Poeme de Simona-Grazia Dima

Balada păsării miraculoase
In memoriam Radu Stanca
Pe calea rătăcită ne agrăi o pasăre,
întruchipare a iubirii, înfășurată însă
în copci de gheață ce-o urmau
prin aer. Ne zise, răsucindu-se-n
volute minuțioase de colibri:
am venit să vă scap
de cruda, nemântuita copilărie,
de-o aguridă îngropată-n voi.
Deapăn, drept pildă, povestea
legendarului copil, netemător
de jocuri cu pumnale: un înger,
deși nu avea voie, ieși cândva
din cer. Copilul, în dansul
său, îl văzu și se simți străpuns
de-o literă, ca de-un stilet înfipt de sus.
O Țară de litere neștiută lui, se pare,
exista. Și n-avu pace până ce nu-ncheie
de străbătut de la un cap la altul acea
imensitate. Deși nu a vorbit de ea,
prin însăși viața lui din anii ce-au urmat,
neîmplinita limpezime i-a dat-o în vileag
și luciul fad, departe de a fi
neîncepută rază de lumină.
Dar mii de ani, cât a durat înotul vitejesc,
nu a avut păreri de rău, căci l-a întors
la propriile-i adâncuri, încât cuvintele
se înfiripară-n el cu totul altfel:
nu spini ori lame-nfipte din afară,
ci val din fluxul sfioasei mări
lăuntrice, din lacrimi, parcă,-mpletitură
mătăsoasă, dar susținută-acum
de trainice-armături, încât, ieșit
din valuri, copilul se întoarse-o dată
și încă o dată pe vârfuri și însuși
Demiurgul deveni, din dansul
de păun fără să contenească.
Iar eu, urmă în liniște miraculoasa
pasăre, mosor în răsucire încă,
pe calea păduratică, eu vă aduc
cunoașterea prin care-a știut să traverseze
râul și vă arăt un juvaer în chihlimbar –
plânsul lui tainic, neprihănit, uscat
până la închegare, de-a lungul unor ere
de privire neîntreruptă, când mii de ani
s-a mulțumit să-noate în haldele acvatice,
cu ochii-ntorși în sine, Măsurii alipit,
cu fruntea pe o sabie tăietoare. Un plâns
aplaudat de zei, fiindcă din el primim
recoltele adevărate, cu pai flexibil
și spic zornăitor. Vă-ncredințez ,
dacă-l doriți, și-un soare-asemeni cu al lui,
sălășluind în rădăcina apei, el dă
lumina rourat, după un zbor
prin boabe negre.
Iar pasărea își cere iertăciune,
poate ne-a plictisit, mai crede,
oricum, ne-asigură, nu e trimisul copilului,
ea doar zbura pe-aproape
când litera de sus l-a săgetat nemernic,
și n-are cum să uite cascada lui
de lacrimi în explozie. Gândește
că poate îl mai doare, de-atunci
deschisă, rana – în care totuși
apele raiului s-au strâns, venite să-l aline.
Unde-i copilul? strigarăm zburătoarei
minunate. Smaralde îi luceau în gușă,
i se rotea-mprejur copca de gheață,
nu ne răspunse, ci se-ndepărtă,
în semn de rămas-bun bătu ușor din aripi.
Măsura
Copilul nu cunoaște metrică, topografie,
științe și la nimic nu-i răbdător. Vreau
totul chiar acum!, ne strigă și dă
cu pumnu-n masă din senin, roșește,
copleșit și comic, pentru păcatul altora,
iar pentru păsările cu zbor strâmb în univers,
deznădăjduit își ține capu-n mâini – de-aceea
este scump, inestimabil, până la ultimul grăunte
al molozului căzut sub izbituri. Când unii trag
la jug din vreri autoimpuse, ulei de trandafir
din soiul fără spini asudă el, însă, chircit,
nu se mândrește, ci-i tras la spatele căruței,
în remorcă. Târziu pricepe viața, apoi uită.
În general, stângaci răspunde vorbelor de duh,
dar, după ce-a vorbit, se declanșează multașteptata
urnire-a regatului de gheață, cum anxios titrează
iute presa, și, chiar de nu le pare tuturor prea clar,
mișcarea se întâmplă în funcție de-un capriciu-al lui,
noros. Pe-o nemișcată plajă, prins e mereu în jocul
cu nisip, când caravane încărcate scrâșnesc pe drum,
să-și vândă marfa în castelul unde nu ajung,
dar care i se surpă chiar acum copilului în mâini,
fără durere, spre-a fi clădit încă o dată, mai fastuos.
Trăiește la-nălțimea inimii, plătește prețul
cuvântului trimis în strigăt. Pare un crab fără folos,
dar alchimiștii îl păzesc, spunând: e cheia întregii
transmutații. Pentru copil facem transportul,
urlă și căruțașii-n vamă, îndrăgostiți fanatici,
primitivi, fideli. Cerc s-au făcut în apărarea
comorii lor. Să viețuiți ca el, dacă vă dă mâna,
încercați! – adaugă, triumfători, și-l țintuiesc
cu degetul, când, pe deplin neștiutor, el toarnă,
dintr-un bol în altul, imponderabilă, măsura.
