Poeme de Rose-Marie François

Rose-Marie François (n. 1939)
Selecţie din volumele : Carte d’embarquement, poèmes (1996), Qui nous dépasse (1999), De source lointaine (2002), Trèfle incarnat (2014)
Maica noastră
Maica noastră care eşti Pământul,
Fie numele tău cântat,
Preamărească-te tălpile noastre,
Alinte-te palmele noastre,
dezmierdându-ţi roadele tale.
Dă-ne nouă astăzi
grânele iubirii tale.
Şi nu ne frânge aripile
cum le frângem noi
pe ale iubiţilor noştri acum
şi pururea.
Ci lasă-ne să dansăm luminos
pe câmpiile tale vindecate
şi ţine verde pentru noi
în poala văilor tale
iarba de-o primăvară a iertării
în care să ne-ntoarcem cenuşă
cu toţii-mpreună.
Amin.
Cireşe
În vârful degetelor mele, tată,
degetele tale
pe care le ating
abia…
Şi dorul de cireşe coapte
prea-nalte-n al copacului albastru.
M-ai înălţat pân-la oglindă…
Roşul acesta, la urechile mele, acest râs
pulpa buzelor tale…
Trebuia să ştim, să fi ştiut
că cerul
începe-n vârful firului de iarbă.
Fapt divers
Spuneam :
codrii cei mari, negri,
şi ne-nfioram.
Nimic,
la ceasul nepătruns,
altceva decât crengi ce trosnesc –
răşină suprîncălzită.
Ochiul mărit caută un licurici,
reazemul unui gând.
Dar la lumina neonului
brazii o şterg la trap.
Noaptea nu mai înfricoşează,
nici căpcăunul.
Copiii sunt ei înşişi
ucigaşi.
Fetiţa din Féronstrée. Pentru Zmeurica
La grădina zoologică, recită o maimuţă
jurnalul unei fetiţe cuminţi,
ale cărui pagini toate – una nu lipseşte! –
încep cu cuvintele :
„Azi am fost la slujbă”.
Nouă ani, fără o greşeală de gramatică;
un scris strunit prin deprinderea cu păpuşile,
cu cusutul, cu temele scrise,
cu ascultatul.
Maimuţa în cuşca-i deschide
o gură cu dinţi nenumăraţi
ca un rechin eşuat pe nisip
la locul în care fetiţa scrie
ce mult îi plăcea să meargă s-alerge-n pădure,
s-alerge şi să strige, să strige, să strige …
Dans păgân
Furtuna se stârni
şi brusc,
turme de bizoni –
copitele lor străpung
nori groşi de pământ azuriu –
trec prin ocrul
tainelor lor.
Tună de se sfărâmă stâncile,
apoi ploaia
se revarsă şiroi peste silex.
Un zeu ne-nvăpăia
lumea întreagă;
noi goi dansam
prin iarba cea naltă.
Şi nimic în mâinile noastre
nu ne oprea cuvintele.
Strigătele noastre sunt inscrise
-n aducerea-aminte a pielii.
Scatiu
Cobor din tren,
nimeni să mă aştepte.
Valizele mi le-am pierdut,
poşeta furată mi-a fost.
Mulţimea asta-n care mă sufoc, oraşul…
Recunosc un canal,
îndoitul său rând de copaci,
verdele veşted, cenuşiul veşted,
nemişcat, absent, monoton
gol, încremenit, ca pictat…
Pălesc
culorile nopţii noastre,
ca stelele
la ivirea zorilor.
Aud scatiul.
Şi iarna noastră se duce,
Sau, altfel –
Martoră această roză-n ianuar –
iarnă pentru noi nu fu vreodat’.
Vălul se sfâşie*
Tropăim prin şpanul ce-l rugineşte pân’ la sânge-un soare scund.
Între-ale taurului coarne, femeia sfârtecată revine din rapt.
Semnele-a le spăla, cutele sfâşiate-n uluci, pulberi, sudori,
subţirile-ale necrezării urme, gata din nou de-a răzbi.
Cupolele-a le lustrui, fleşele-a le mântui de-acerbele ploi, dantelele.
