Poeme de Rose-Marie François

Rose-Marie François (n. 1939)

 

Selecţie din volumele : Carte d’embarquement, poèmes (1996), Qui nous dépasse (1999), De source lointaine (2002), Trèfle incarnat (2014)

 

 

Maica noastră

 

Maica noastră care eşti Pământul,

Fie numele tău cântat,

Preamărească-te tălpile noastre,

Alinte-te palmele noastre,

dezmierdându-ţi roadele tale.

Dă-ne nouă astăzi

grânele iubirii tale.

Şi nu ne frânge aripile

cum le frângem noi

pe ale iubiţilor noştri acum

şi pururea.

Ci lasă-ne să dansăm luminos

pe câmpiile tale vindecate

şi ţine verde pentru noi

în poala văilor tale

iarba de-o primăvară a iertării

în care să ne-ntoarcem cenuşă

cu toţii-mpreună.

Amin.

 

 

Cireşe

 

În vârful degetelor mele, tată,

degetele tale

pe care le ating

abia…

Şi dorul de cireşe coapte

prea-nalte-n al copacului albastru.

M-ai înălţat pân-la oglindă…

Roşul acesta, la urechile mele, acest râs

pulpa buzelor tale…

Trebuia să ştim, să fi ştiut

că cerul

începe-n vârful firului de iarbă.

 

 

 

 

 

Fapt divers

 

Spuneam :

codrii cei mari, negri,

şi ne-nfioram.

 

Nimic,

la ceasul nepătruns,

altceva decât crengi ce trosnesc –

răşină suprîncălzită.

 

Ochiul mărit caută un licurici,

reazemul unui gând.

 

Dar la lumina neonului

brazii o şterg la trap.

Noaptea nu mai înfricoşează,

nici căpcăunul.

 

Copiii sunt ei înşişi

ucigaşi.

 

Fetiţa din Féronstrée. Pentru Zmeurica

 

La grădina zoologică, recită o maimuţă

jurnalul unei fetiţe cuminţi,

ale cărui pagini toate – una nu lipseşte! –

încep cu cuvintele :

„Azi am fost la slujbă”.

Nouă ani, fără o greşeală de gramatică;

un scris strunit prin deprinderea cu  păpuşile,

cu cusutul, cu temele scrise,

cu ascultatul.

Maimuţa în cuşca-i deschide

o gură cu dinţi nenumăraţi

ca un rechin eşuat pe nisip

la locul în care fetiţa scrie

ce mult îi plăcea să meargă s-alerge-n pădure,

s-alerge şi să strige, să strige, să strige …

 

 

 

Dans păgân

 

Furtuna se stârni

şi brusc,

turme de bizoni –

copitele lor străpung

nori groşi de pământ azuriu –

trec prin ocrul

tainelor lor.

Tună de se sfărâmă stâncile,

apoi ploaia

se revarsă şiroi peste silex.

Un zeu ne-nvăpăia

lumea întreagă;

noi goi dansam

prin iarba cea naltă.

Şi nimic în mâinile noastre

nu ne oprea cuvintele.

Strigătele noastre sunt inscrise

-n aducerea-aminte a pielii.

 

Scatiu

 

Cobor din tren,

nimeni să mă aştepte.

Valizele mi le-am pierdut,

poşeta furată mi-a fost.

Mulţimea asta-n care mă sufoc, oraşul…

Recunosc un canal,

îndoitul său rând de copaci,

verdele veşted, cenuşiul veşted,

nemişcat, absent, monoton

gol, încremenit, ca pictat…

Pălesc

culorile nopţii noastre,

ca stelele

la ivirea zorilor.

 

Aud scatiul.

Şi iarna noastră se duce,

Sau, altfel  –

Martoră această roză-n ianuar –

iarnă pentru noi nu fu vreodat’.

 

 

 

Vălul se sfâşie*

 

Tropăim prin şpanul ce-l rugineşte pân’ la sânge-un soare scund.

Între-ale taurului coarne, femeia sfârtecată revine din rapt.

Semnele-a le spăla, cutele sfâşiate-n uluci, pulberi, sudori,

subţirile-ale necrezării urme, gata din nou de-a răzbi.

Cupolele-a le lustrui, fleşele-a le mântui de-acerbele ploi, dantelele.

