Poeme de Simona-Grazia Dima

Balada păsării miraculoase

 

In memoriam Radu Stanca

 

Pe calea rătăcită ne agrăi o pasăre,

întruchipare a iubirii, înfășurată însă

în copci de gheață ce-o urmau

prin aer. Ne zise, răsucindu-se-n

volute minuțioase de colibri:

am venit să vă scap

de cruda, nemântuita copilărie,

de-o aguridă îngropată-n voi.

Deapăn, drept pildă, povestea

legendarului copil, netemător

de jocuri cu pumnale: un înger,

deși nu avea voie, ieși cândva

din cer. Copilul, în dansul

său, îl văzu și se simți străpuns

de-o literă, ca de-un stilet înfipt de sus.

O Țară de litere neștiută lui, se pare,

exista. Și n-avu pace până ce nu-ncheie

de străbătut de la un cap la altul acea

imensitate. Deși nu a vorbit de ea,

prin însăși viața lui din anii ce-au urmat,

neîmplinita limpezime i-a dat-o în vileag

și luciul fad, departe de a fi

neîncepută rază de lumină.

Dar mii de ani, cât a durat înotul vitejesc,

nu a avut păreri de rău, căci l-a întors

la propriile-i adâncuri, încât cuvintele

se înfiripară-n el cu totul altfel:

nu spini ori lame-nfipte din afară,

ci val din fluxul sfioasei mări

lăuntrice, din lacrimi, parcă,-mpletitură

mătăsoasă, dar susținută-acum

de trainice-armături, încât, ieșit

din valuri, copilul se întoarse-o dată

și încă o dată pe vârfuri și însuși

Demiurgul deveni, din dansul

de păun fără să contenească.

Iar eu, urmă în liniște miraculoasa

pasăre, mosor în răsucire încă,

pe calea păduratică, eu vă aduc

cunoașterea prin care-a știut să traverseze

râul și vă arăt un juvaer în chihlimbar –

plânsul lui tainic, neprihănit, uscat

până la închegare, de-a lungul unor ere

de privire neîntreruptă, când mii de ani

s-a mulțumit să-noate în haldele acvatice,

cu ochii-ntorși în sine, Măsurii alipit,

cu fruntea pe o sabie tăietoare. Un plâns

aplaudat de zei, fiindcă din el primim

recoltele adevărate, cu pai flexibil

și spic zornăitor. Vă-ncredințez ,

dacă-l doriți, și-un soare-asemeni cu al lui,

sălășluind în rădăcina apei, el dă

lumina rourat, după un zbor

prin boabe negre.

Iar pasărea își cere iertăciune,

poate ne-a plictisit, mai crede,

oricum, ne-asigură, nu e trimisul copilului,

ea doar zbura pe-aproape

când litera de sus l-a săgetat nemernic,

și n-are cum să uite cascada lui

de lacrimi în explozie. Gândește

că poate îl mai doare, de-atunci

deschisă, rana – în care totuși

apele raiului s-au strâns, venite să-l aline.

Unde-i copilul? strigarăm zburătoarei

minunate. Smaralde îi luceau în gușă,

i se rotea-mprejur copca de gheață,

nu ne răspunse, ci se-ndepărtă,

în semn de rămas-bun bătu ușor din aripi.

 

 

Măsura

 

Copilul nu cunoaște metrică, topografie,

științe și la nimic nu-i răbdător. Vreau

totul chiar acum!, ne strigă și dă

cu pumnu-n masă din senin, roșește,

copleșit și comic, pentru păcatul altora,

iar pentru păsările cu zbor strâmb în univers,

deznădăjduit își ține capu-n mâini – de-aceea

este scump, inestimabil, până la ultimul grăunte

al molozului căzut sub izbituri. Când unii trag

la jug din vreri autoimpuse, ulei de trandafir

din soiul fără spini asudă el, însă, chircit,

nu se mândrește, ci-i tras la spatele căruței,

în remorcă. Târziu pricepe viața, apoi uită.

În general, stângaci răspunde vorbelor de duh,

dar, după ce-a vorbit, se declanșează multașteptata

urnire-a regatului de gheață, cum anxios titrează

iute presa, și, chiar de nu le pare tuturor prea clar,

mișcarea se întâmplă în funcție de-un capriciu-al lui,

noros. Pe-o nemișcată plajă, prins e mereu în jocul

cu nisip, când caravane încărcate scrâșnesc pe drum,

să-și vândă marfa în castelul unde nu ajung,

dar care i se surpă chiar acum copilului în mâini,

fără durere, spre-a fi clădit încă o dată, mai fastuos.

Trăiește la-nălțimea inimii, plătește prețul

cuvântului trimis în strigăt. Pare un crab fără folos,

dar alchimiștii îl păzesc, spunând: e cheia întregii

transmutații. Pentru copil facem transportul,

urlă și căruțașii-n vamă, îndrăgostiți fanatici,

primitivi, fideli. Cerc s-au făcut în apărarea

comorii lor. Să viețuiți ca el, dacă vă dă mâna,

încercați! – adaugă, triumfători, și-l țintuiesc

cu degetul, când, pe deplin neștiutor, el toarnă,

dintr-un bol în altul, imponderabilă, măsura.

