Poeme de Philippe Jaccottet

Interior

 

De multă vreme cerc a trăi aici, în ast-odaie pe care

mă prefac a o iubi, masa, lucrurile fără de griji, fereastra

deschizând l-al fiecărei nopţi sfârşit spre alte

verzi grădini, a mierlei inimă bate-n iedera sumbră

şi licăre-n tot locul răpun îmbătrânita umbră.

 

Îngădui şi eu a crede că-i blândă vremea, că-s la mine acasă,

că fi-va bună ziua.

Ci iată numai, l-al patului picior, ăst paing (de vină-i grădina), nu

l-am strivit destul cu piciorul, zice-s-ar

că încă lucrează la capcana

ce-aşteaptă firava-mi

fantomă…

 

Viatic

 

Pasăre din forjă ieşită

În colbul după-amiezii, în mirosul de bălegar, în

lumina largulu-i mijloc

De-ai fi putut măcar

satul să-l vezi, chiar făr’ de-al pricepe

‘nainte de-a pleca hoinar !

Nu era oare el chiar veşnicia ?

Lume născută dintr-o sfâşietură,

apărută doar pentru a se preface-n fum !

Şi totuşi, aprinsa lampă veghe la neistovita lectură.

 

Lucrarea poetului

 

Lucrarea unei priviri din ceas în ceas mai slabă

nu-i de-a visa, nici lacrimi de-a izvodi,

ci de-a veghea ca un păstor şi de-a chema

tot ce s-ar pierde dacă el adoarme.

 

*

 

Aşijderea, la zidul luminat de vară

(ci n-ar fi oare mai degrab’ de-aducerea aminte?)

în calmul zilei vă privesc

pe voi cei ce vă-ndepărtaţi mereu mai mult, cei ce fugiţi,

vă chem, ce străluciţi prin iarba nenesemnată

ca altădată-n grădină, voci ori lumini

(cine mai ştie) legând defuncţii de copilărie…

(Murit-a oare cea doamnă, sub cimişir,

stinsă e lampa-i, împrăştiate lucrurile?

Ori dimpotrivă, reveni-va din ţărână

iar eu ieşindu-i în înainte voi zice :

« Ce oare-aţi făcut ’n-această vreme de când

nu vă mai auzirăm râsul, nici paşii pe alee ?

Frumos e s-absentaţi făr’ de-a înştiinţa pe nimeni ?

O, doamnă ! Reveniţi acuma printre noi… »)

 

În umbra şi-n ceasul de azi se ţine-ascunsă

fără a spune o vorbă astă umbră de ieri.

Aşa e lumea. N-o vedem prea mult timp,

ci destul pentru-a păstra din ea ce scânteie şi

spre stingere merge,

pentru-a chema şi răs-chema, şi-a

tremura când nu o mai vedem.

Tot astfel se străduie cel sărăcit,

ca un om în genunchi pe care l-am vedea

forţându-se-mpotriva vântului ca să-şi

adune lângă el puţinu-i foc…

 

Lună în zori de vară

 

În văzduhul tot mai limpede

scânteie încă această lacrimă

ori flacără plăpândă prinsă-n cristal

când din al munţilor somn urc-o boare de aur

 

Şi-aşa rămâne-atârnată-n a zorilor cumpănire

între făgăduitul jar şi ăst pierdut mărgăritar

 

Pe urmele lunii

 

peste borul ferestrei plecâdu-mă-n această noapte

văzui că lumea se făcuse uşoară

şi că nu mai erau oprelişti.

Tot ceea ce

ne ţine-n lumină părea mai curând a trebui

să mă ducă acum de la o poartă la alta

-n lăuntrul unui palat de apă spre ceva

preafirav şi prealuminos, ca iarba :

păşeam să intru-n iarbă fără nicio teamă,

mergeam s-arăt recunoştinţa-mi reavenei ţărâni,

pe ale lunii urme, spusei da, şi dus fui…

 

Fiece floare-i numai noapte

 

Fiece floare-i numai noapte

ce se preface-a ne veni aproape

 

Ci acolo de unde parfumu-i se-nalţă

eu nu pot nădăjdui a intra

de-accea mă tulbură-ntr-atât

şi-aşa de mult mă ţine treaz

în faţa-acestei ferecate porţi

 

Toată culoarea, toată viaţa

naşte-acolo unde se-opreşte privirea

 

Lumea aceasta nu-i decât creasta

unui nevăzut incendiu

 

Rugă-ntre noapte şi zi

 

La-ndoielnicul ceas când năluci se-ndeasă mulţime la geamuri

asmuţite de-o şovăire-ntre lumină şi umbră

şi-ameninţând cu-al lor şopot

clarul

 

un om se roagă : de el alături e-ntinsă

 

preafrumoasa războinică dezarmată şi desplătoşată ;

 

Nu departe odihneşte-al luptelor lor ered,

 

el ţine

Timpul strâns în mâna-i ca paiul.