Să ne-mpăcăm nainte de-a muri de străină mână,

mercenară-nfrigurată-n a noastră soldă, fraţi certaţi.

Pustiei să lăsăm răfuirea socotelilor, cine-a arvunit primul cavaler, cine-a

rânduit cumpăna, iapa roşie, negrul armăsar.

[…]

Intre buzele metalice, pliant publicitar, se zdreleşte limba-n reclame.

[…]

Fi-vom noi oare pe drum din primul ceas când graniţele s-or deschide,

au fi-vom  acei ce-nsetaţilor ’nainte le ies?

Obloji-vom noi rănile lor până la pierderea minţilor ?

Pizmaşi ne face neştiinţa.

Miraje-ngrămădite, ploaia cu tiv de tină pe margini face luminile a şovăi.

Călare pe streaşină, cu picioarele-n curgerea rece ca gheaţa,

vezi ielele trecând, muşii sugrumaţi, jurnalele-ascunse sub foi.

*

Ţara tâşni-va ’nainte-ne din carte, din hărţi, din

memorie, în ochi sări-ne-va, la beregată, în faţă.

Fi-va ea drăcuşteţ cu resort ori patriarh cioplit,

bilet slinos ori dulce chip matern, cine s-o prevază putea-va?

Ce stirpe avea-va norocu-ndărăt să se-ntoarcă,

să afle locul subt beton,

mărăcinişul să-l ardă, să-nzăpezească gropile, să

pună-a sa mână pe cea mai naltă piatră ?

 

*punctele de suspensie aparţin autoarei

 

 

Parcurs*

Un parc însorit e

ce izbucneşte-n râs.

Prinşi în joc ne lăsăm.

Ca vesele strigăte ne sună

pasul peanilor, greu,

bocancii ţintuiţi pe pietre.

Cărările şerpuiesc, se

hârjonesc, zgâlţâie lumina.

Scrâşnet de paşi pe pietriş, adio.

Poţi alerga, dar nu fugi.

Betonat este labirintul.

Nimeni din el să iasă nu poate

fără ca-nainte să se fi-nhumat.

Când parcul din nou va fi trezit

focul grecesc odată stins,

cel ce numără morţii zice-va că

şirul numerelor este infinit.

 

*După tabloul Labyrintischer Park de Paul Klee (acuarelă şi creion pe carton, 1939)

 

Grâu, miere, coacăze

 

Nu mai avem vreme ? Nu avem vreme…

Poezia timpu-l străbate !

Trece de-a lungul timpului… de-a curmezişu-i !

Ascultaţi cum, într-o zi,

la Muzeul Naţional din Copenhaga,

poezia mi-a făcut dintr-o mumie-mbălsămată

o minunată surată :

 

grâu, miere, coacăze

 

La optsprezece ani au culcat-o

’ntr-un stejar scobit.

La îndemână i-au pus

hidromel, un pocal,

grâu, miere, coacăze,

lângă scheletul calcinat

al unui prunc de fragedă vârstă.

Vitrina mă-mpiedică

să-ţi mângâi părul

ori lemnul aspru al capacului

atârnat

de prihănitoarele noastre priviri.

Curând vei împlini patru mii de ani.

Moartă-n dimineaţa rozelor,

tu n-ai putut să-mbătrâneşti pân’-la vârsta-mi.

Sunt  eu, în scule, legende ori peregrinări

cu patru mii de ani ca tine mai mare?

Fâşiile-acestea de piele cusute-mpreună,

fustă coapsele strâns cuprinzându-ţi …

Tu dănţuiai în soare…

Intră, aşează-te, te-ascult…

Se spune despre-acest copil :

„Poate, vreun sacrificiu ritual ?”

Tu râzi printre-ale tale lacrimi.

Că ochii tăi sunt de-un verde stins

ei n-o vor şti reodată.

Când l-au scos pe copil din jarul

peste care căzuse, fascinat de flăcări,

tu l-ai urmat pe celălalt tărâm,

aşa-i ?

(Cum facem oare schimb de limbă ?

Şi care-i graiul ce-l împărtăşim ?)

Trecerea-n partea cealaltă-n furtună se face.

Ca pescarilor pentru-ai lor peşti de-argint,

ţi-au dat un subţire rezil

pentru-al tău păr.