 

Bijutierul

 

Îl știi și-n goana mecanismelor din ornic,

dar nu-l găsești acolo: nu-i decât rază

insuflată-n timp, șerpuitorul mers al orei,

e lacoma sorbire a măduvei din vremi

și totodată luciul osului golit,

savoarea smulsă praznicului,

însă și gustul cu totul misterios

și nedeterminat de la-ncheierea lui,

în zori. Nu-i este nimănui dușman,

pe toate le-nțelege, în templul său,

unde, ca bijutier suprem, la sine-și

strânge prietenii, debusolate geme

himerice pe cer rătăcitoare, îi ia la șlefuit

și-i prinde în inel, perfecte nestemate,

cu strălucirea nărăvașă potolită,

contrasă în fațete, să odihnească,

neabătuți acum, în luciu reavăn, până la trezire.

 

 

Eul de mătase

 

El este legea legilor, cel mai puternic

decât pravila – sălbatică și tristă dacă-l uită

și fericită numai când se cuibărește-n el,

sămânță în ogor, să capete acolo chip de om

și liniștire, apoi fără opreliște va răsări,

să poată înflori deplin. El vede mai presus

de legiuire, căci, nesfârșit de blând,

o-ncorporează, pulsând prin inimi

cu bătăi șoptite, preț de o simplă respirație,

desprinsă din umilul aer. El este-mbărbătarea

molcom și delicat trimisă către-un tu

grație iubirii resorbit în eu, trecutul prin retorte

tu, în coborâre până la eul de mătase necorupt

și suav, regăsit, învingere-a celor amorfe.

Impersonal și mângâios, obraz copilăresc

de-un Leonardo cizelat prelung, e-același

de la naștere și dinaintea ei, dar, totuși,

fulg al unei bătrâneți copleșitoare, tânără veșnic.

 

 

Rodire

 

Se face toamnă iar, poeții merg să vadă

ce va fi răsărit din versurile depuse mai an

între semințe lucitoare, de nu cumva

s-au preschimbat în alburii heralzi

și au migrat spre-orienturi nepătate

de cuvânt, unde împărtășesc povețe,

din ochi ca stelele, jivine înțelepte,

cârmuitori în țări ce nu stau nicio clipă

locului, ci-alunecă necontenit în ritmul lunii.

Doamne, tu fă-le să învingă, să fie auzite,

iar lumea să se umple din nou

de mici făpturi iluminate, hârciogi și păstrăvi

cititori ai vremii, izvoarele să curgă în palpit

de inimi, înfiorând văzduhul prietenește,

și-așa, pământul, cu toți ai săi păstrați în sine,

să nu fie nicicând uitat ori, vai, nesocotit.

 

 

În interiorul legii

 

Pornind din degete,

așa te va chema, fără vreo vorbă,

micuțul zeu, în interiorul de clepsidră-al

legii, s-aluneci pe gâtul subțiratic al sticlei

până-n străfundul gospodăriei supranaturale,

unde, instantaneu, adevărata lume s-o contempli,

cămara pregătită pentru iarnă,

unde bursucii mistici cotrobăie cu spor

după ciuperci uscate, mirodenii, mere de foc,

până pe celălalt tărâm s-ajungi o clipă

și să te veselești, un secol poate,

cât el de două ori din palme-a și bătut.

 

 

Prefacere

 

La vremi de cosmică-ntomnare,

covorul de sticlă, zburător,

te poartă ca-ntr-un vis peste puzderia

de resturi a mileniului, privești de sus

încovrigate vietăți cum se frământă,

în urzeli apoase, printre elipse, cioburi,

șerpi smoliți, putregăite rădăcini – până

la transparență se macerează totul,

prin filtrul unui uriaș, răscolitor proces

de cugetare, când continente noi se nasc

în trosnet sub aripi nevăzute și în răstimpuri

cununi de artificii explodează. Netulburat

contempli zvârcolirea, fără să te-ndoiești

că ființe și crâmpeie sunt prinse-n argintiul

athanor, de-aceea poți purcede înainte,

să intri în ospitaliera beznă caldă, lumina

va lucra în locul voii tale,-a noastre,

le va preface mai departe, pânʼ la capăt,

numai să spui că n-ai uitat și crezi, covorul

de la sine se va mistui, deci singur vei păși pe aer.

 

 

 

Rugăciune. Instrumente muzicale

 

Ajută-mă să cresc fără a-mi pierde inocenta

necruțare din privire, acea răceală ce-n țara

sângelui vestește pacea, ajută-mi să veghez

în aurul neschimbător din mijlocul cupolei,

cu ochii la pilaștrii putreziți de fierbințeala

junglei, din zi în zi mai apropiată de turla

catedralei. Căderile inexplicabile din soartă,

urmate de rostogolirea-n hăuri, să nu aducă

moarte, ci doar somn și bucuria că pleoapele

coboară, pudrate-arípi de fluturi, de parcă-ar

sigila nevoia de tăcere a ființei torturate. Apoi

vom strânge molozul năruit, spre-a-l transmuta-n

cristalul apei vii, unde încă zăriți un trup plutind,

dar noua-i carne străvezie e altceva decât fusese

înainte. Una cu frumusețea prăbușită și

îndoliați pe viață pentru fiecare cărămidă smulsă

de lianele feroce, vom fi puternici, căci vom ști

să-nchidem lumea-n vaste câmpuri gata să-și

dăruiască înfloririi toată vlaga, ca, după-o clipă,

să se răzgândească, schimbându-și brazdele în

instrumente muzicale-nseninate prin victoria unui cântec.