 

“O rugă spusă-n înfricoşarea greu de mântuit,

şi mai vârtos fără sprijin de-afar’;

o rugă-n al cetăţilor cutremur, în al războiului capăt, în valul de morţi

 

pentru ca zorii, cu-a lor stăruitoare gingăşie, pentru ca năvala

luminii pe-ai munţilor grumaji, pe când alungă vaporoasa lună,

să şteargă romanţu-mi şi cu focu-i numele-mi umbrească.”

 

Traversare

 

Nu-i asta frumuseţea ce-aici o găsii rezervând astă cabină de-a doua,

debarcând la Palermo, grijile-mi uitând, ci

cea care de mine fuge,

a lumii acesteia frumuseţe.

 

Cealaltă, văzut-o-am poate-n al tău chip,

dar cursul nostru va fi semănat cu-acela al apelor

ce-şi scriu hieroglifele pe plajele mari

la miazăzi de Neapole, şi pe care vara numaidecât le bea,

semne discrete de-o mână scrise pe portiere…

Nu, ea nu ne este dată nouă  ce-o forţăm

asemeni unor contrabandişti pe graniţe, unor

avari ce de mântuire se tem

 

Nu, ea nu-i dată nici locurilor stranii, ci numai, poate, aşteptării,

tainicei tăceri, celui ce-n rugăciuni de sine uită

şi simplu

-n taină iubirea-şi sporeşte.

 

Arbori  

 

I

Din lumea confuză, nepătrunsă,

din oseminte şi seminţe

cu răbdare se smulg

 

ca-n fiecare an mai ciuruiţi

să fie de văzduh

 

 II

De la un cer la altul de se-abate ochiul

condus e prin tremurânde labirinturi

prin roiuri de scântei şi de umbre

către-o criptă ceva mai adâncă

 

Poate-acum că stela nu mai este, nu va mai fi absenţa,

nici uitarea

 

III

Arbori, statornici lucrători

Pământul încet, încet ajurând

 

Aşijderi inima, răbdând,

se mântuie, poate

 

Fructe

 

În cămările livezilor

ele sunt globuri atârnate

pe care-a timpului goană le pârguieşte,

lămpi pe care timpul le-aprinde

şi-a căror lumină-i parfum

 

Adulmecăm, la subţioara fiecărei crengi

biciul înmiresmat al nerăbdării ;

ele sunt mărgărite prin iarba

de sidef mai roşii pe măsură

ce -s mai aproape brumele,

talismane mai grele pe măsură

ce-mpodobesc mai rar veşmânt

 

Cum dorm ele-ndelung

sub miile de pleoape verzi !

Şi cum căldura

de nerăbdare-nsufleţită

le face lacomă privirea !

 

Ştirile serii

 

La ora când lumina-şi ascunde faţa

la pieptu-ne, se strigă ştirile serii ;

parcă ne jupuiesc de vii.

Văzduhul este blând.

Oameni în trecere

prin acest oraş, putea-vom chiar un pic să ne-aşezăm

la malul fluviului unde mai mişc-un pom încă verde,

după ce vom fi prânzit pe fugă ; avea-voi oare

timp să fac călătoria ‘nainte ca iarna să cadă,

în braţe să te strâng ’nainte de-a pleca ?

De mă iubeşti,

la tine ţine-mă cât e de trebuinţă ca sufletul să-mi trag, cel puţin,

chiar primăvara asta, să ne lase în pace

să coborâm încet de-a lungul tremurătoarei fluviului păci,

departe, hăt, până unde se-aprind nemişcatele fabrici…

Dar nu-i chip.

Nu se îngăduie străinului

ce mărşuie chipul să-şi întoarcă, sau pe dat’

în stană de piatră s-ar preface. Nu poţi decât merge ’nainte.

Iar oraşele

ce mai sunt în picioare, arde-vor.

Ce noroc

c-am vizitat măcar,

anul trecut, Roma,

că ne-am iubit iute ’naintea plecării,

că unul pe altul ne-am mai privit o dată, pe fugă ne-am îmbrăţişat

’nainte ca să ni se strige

„Lumea” lumii noastre din urmă,

ori „Seara”

celei din urmă frumoase seri ce ne-mpreună…

 

Pleca-vei.

Trupul tău deja-i mai nereal ca trecerea ce-l macină

şi aburii de fum în cer mai multe rădăcini ca noi au.

Nu are rost să rezistăm.

Priveşte apa, cum curge prin crăpătura dintre-ale noastre umbre.

Sfârşitu-i, care vine să ne curme

pofta de-a mai juca de-a cine-i mai deştept.

 

Fii liniştit, veni-va !

 

Fii liniştit, veni-va ! Te-apropii,

arzi ! Căci cuvântul ce fi-va la urma

poemului, mai mult ca primul, aproape

fi-va de moartea-ţi, ce nu se-opreşte-n drum.

 

Nu crede că se duce s-adoarmă sub ramuri

ori sufletul să-şi tragă, cât timp tu scrii.

Şi chiar când bei la gura ce-ţi stâmpără

cea mai aprigă sete, dulcea gură cu strigătu-i

 

dulce, chiar când cu tărie strângi nodu’

-mpătrit al braţelor voastre ca neclintite să rămâie

-n torida-ncâlcire-a şuviţelor voastre

 

veni-va ea, ştie Domnul pe ce ocolite căi, şi spre voi doi,

de foarte departe ori deja de-aproape; ci firea ţine-ţi, va veni :

de la cuvânt la altul mai bătrân vei fi.