Să ne-mpăcăm nainte de-a muri de străină mână,
mercenară-nfrigurată-n a noastră soldă, fraţi certaţi.
Pustiei să lăsăm răfuirea socotelilor, cine-a arvunit primul cavaler, cine-a
rânduit cumpăna, iapa roşie, negrul armăsar.
[…]
Intre buzele metalice, pliant publicitar, se zdreleşte limba-n reclame.
[…]
Fi-vom noi oare pe drum din primul ceas când graniţele s-or deschide,
au fi-vom acei ce-nsetaţilor ’nainte le ies?
Obloji-vom noi rănile lor până la pierderea minţilor ?
Pizmaşi ne face neştiinţa.
Miraje-ngrămădite, ploaia cu tiv de tină pe margini face luminile a şovăi.
Călare pe streaşină, cu picioarele-n curgerea rece ca gheaţa,
vezi ielele trecând, muşii sugrumaţi, jurnalele-ascunse sub foi.
*
Ţara tâşni-va ’nainte-ne din carte, din hărţi, din
memorie, în ochi sări-ne-va, la beregată, în faţă.
Fi-va ea drăcuşteţ cu resort ori patriarh cioplit,
bilet slinos ori dulce chip matern, cine s-o prevază putea-va?
Ce stirpe avea-va norocu-ndărăt să se-ntoarcă,
să afle locul subt beton,
mărăcinişul să-l ardă, să-nzăpezească gropile, să
pună-a sa mână pe cea mai naltă piatră ?
*punctele de suspensie aparţin autoarei
Parcurs*
Un parc însorit e
ce izbucneşte-n râs.
Prinşi în joc ne lăsăm.
Ca vesele strigăte ne sună
pasul peanilor, greu,
bocancii ţintuiţi pe pietre.
Cărările şerpuiesc, se
hârjonesc, zgâlţâie lumina.
Scrâşnet de paşi pe pietriş, adio.
Poţi alerga, dar nu fugi.
Betonat este labirintul.
Nimeni din el să iasă nu poate
fără ca-nainte să se fi-nhumat.
Când parcul din nou va fi trezit
focul grecesc odată stins,
cel ce numără morţii zice-va că
şirul numerelor este infinit.
*După tabloul Labyrintischer Park de Paul Klee (acuarelă şi creion pe carton, 1939)
Grâu, miere, coacăze
Nu mai avem vreme ? Nu avem vreme…
Poezia timpu-l străbate !
Trece de-a lungul timpului… de-a curmezişu-i !
Ascultaţi cum, într-o zi,
la Muzeul Naţional din Copenhaga,
poezia mi-a făcut dintr-o mumie-mbălsămată
o minunată surată :
grâu, miere, coacăze
La optsprezece ani au culcat-o
’ntr-un stejar scobit.
La îndemână i-au pus
hidromel, un pocal,
grâu, miere, coacăze,
lângă scheletul calcinat
al unui prunc de fragedă vârstă.
Vitrina mă-mpiedică
să-ţi mângâi părul
ori lemnul aspru al capacului
atârnat
de prihănitoarele noastre priviri.
Curând vei împlini patru mii de ani.
Moartă-n dimineaţa rozelor,
tu n-ai putut să-mbătrâneşti pân’-la vârsta-mi.
Sunt eu, în scule, legende ori peregrinări
cu patru mii de ani ca tine mai mare?
Fâşiile-acestea de piele cusute-mpreună,
fustă coapsele strâns cuprinzându-ţi …
Tu dănţuiai în soare…
Intră, aşează-te, te-ascult…
Se spune despre-acest copil :
„Poate, vreun sacrificiu ritual ?”
Tu râzi printre-ale tale lacrimi.
Că ochii tăi sunt de-un verde stins
ei n-o vor şti reodată.
Când l-au scos pe copil din jarul
peste care căzuse, fascinat de flăcări,
tu l-ai urmat pe celălalt tărâm,
aşa-i ?
(Cum facem oare schimb de limbă ?
Şi care-i graiul ce-l împărtăşim ?)
Trecerea-n partea cealaltă-n furtună se face.
Ca pescarilor pentru-ai lor peşti de-argint,
ţi-au dat un subţire rezil
pentru-al tău păr.
