Poeme de Rodica Braga

* * *
cu zgomot de gheizer
inima ta îți spune,
târziu în noapte,
că este deschisă lumii,
durerilor care țâșnesc
ca sângele dintr-un trup
înjunghiat,
bucuriilor mărunte,
gureșe ca florile viu colorate
de câmp,
tristeților ivite peste noapte
ca irișii violeți
ce plâng neauzit
în ochii tinerilor,
resemnării bătrânilor
învăluiți în cojile uscate
ale existenței
pe sfârșite,
scâncetului pântecelor
femeilor răzuite brutal
de avorturi spontane,
plânsului împierit al taților
care-și îngroapă fiii
morți în războaiele altora
și zgomotului scrâșnit
al haosului întregii planete
prăvălit peste noi
sub forma unei molime
necunoscute.
inima ta le arpegiază
pe toate
ca un instrument muzical
dazacordat
și e fierbinte
ca un gheizer
dezlănțuit.
* * *
cântecele tale vibrează
în mi bemol,
conturul fiercărui sunet
e modulat în lumini
și penumbre.
povestesc despre tristețea
pământului,
despre angoasa copacilor,
a ierbii,
despre dulcea curgere
a luminii
printre ostrețele putrezite
ale întunericului,
despre neliniștea lumii
care ascute în noi
toate simțurile până la
exacerbare,
despre chinuitoarele întrebări
ale sinelui trimise
ca săgețile fără țintă
spre impenetrabila liniște
a universului,
spre inaudibila lui muzică
din care picură, uneori,
ca o tămăduire nesperată,
glas de heruvim
când o stea se rupe
din rostul ei
ca o lacrimă.
atunci, cântecele tale
amuțesc și tu stai
și asculți vibrația cerului
sfâșiat de lumina ei
și cerul îngust din tine
se cutremură
la atingerea stelei căzute.
* * *
poate că vreodată,
cândva,
luna își va topi gheața
sub vântul solar
fierbinte ca un vulcan
în erupție.
poate că însuși soarele
își va epuiza puterile
în nenumăratele lui
explozii
și va îngheța
într-o imensă gaură neagră.
poate că stelele
se vor stinge
sub presiunea
combustiei lor
și vor potopi pământul
cu o ploaie neagră.
zdrobit, acesta
se va sfărâma
ca un bulgăre strâns
în pumni
de o forță malefică
și un nor uriaș
va sorbi totul în hăul
lui ucigaș.
poate că toate astea
vor dănțui într-un creier
ce vrea să supună
lumea,
s-o spulbere într-un joc drăcesc
al minții lui care se substituie
divinității,
doar că inima lumii
își va depăși furtuna
angoasei
și, eliberată din chingile
aritmiei,
își va regăsi ritmul
și universul va contiua să existe
în fiecare din noi.
* * *
zi palidă, risipită
ca praful de pale
de vânt,
te-am rostuit din cărămizi
sfărâmicioase
și mortar molâu.
am trecut prin tine în grabă,
te port pe tălpi
greoaie și lâncedă,
am gura încleștată de zimții
nimicului,
iar ochii, tiviți de roșeața
privirii în gol,
au luciul stins de metal
învechit.
verdele lor, striat cu galben,
s-a coclit sub vălul
lacrimei reținute.
în seară, stau ca o scoică
goală aruncată de mare
pe nisipul răcit.
obol adus plictiselii,
ziua pe moarte
își retrage din mine
ghearele ei moleșite.
noaptea va smulge din mine
toate buruienile zilei
și, spre dimineață,
voi aspira mireasma unei flori
cu rădăcina
în vis.
Publicate în nr.1/2021