Poeme de Rodica Braga

* * *

cu zgomot de gheizer

inima ta îți spune,

târziu în noapte,

că este deschisă lumii,

durerilor care țâșnesc

ca sângele dintr-un trup

înjunghiat,

bucuriilor mărunte,

gureșe ca florile  viu colorate

de câmp,

tristeților ivite peste noapte

ca irișii violeți

ce plâng neauzit

în ochii tinerilor,

resemnării bătrânilor

învăluiți în cojile uscate

ale existenței

pe sfârșite,

scâncetului pântecelor

femeilor răzuite brutal

de avorturi spontane,

plânsului împierit al taților

care-și îngroapă fiii

morți în războaiele altora

și zgomotului scrâșnit

al haosului întregii planete

prăvălit peste noi

sub forma unei molime

necunoscute.

inima ta le arpegiază

pe toate

ca un instrument muzical

dazacordat

și e fierbinte

ca un gheizer

dezlănțuit.

 

* * *

cântecele tale vibrează

în mi bemol,

conturul fiercărui sunet

e modulat în lumini

și penumbre.

povestesc despre tristețea

pământului,

despre angoasa copacilor,

a ierbii,

despre dulcea curgere

a luminii

printre ostrețele putrezite

ale întunericului,

despre neliniștea lumii

care ascute în noi

toate simțurile până la

exacerbare,

despre chinuitoarele întrebări

ale sinelui trimise

ca săgețile fără țintă

spre impenetrabila liniște

a universului,

spre inaudibila lui muzică

din care picură, uneori,

ca o tămăduire nesperată,

glas de heruvim

când o stea se rupe

din rostul ei

ca o lacrimă.

atunci, cântecele tale

amuțesc și tu stai

și asculți vibrația cerului

sfâșiat de lumina ei

și cerul îngust din tine

se cutremură

la atingerea stelei căzute.

 

* * *

poate că vreodată,

cândva,

luna își va topi gheața

sub vântul solar

fierbinte ca un vulcan

în erupție.

poate că însuși soarele

își va epuiza puterile

în nenumăratele lui

explozii

și va îngheța

într-o imensă gaură neagră.

poate că stelele

se vor stinge

sub presiunea

combustiei lor

și vor potopi pământul

cu o ploaie neagră.

zdrobit, acesta

se  va sfărâma

ca un bulgăre strâns

în pumni

de o forță malefică

și un nor uriaș

va sorbi totul în hăul

lui ucigaș.

poate că toate astea

vor dănțui într-un creier

ce vrea să supună

lumea,

s-o spulbere într-un joc drăcesc

al minții lui care se substituie

divinității,

doar că inima lumii

își va depăși furtuna

angoasei

și, eliberată din chingile

aritmiei,

își va regăsi ritmul

și universul va contiua să existe

în fiecare din noi.

 

* * *

zi palidă, risipită

ca praful de pale

de vânt,

te-am rostuit din cărămizi

sfărâmicioase

și mortar molâu.

am trecut prin tine în grabă,

te port pe tălpi

greoaie și lâncedă,

am gura încleștată de zimții

nimicului,

iar ochii, tiviți de roșeața

privirii în gol,

au luciul stins de metal

învechit.

verdele lor, striat cu galben,

s-a coclit sub vălul

lacrimei reținute.

în seară, stau ca o scoică

goală aruncată de mare

pe nisipul răcit.

obol adus plictiselii,

ziua  pe moarte

își retrage din mine

ghearele ei moleșite.

noaptea va smulge din mine

toate buruienile zilei

și, spre dimineață,

voi aspira mireasma unei flori

cu rădăcina

în vis.

 

Publicate în nr.1/2021