Spre el mâna mi-o-ntind,
bălai-cenuşiu în umbrita lumină;
sunt cu tine de-o vârstă şi-mi zâmbeşti.
Degetele mele nu te-ating,
ci tu m-atingi pe mine.
E oare pruncu-ţi ori
fratele-ţi cel mic,
cel căruia nu-i puteai supravieţui ?
Si la ce te gândeai când securile se abăteau :
peste stejaru-n sudori, la rădăcinile-i ?
Că nici el nu-ţi va supravieţui ?
Şi unde să-ntrerup şirul acestor morţi, aşa de bine rânduite ?
Dar nu…nici după patru mii de ani,
devremece
mâna mi-o-ntinzi.
Ascultă,
împrumută-mi mie capacul
şi luntrile noastre, pereche, de mal
s-or depărta deolaltă, bord la bord.
Umilele noastre năvoade
-n fundul timpului cad.
Ce să mai fie de prins
în cea de pe urmă furtună?
De-un verde foarte stins erau ochii-ţi.
La asta însă nu luară-aminte.
Curriculum vitae*
Eu subsemnata Rosalinde Franque de la Margerie,
solicit prin prezenta postul de damă de companie
(anunţul dumneavoastră publicat în Seara de luni, 12 august).
Diplomele mele :
master în limbile Evropiei şi Esopiei, Facultatea de Fantezii şi Litere Fine,
cu mare Dispariţie ;
doctorat în fizica vocală, Facultatea de Ştiinţe Epidermice,
cu felicitări de la Furii ;
mai ştiu să fac lectură, ceaiul să-l servesc, la siestă ori şezători să recit poeme
sau basme cu zâne să povestesc, să număr mieii-n ceasuri de nesomn ;
şi mai ştiu să cos cu fir bătut, codrii cei ‘nalţi să-i prenoiesc,
cârlionţi şuviţele de păr să unduiesc,
la răstimp de preludii, la masă, franjurii să-i desucesc;
ştiu să înăbuş tocane, fructele după-anotimp să le cojesc,
cochet să-mpodobesc tartelete, bolul de unt, galete
(când ne scapă banii printre degete).
Practic masajul armenesc, pe-al hârtiei satinate rug aprins;
ştiu decupa corect cărţile noi, un mango copt, parfumata misivă,
să descifrez de-alfabete o duzină,
să-ngân în vreo treizeci de limbi – inventate, aproape toate;
cânt chiar cât e nevoie pentru-a nu muri,
ştiu şi-a tăcea, dar şi a chibzui
şi toate-oglinzile pizmuiesc iscusinţa-mi de-a le asculta.
Referinţe :
Lucrat-am la curtea reginei Hatcepsud,
în Knossos, în cele alcovuri, ’n-ale Babilonului
grădini, sub zidurile Ierihonului ;
Pe drumul către Compostella ocrotit-am lotri, vreo câţiva,
La căpătâiul doamnei Sévigné vegheat-am,
luat-am aerele Berthei de Utrecht
şi R-urile Sofiei Rostopşcina des-rulatu-le-am;
pe malurile Rinului, la Bingen, iubit-o-am pe Hildegard, preadulcea.
Cu ea tradus-am al norilor limbaj şi-al corbilor, nainte de oraj.
Servit-am la Lesbos ca-ntinzătoare-a corzilor de lire,
pe urmele porcilor umblat-am şi-a haite de lei tineri
şi-ntins-am verde velur ‘naintea literei
de foc pe-a duioasei Sapho piele-nsemnate.
Distincţii :
sunt decorată cu Ordinul Dezordinii,
cu Ordinul mie dat de-a nu tăcea niciodat’,
cu ordinul solemn al unei ere-a bucuriei;
eu arborez pe sânu-mi geamăna rozetă
şi-a prinţesei de Clèves de-amor buclă secretă.
Pentru-a-mi răspunde, (într-un cuvânt şi fără de sedilă) www.rosemariefrancois.eu
* Transcris de pe :
www.espace-livres.be/IMG/mp3/ESP_FRANCOIS_ROSE_MARIE_LECTURE_CV_MP3.mp3
Traducere de Mircea Ardeleanu