Versurile lui Vicente Aleixandre nu viază – cu toată bogăția imagisticii lexicale – din obscuritatea miturilor și magia străină de lume a cuvântului, ci dintr-o întâmpinare a aproapelui, din înțelegerea dintre ei. Modalitatea poetică târzie a poetului se caracterizează prin laconism și densitate, fără încifrare, purtate de un sentiment imnic, fără a aluneca în sentimentalism. Transpunerea s-a făcut din unul din ultimele sale volume de versuri intitulate sugestiv Poemas de la consumacion. (Andrei Zanca)

curs

a recunoaște nu înseamnü cunoaștere.

cel care trăgând cu urechea a învățat,

care a suferit ori a degustat

cel care s-a stins în singurătate.

toți aceștia merg ori se grăbesc, însă ei merg lent

mereu

în iutele vânt, care-i atrage acolo.

înoată împotriva curentului, se retrag însă

și purtați de apă, în vreme ce

se străduie în susul ei

sosesc cu spatele la vărsare.

este finalul definitiv, în care se mistuie.

mare liberă, marea obscură în care se odihnesc.

fără de credință

 

ai ochii negri

lumini lucitoare, promițând întunericul.

o, cât de certă îți este noaptea

cât de incertă îndoiala mea.

zăresc în adânc lumina și însingurat

cred.

însingurat, deci existând. existența înseamnă a trăi

în oarbă cunoaștere.

fiindcă întunecos te apropii

și în ochii mei este urma

mai multei lumini, iar luciul ei nu este cel

al vederii.

nu lucesc, fiindcă au aflat.

a afla înseamnü a recunoaște? nu te recunosc și

știam.

a afla înseamnă a încuraja cu ochii deschiși.

să te îndoiești…? cine se îndoiește, este. doar a muri

este o știință.

ceva sosește pieziș

tinerețea amăgește

cu cuvinte iubitoare de adevăr. Apoi urmează faptele,

acțiunea, văzduhul: un joc al înfățișării. ne așteaptă, doar

luna

a primi ceea ce primești este un cuvânt gol.

cste același și altfel.

fiindcă aerul este și mai sălbatic întretăiat

de acest vânt, și este totuși

același

și un altul.

nimeni nu-l zărește, și el poartă

cuvinte, voci, semințe.

raze de lumină, amintiri.

rămășițe ale oamenilor cocârjați.

ori puțina lor cenușă.

nimic nu este vizibil: este același. cei vii

respiră,

când adie, și ignorat este el

unde se hrănesc din vocea lui.

ea nu o cunoaște

tinerețea nu o cunoaște, de aceea dăinuie și

durează în continuare.

încotro vă îndreptați? și suflă vântul, trece

de cei grăbiți, care se învârt aproape în cerc și cu

vântul, cu vântul

ușor să pășești de-a lungul mării: piciorul în spumă.

să trăiești. să trăiești înseamnă a fi tânăr și nimic mai mult.

ascultă, ascultă…însă sunetul tăcut

nu se lasă recunoscut

decât pe buzele tinereții.

în sărut îl auziți. doar ei

cu auzul lor ascuțit

o pot auzi.

roșie, sărutată carne de fruct, pe care vorbind

o modelează.

chipul în spatele sticlei

(privirea bătrânului)

ori târziu ori curând ori niciodată.

însă în spatele sticlei acolo chipul rămâne

consecvent

lângă florile naturale se arată aceeași

floare

ca și culoare, obraz, roză.

în spatele sticlei este roza mereu roză.

însă nu miroase.

ea însăși este tinerețea îndepărtată.

însă aici nu este auzită.

Doar lumina pătrunde prin sticla virgină.

tu aștepți

un oraș în adânc așteapă un vânt.

tu pleci cu el. cine vede se înșeală.

cine nu privește într-acolo, recunoaște.

prea mult privit, a fost lumină: orbi ochii tăi.

taci. umbră pășește în față. este orașul zăcând încă

în somn mai adânc.

pulbere noptatecă și ochi

ochi în această obscură ceață, sus noaptea

taci. chiar și singurătatea care s-a întins o leacă,

doarme. singur, gol

aștepți.

plouă

în această după-amiază plouă, și plouă

cu imaginea ta limpede. în amintirea mea se deschide

ziua. ai pășit în ea.

nu aud. memoria îmi dăruie doar

imaginea ta.

doar sărutul tău ori ploaia cad

în amintire.

plouă cu vocea ta și plouă cu tristul

sărut

adâncul sărut

umezitul de ploaie, sărut. buza, umedă.

umedă de amintire plânge sărutul

din cerul cenușiu

care este delicat.

plouă iubirea ta și îmi udă memoria

și cade și cade. sărutul

în adânc, cade. și cenușie încă mereu, cade

ploaia

poetul își amintește de viața sa

« a trăi, a muri, a dormi. Poate și a visa!”

                                                                       Hamlet

iartă-mă: am dormit.

și a dormi nu este a trăi. pace omului.

a trăi nu este a ofta ori a presimți cuvinte

ce vor mai trăi.

să trăiești în ele? cuvintele mor.

frumoase sunt, când sună, însă ele nu

durează niciodată.

astfel, această noapte luminoasă. ieri, în zori

ori când ziua împlinită își întinde ultima

rază

și poate îți atinge fața.

cu o pensulă de lumină îți închide ochii.

dormi.

noaptea este lungă, însă deja trecută.

peștera nopții

privește-l. în vreme ce te sărut, o spun. privește-l

în această peșteră obscură, privește-l, privește-l

sărutul meu, ulima mea obscuritate, care

în definitivă

noapte

îți acoperă zorii luminând.

care neagră se ivește și drept soare anunță în mine

un alt adevăr. pe care tu, neîntemeiat

nu-l recunoști.

din ființarea voastră îmi vine sfințenia, cu totul

de la voi, zorii mei aducători de moarte

înfiripându-se ca noapte.

voi, înnoptarea mea, lumină-mi sunteți

orbindu-mă.

transpunere de Andrei Zanca