Poeme de Simona Șerban
Un singur punct fix
nu-mi excludeți țipătul impudic din poeme
știu
scriu prost
uneori extrem de prost
dar
îmi întind cuvântul
peste viață
ca pe un cearceaf sfânt
sub care am ars
în timpul exercițiului de yoga
credeți-mă
îmi apăr marginile
cu versul grevat de furie
și revoltă
cuvintele îmi găuresc limba
o dilată
o provoacă
până la implozia sintaxei
le cern prin sita sângelui meu negru
să scuipe frici
să-mi stingă vina
nu-mi excludeți
țipătul impudic
din poeme
l-am cioplit cu dalta
din mine
să poată lovi
într-un singur punct
fix
care îmi suge pământul
Priza din colțul gurii
mișcă-te poemule
pe ororile și spaimele
călătorului
pe dragostea lui
proiectată în jeturi
tăvălește-i filmul
în carnagiul adevărului
electric
convulsiv
până la grotescul
desfigurării lumii
drogat
în trend
masochist
mort
cu degetele răsfirate
a rugăciune
pulverizează
cataclismele sintaxei
pe viață și pe moarte
vitriolant
cu dejecții
pe carnea aspră a limbii
cu pulsație vie
imperativă
legat la priza
din colțul gurii
adânc
senzual
rotund
mișcă-te
ars pe rug
până la agonie
până la nebunie
unicul mod de a se începe
urcarea
Mărturie despre frică
nu m-am știut niciodată capabilă
să întorc pe dos plantația de frici
care îmi lasă găuri la tâmplă
frici care îmi rup fața
cu imagini percutante
din haosul cotidian
resuscitez fluturii
ieșiți din pielea tăiată cu lama
le storc somnul strâns
în ochiul meu stâng
să le ating vărsarea
furtuna degetelor longiline
perforează
organele cuvintelor
înțepenite pe limbă
le prind cu funii
înflorite
artificial –
un truc de blurat nimicul –
senzorii se dezlănțuie
sângerează groază
fragmente de viață
din carnea lumii
nedigerabilă
depun mărturie despre frică
asumat
dinăuntru
cu riscul de a fi expus
adâncul