Bijutierul
Îl știi și-n goana mecanismelor din ornic,
dar nu-l găsești acolo: nu-i decât rază
insuflată-n timp, șerpuitorul mers al orei,
e lacoma sorbire a măduvei din vremi
și totodată luciul osului golit,
savoarea smulsă praznicului,
însă și gustul cu totul misterios
și nedeterminat de la-ncheierea lui,
în zori. Nu-i este nimănui dușman,
pe toate le-nțelege, în templul său,
unde, ca bijutier suprem, la sine-și
strânge prietenii, debusolate geme
himerice pe cer rătăcitoare, îi ia la șlefuit
și-i prinde în inel, perfecte nestemate,
cu strălucirea nărăvașă potolită,
contrasă în fațete, să odihnească,
neabătuți acum, în luciu reavăn, până la trezire.
Eul de mătase
El este legea legilor, cel mai puternic
decât pravila – sălbatică și tristă dacă-l uită
și fericită numai când se cuibărește-n el,
sămânță în ogor, să capete acolo chip de om
și liniștire, apoi fără opreliște va răsări,
să poată înflori deplin. El vede mai presus
de legiuire, căci, nesfârșit de blând,
o-ncorporează, pulsând prin inimi
cu bătăi șoptite, preț de o simplă respirație,
desprinsă din umilul aer. El este-mbărbătarea
molcom și delicat trimisă către-un tu
grație iubirii resorbit în eu, trecutul prin retorte
tu, în coborâre până la eul de mătase necorupt
și suav, regăsit, învingere-a celor amorfe.
Impersonal și mângâios, obraz copilăresc
de-un Leonardo cizelat prelung, e-același
de la naștere și dinaintea ei, dar, totuși,
fulg al unei bătrâneți copleșitoare, tânără veșnic.
Rodire
Se face toamnă iar, poeții merg să vadă
ce va fi răsărit din versurile depuse mai an
între semințe lucitoare, de nu cumva
s-au preschimbat în alburii heralzi
și au migrat spre-orienturi nepătate
de cuvânt, unde împărtășesc povețe,
din ochi ca stelele, jivine înțelepte,
cârmuitori în țări ce nu stau nicio clipă
locului, ci-alunecă necontenit în ritmul lunii.
Doamne, tu fă-le să învingă, să fie auzite,
iar lumea să se umple din nou
de mici făpturi iluminate, hârciogi și păstrăvi
cititori ai vremii, izvoarele să curgă în palpit
de inimi, înfiorând văzduhul prietenește,
și-așa, pământul, cu toți ai săi păstrați în sine,
să nu fie nicicând uitat ori, vai, nesocotit.
În interiorul legii
Pornind din degete,
așa te va chema, fără vreo vorbă,
micuțul zeu, în interiorul de clepsidră-al
legii, s-aluneci pe gâtul subțiratic al sticlei
până-n străfundul gospodăriei supranaturale,
unde, instantaneu, adevărata lume s-o contempli,
cămara pregătită pentru iarnă,
unde bursucii mistici cotrobăie cu spor
după ciuperci uscate, mirodenii, mere de foc,
până pe celălalt tărâm s-ajungi o clipă
și să te veselești, un secol poate,
cât el de două ori din palme-a și bătut.
Prefacere
La vremi de cosmică-ntomnare,
covorul de sticlă, zburător,
te poartă ca-ntr-un vis peste puzderia
de resturi a mileniului, privești de sus
încovrigate vietăți cum se frământă,
în urzeli apoase, printre elipse, cioburi,
șerpi smoliți, putregăite rădăcini – până
la transparență se macerează totul,
prin filtrul unui uriaș, răscolitor proces
de cugetare, când continente noi se nasc
în trosnet sub aripi nevăzute și în răstimpuri
cununi de artificii explodează. Netulburat
contempli zvârcolirea, fără să te-ndoiești
că ființe și crâmpeie sunt prinse-n argintiul
athanor, de-aceea poți purcede înainte,
să intri în ospitaliera beznă caldă, lumina
va lucra în locul voii tale,-a noastre,
le va preface mai departe, pânʼ la capăt,
numai să spui că n-ai uitat și crezi, covorul
de la sine se va mistui, deci singur vei păși pe aer.
Rugăciune. Instrumente muzicale
Ajută-mă să cresc fără a-mi pierde inocenta
necruțare din privire, acea răceală ce-n țara
sângelui vestește pacea, ajută-mi să veghez
în aurul neschimbător din mijlocul cupolei,
cu ochii la pilaștrii putreziți de fierbințeala
junglei, din zi în zi mai apropiată de turla
catedralei. Căderile inexplicabile din soartă,
urmate de rostogolirea-n hăuri, să nu aducă
moarte, ci doar somn și bucuria că pleoapele
coboară, pudrate-arípi de fluturi, de parcă-ar
sigila nevoia de tăcere a ființei torturate. Apoi
vom strânge molozul năruit, spre-a-l transmuta-n
cristalul apei vii, unde încă zăriți un trup plutind,
dar noua-i carne străvezie e altceva decât fusese
înainte. Una cu frumusețea prăbușită și
îndoliați pe viață pentru fiecare cărămidă smulsă
de lianele feroce, vom fi puternici, căci vom ști
să-nchidem lumea-n vaste câmpuri gata să-și
dăruiască înfloririi toată vlaga, ca, după-o clipă,
să se răzgândească, schimbându-și brazdele în
instrumente muzicale-nseninate prin victoria unui cântec.