Poeme de Rodica Braga

în odăi s-a lăsat
o liniște moale
ca praful de pe icoanele
învechite.
lumina își caută loc
de odihnă, lucește scurt
în ochii exoftalmici
ai obiectelor proaspăt
lustruite.
cu fața mea zdrelită
de timp caut îndărătnică
nordul, să mă asigur
că, în vălmășagul luminii,
voi ține calea cea dreaptă.
un tremur îmi scrie
în trup o literă necunoscută
care mă arde ca lama unui cuțit.
pândesc stropul de sânge
cum pisica pândește șoarecele.
cu el voi contura
clipa nimicului
care mi-a capturat atenția
spre o țintă vană,
odihnitoare ca un somn scurt.
o,clipele absenței din sine,
când le voi scrijela
într-un poem fără cusur?
dacă, vreodată, acesta-i posibil.

vrăjitorul a tăiat noaptea
în felii subțiri,
atât de subțiri că vezi
prin ele miezul întunericului
înroșindu-se de sângele
macilor ce ți-au invadat
retina în ziua înaltă
când ai făcut cărări de nebună
prin holda năucită de soare
a tinereții tale.
atât de departe ziua aceea,
mai stăruie și acum,
laser scurt, cutreierând
turbăria amintirilor,
curgând ca o otravă
dulce prin venele viguroase
ale insomniilor tale.

stilul meu s-a tocit
de când tot scriu pe tăblița
vremii despre trecere.
ar trebui poate să mă opresc
asupra viețuirii veșnice,
asupra eternei flăcări
ce animă spiritele dinaintea
vieții și chiar și după aceasta,
celebrând constanta continuitate,
imperturbabila vibrație a naturii,
acel puls universal
fără sfârșit, compunând,
cu infinite nuanțe și variațiuni,
complexa, abia audibila,
dar indestructibila febricitare
a vieții.
dar unde să aflu acele cuvinte,
acele semne interzise
naturii noastre trecătoare
prin care să jupoi
pielița mistică ce
învăluie totul, precum
un ou uriaș ce-și conservă
cu seninătate și indiferență
permanența și imanența.

ah, lumina intermitentă a stelelor,
cicatricile pâlpâitoare ale cerului,
mi-au înlăcrimat ochii.
noaptea își scurge sângele
ei negru în cupa străveche
a trupului.
luna norul ei subțire
cât un fir de ață, ierburile
otrăvite cosește,
cu cosorle gândurilor
de prisos.
liniște ca în miezul
de piatră,
aer netremurat de nici
o adiere.
e ora când, fără un țipăt,
se naște poemul,
lăsându-mă ca pe o placentă
goală, netrebuitoare.

Poeme apărute în nr.4/2019 al revistei