Spre el mâna mi-o-ntind,

bălai-cenuşiu în umbrita lumină;

sunt cu tine de-o vârstă şi-mi zâmbeşti.

Degetele mele nu te-ating,

ci tu m-atingi pe mine.

E oare pruncu-ţi ori

fratele-ţi cel mic,

cel căruia nu-i puteai supravieţui ?

Si la ce te gândeai când securile se abăteau :

peste stejaru-n sudori, la rădăcinile-i ?

Că nici el nu-ţi va supravieţui ?

Şi unde să-ntrerup şirul acestor morţi, aşa de bine rânduite ?

Dar nu…nici după patru mii de ani,

devremece

mâna mi-o-ntinzi.

Ascultă,

împrumută-mi mie capacul

şi luntrile noastre, pereche, de mal

s-or depărta deolaltă, bord la bord.

Umilele noastre năvoade

-n fundul timpului cad.

Ce să mai fie de prins

în cea de pe urmă furtună?

De-un verde foarte stins erau ochii-ţi.

La asta însă nu luară-aminte.

 

 

 

 

 

Curriculum vitae*

 

Eu subsemnata Rosalinde Franque de la Margerie,

solicit prin prezenta postul de damă de companie

(anunţul dumneavoastră publicat în Seara de luni, 12 august).

Diplomele mele :

master în limbile Evropiei şi Esopiei, Facultatea de Fantezii şi Litere Fine,

cu mare Dispariţie ;

doctorat în fizica vocală, Facultatea de Ştiinţe Epidermice,

cu felicitări de la Furii ;

mai ştiu să fac lectură, ceaiul să-l servesc, la siestă ori şezători să recit poeme

sau basme cu zâne să povestesc, să număr mieii-n ceasuri de nesomn ;

şi mai ştiu să cos cu fir bătut, codrii cei ‘nalţi să-i prenoiesc,

cârlionţi şuviţele de păr să unduiesc,

la răstimp de preludii, la masă, franjurii să-i desucesc;

ştiu să înăbuş tocane, fructele după-anotimp să le cojesc,

cochet să-mpodobesc tartelete, bolul de unt, galete

(când ne scapă banii printre degete).

Practic masajul armenesc, pe-al hârtiei satinate rug aprins;

ştiu decupa corect cărţile noi, un mango copt, parfumata misivă,

să descifrez de-alfabete o duzină,

să-ngân în vreo treizeci de limbi – inventate, aproape toate;

cânt chiar cât e nevoie pentru-a nu muri,

ştiu şi-a tăcea, dar şi a chibzui

şi toate-oglinzile pizmuiesc iscusinţa-mi de-a le asculta.

Referinţe :

Lucrat-am la curtea reginei Hatcepsud,

în Knossos, în cele alcovuri, ’n-ale Babilonului

grădini, sub zidurile Ierihonului ;

Pe drumul către Compostella ocrotit-am lotri, vreo câţiva,

La căpătâiul doamnei Sévigné vegheat-am,

luat-am aerele Berthei de Utrecht

şi R-urile Sofiei Rostopşcina des-rulatu-le-am;

pe malurile Rinului, la Bingen, iubit-o-am pe Hildegard, preadulcea.

Cu ea tradus-am al norilor limbaj şi-al corbilor, nainte de oraj.

Servit-am la Lesbos ca-ntinzătoare-a corzilor de lire,

pe urmele porcilor umblat-am şi-a haite de lei tineri

şi-ntins-am verde velur ‘naintea literei

de foc pe-a duioasei Sapho piele-nsemnate.

Distincţii :

sunt decorată cu Ordinul Dezordinii,

cu Ordinul mie dat de-a nu tăcea niciodat’,

cu ordinul solemn al unei ere-a bucuriei;

eu arborez pe sânu-mi geamăna rozetă

şi-a prinţesei de Clèves de-amor buclă secretă.

Pentru-a-mi răspunde, (într-un cuvânt şi fără de sedilă)  www.rosemariefrancois.eu

 

* Transcris de pe :

www.espace-livres.be/IMG/mp3/ESP_FRANCOIS_ROSE_MARIE_LECTURE_CV_MP3.mp3

 

Traducere de Mircea Ardeleanu