 

Ilumineze-ne sfârşitul

 

Sumbru duşman ce ne-nfrunţi şi-nlănţui,

lasă-mă-n puţinul zilelor ce am

să-mi hărăzesc luminii nevolnicia-mi şi tăria :

şi-n fulger la sfârşit schimbat să fiu.

 

Cu cât avem mai puţin nesaţ şi limbuţie

-n ale noastre spuse, cu-atât mai mult le neglijăm

pentru a vedea până şi-n şovăiala lor strălucind lumea

între îmbătătoarea dimineaţă şi

a amurgului uşurătate.

 

Cu cât mai puţin apărea-vor ale noastre lacrimi

împăienjenindu-ne ochii şi fiinţele de teamă sufocate,

cu atât privirile ni se vor limpezi mai tare şi

cei rătăciţi mai bine vedea-vor

porţile-n pământ îngropate.

 

Estomparea fie felu-mi de-a străluci,

nevoia copleşească cu roadele-i a noastră masă,

moartea, apropiată ori nedesluşită, după vrerea-i, fie

hrana neistovitei

lumini.

 

Zorilor

 

I

Nu-i noaptea aceea ce credem

al focului revers, a zilei prăbuşire şi-a luminii tăgadă

ci şiretlic făcut pentru a ne deschide ochii

la ceea ce rămâne nerelevat cât timp îl luminăm.

 

Odată-ndepărtate zeloasele văzutului slugi

sub al tenebrelor frunziş se-ntemeiaz-al viorelei lăcaş

adăpostul din urmă al celui ce fără patrie îmbătrâneşte…

 

II

Ca uleiul ce-n lampă doarme şi curând tot în lumină

se schimbă şi respiră sub luna furată de-al păsărilor zbor

tu murmuri şi arzi.

 

(Dar cum să spun acest lucru ce-i prea neprihănit ca voce să fie?)

Tu eşti focul născând pe reci râuri, ori privighetoare

din glie ţâşnită…

În tine văd înflorind şi dăinuind a lumii splendoare.

 

III

Ţie-ţi vorbesc, aurora mea.

Ci nu vor fi acestea toate decât un stol de vorbe-n vânt ?

Cea pe care cândva o-mbrăţişai devine cea

care-mbrăţişată a fost şi  se pierde.

O ultimă oară-n vocea ce-o imploră

înalţe-se deci şi străluce-a mea auroră.

 

Câmp de octombrie

 

Desăvârşita gingăşie întruchipată-i departe, la hotarul

dintre munţi şi văzduh

 

distanţă, lungă scânteie

ce sfâşie, ce subţie

 

o zi întreagă, umile voci

de nevăzute păsări;

ceasul, în iarbă bătut, pe-o frunză de aur

 

şi cerul pe măsură mai vast

 

Pe pajişte, caprele

sunt o libaţie de lapte

 

Unde-i ochiul pământului,

nimeni nu ştie

dar eu ştiu umbrele

ce le-alină

 

Răzleţite acestea, mai bine

se vede-al viitorului necuprins

 

Pământu-ntreg vizibil, întins

măsurabil,

doldora de timp

 

suspendat de-o pană

ce urcă-n sus din ce în ce mai luminoasă

 

Mere răspândite

Pe-a mărului bătătură

 

Iute !

Rumene-se pielea

înainte de-a iernii venire !

 

În zare

nimic altceva decât a munţilor undire

 

Nimic altceva decât priviri aprinse

ce se-ntretaie

 

Mierle şi hulubi

 

În lumina iernii

 

Peste toate acestea aş dori acum

să cadă-ncet zăpada

să se cearnă peste lucruri ziuă, noapte

– ea care vorbeşte-ntotdeauna-n şoapte  –

şi care face-al seminţelor somn

astfel ocrotit mai răbdător.

 

Şi noi am şti astfel că soarele încă

-n acest timp trece şi el de partea cealaltă şi că,

dacă ea conteneşte, el redeveni-va vizibil o clipă,

ca lumânarea din dosul îngălbenitului ecran.

 

Atunci aminti-mi-voi acel chip

ce rămâne şi el în urma

lentei umidelor cristale căderi,

ce schimbă, cu limpezi-i ochi

ori lăcrimând, nerăbdător fideli…

 

Şi-ascuns de ninsoare, din nou

încerca-voi să cânt albastra-le lumină.

 

*

 

Ochi credincioşi, din ce în ce mai slabi, ai mei

până se-nchid, şi după ei, tot spaţiul, ca un evantai

pictat din care n-ar mai rămâne decât

gingaşul mâner de os, o îngheţată urmă

a numai ochilor lipsiţi de pleoape-ai altor aştri.

 

 

 

 

 

Selecţie* şi traducere de Mircea Ardeleanu

 

 

* Din volumele L’effraie (1946-1950), Poésie 1946 – 1967 (1967), Airs, poèmes (1961 – 1964) (1971), A la lumière d’hiver (1977), Poèmes sous les nuages (1983)