembrie trecut mai precis

și acum suntem la mijloc de aprilie

dar sunt departe de a fi îmbrăcat veșminte de sfânt

sfânt sfânt

nici nebunia geniului nu pare a te fi atins

zice un criticastru care e mai degrabă publicist cultural

nebun sadea n-ai cum s-ajungi

cu blindajul tău inexpugnabil

de calm liniște seninătate

zice un coleg de generație pățit

mai degrabă un bătrânel vesel

mare amator de plimbări lungi prin parcurile orașului

la braț cu Ana ta fat0, ai toate șansele să devii,

să rămâi – zic

 

 

 

TĂIEREA POMILR

 

Lui Andrei Zanca

 

făceam conversație cu domnul Nelu

omul priceput la toate cele

înclusiv la toaletatul pomilor

când m-a sunat prietenul meu de demult și de departe

m-am bucurat să-l aud

iar domnul Nelu a priceput că trebuie să tacă

nu cred că i-a prea convenit căci pe cât de bun meșter e la toate

la tăierea pomilor inclusiv pe atât de spornic povestitor este

taie crengile și vorbește încontinuu ca frizerii de odinioară

ori ca doamna Elen, frizerița mea și a Înaltpresfințitului

între alții cu care mă întrețin de minune

ori de câte ori îmi încredințez scumpa mea podoabă capilară în mâinile ei dibace

 

aflu că prietenul meu poetul e mai singur ca oricând

acolo pe pământ străin între nemții aceia

pe care molima îi ține ferecați în case

noroc cu câinele său care îl scoate la aer în fiecare dimineață

 

vorbesc cu unii-alții dintre amicii noștri – zice –

se lamentează se plâng se văicăresc îngrijorați

de parc-ar fi sfârșitul lumii

n-am să-i mai sun căci mă umplu de spaimă și de groază

chiar așa? să nu poți schimba două vorbe deschis omenește

nici n-am să-i mai citesc măcar

căci e o inflație de îngeri în poezia română actuală

ce nu s-a pomenit –

când balele scuipatul și mucii  poetului

devin îngerași vai de mama ei poezie!

 

închid telefonul nu înainte de a-l asigura pe prietenul meu poetul

că îi voi publica negreșit noul său op în primăvara aceasta buimacă

 

e un text care vorbește despre insula paradisiacă scufundată în fiecare dintre noi

un soi de Ada Kaleh înghițită de apele rostirii lăuntrice

fieștecare ar trebui să se ostenească de-a o scoate din beznă

și a o închina Soarelui – apucă el să zică înainte de a închide

 

iar domnul Nelu reia conversația ținându-mi o savantă prelegere

despre viața și opiniile pomilor

 

 

 

TĂIEREA PORCULUI

 

 

porcul înjunghiat cu noaptea-n cap

aleargă cu cuțitul în grumaz

cu smocuri de paie aprinse-n gură

purtându-l pe viitorul călător de profesie în spinare

 

cu ochii-nroşiți de sânge

şi cu inima-mpietrită aleargă porcul

înjunghiat cu noaptea-n cap

peste poduri de gheață

peste câmpuri înzăpezite

peste mări şi țări

pe sub ceruri de sticlă colorată

 

până în Insula Paştelui aleargă porcul

înjunghiat de Crăciun cu noaptea-n cap

acolo viitorul călător de profesie a reperat-o

şi de acolo a recuperat-o

pe neprețuita şi mult istovita iubită a zilelor sale

 

ajunşi acasă pe-aceeaşi dihanie fumegândă

şi furibundă

cei doi îşi trag sufletul apoi se pun temeinic

pe ros la suluri de şoric

 

 

 

POEMA DIXIT

 

în absența cuvântului s-ar spune că rostirea lăuntrică e vidă

așadar ce șansă – domnilor –

ce șanșă de a pregusta din preaplinul tăcerii

 

ridică-te și umblă, poete – zice Poema –

mișcă-ți fundul până la calculator măcar

și notează deîndat’ cuvintele care suplinesc absența

celor nerostite pentru că nu s-au în-ființat încă

 

Executat!