Poeme de Vicente Aleixandre
Versurile lui Vicente Aleixandre nu viază – cu toată bogăția imagisticii lexicale – din obscuritatea miturilor și magia străină de lume a cuvântului, ci dintr-o întâmpinare a aproapelui, din înțelegerea dintre ei. Modalitatea poetică târzie a poetului se caracterizează prin laconism și densitate, fără încifrare, purtate de un sentiment imnic, fără a aluneca în sentimentalism. Transpunerea s-a făcut din unul din ultimele sale volume de versuri intitulate sugestiv Poemas de la consumacion. (Andrei Zanca)
curs
a recunoaște nu înseamnü cunoaștere.
cel care trăgând cu urechea a învățat,
care a suferit ori a degustat
cel care s-a stins în singurătate.
toți aceștia merg ori se grăbesc, însă ei merg lent
mereu
în iutele vânt, care-i atrage acolo.
înoată împotriva curentului, se retrag însă
și purtați de apă, în vreme ce
se străduie în susul ei
sosesc cu spatele la vărsare.
este finalul definitiv, în care se mistuie.
mare liberă, marea obscură în care se odihnesc.
fără de credință
ai ochii negri
lumini lucitoare, promițând întunericul.
o, cât de certă îți este noaptea
cât de incertă îndoiala mea.
zăresc în adânc lumina și însingurat
cred.
însingurat, deci existând. existența înseamnă a trăi
în oarbă cunoaștere.
fiindcă întunecos te apropii
și în ochii mei este urma
mai multei lumini, iar luciul ei nu este cel
al vederii.
nu lucesc, fiindcă au aflat.
a afla înseamnü a recunoaște? nu te recunosc și
știam.
a afla înseamnă a încuraja cu ochii deschiși.
să te îndoiești…? cine se îndoiește, este. doar a muri
este o știință.
ceva sosește pieziș
tinerețea amăgește
cu cuvinte iubitoare de adevăr. Apoi urmează faptele,
acțiunea, văzduhul: un joc al înfățișării. ne așteaptă, doar
luna
a primi ceea ce primești este un cuvânt gol.
cste același și altfel.
fiindcă aerul este și mai sălbatic întretăiat
de acest vânt, și este totuși
același
și un altul.
nimeni nu-l zărește, și el poartă
cuvinte, voci, semințe.
raze de lumină, amintiri.
rămășițe ale oamenilor cocârjați.
ori puțina lor cenușă.
nimic nu este vizibil: este același. cei vii
respiră,
când adie, și ignorat este el
unde se hrănesc din vocea lui.
ea nu o cunoaște
tinerețea nu o cunoaște, de aceea dăinuie și
durează în continuare.
încotro vă îndreptați? și suflă vântul, trece
de cei grăbiți, care se învârt aproape în cerc și cu
vântul, cu vântul
ușor să pășești de-a lungul mării: piciorul în spumă.
să trăiești. să trăiești înseamnă a fi tânăr și nimic mai mult.
ascultă, ascultă…însă sunetul tăcut
nu se lasă recunoscut
decât pe buzele tinereții.
în sărut îl auziți. doar ei
cu auzul lor ascuțit
o pot auzi.
roșie, sărutată carne de fruct, pe care vorbind
o modelează.
chipul în spatele sticlei
(privirea bătrânului)
ori târziu ori curând ori niciodată.
însă în spatele sticlei acolo chipul rămâne
consecvent
lângă florile naturale se arată aceeași
floare
ca și culoare, obraz, roză.
în spatele sticlei este roza mereu roză.
însă nu miroase.
ea însăși este tinerețea îndepărtată.
însă aici nu este auzită.
Doar lumina pătrunde prin sticla virgină.
tu aștepți
un oraș în adânc așteapă un vânt.
tu pleci cu el. cine vede se înșeală.
cine nu privește într-acolo, recunoaște.
prea mult privit, a fost lumină: orbi ochii tăi.
taci. umbră pășește în față. este orașul zăcând încă
în somn mai adânc.
pulbere noptatecă și ochi
ochi în această obscură ceață, sus noaptea
taci. chiar și singurătatea care s-a întins o leacă,
doarme. singur, gol
aștepți.
plouă
în această după-amiază plouă, și plouă
cu imaginea ta limpede. în amintirea mea se deschide
ziua. ai pășit în ea.
nu aud. memoria îmi dăruie doar
imaginea ta.
doar sărutul tău ori ploaia cad
în amintire.
plouă cu vocea ta și plouă cu tristul
sărut
adâncul sărut
umezitul de ploaie, sărut. buza, umedă.
umedă de amintire plânge sărutul
din cerul cenușiu
care este delicat.
plouă iubirea ta și îmi udă memoria
și cade și cade. sărutul
în adânc, cade. și cenușie încă mereu, cade
ploaia
poetul își amintește de viața sa
« a trăi, a muri, a dormi. Poate și a visa!”
Hamlet
iartă-mă: am dormit.
și a dormi nu este a trăi. pace omului.
a trăi nu este a ofta ori a presimți cuvinte
ce vor mai trăi.
să trăiești în ele? cuvintele mor.
frumoase sunt, când sună, însă ele nu
durează niciodată.
astfel, această noapte luminoasă. ieri, în zori
ori când ziua împlinită își întinde ultima
rază
și poate îți atinge fața.
cu o pensulă de lumină îți închide ochii.
dormi.
noaptea este lungă, însă deja trecută.
peștera nopții
privește-l. în vreme ce te sărut, o spun. privește-l
în această peșteră obscură, privește-l, privește-l
sărutul meu, ulima mea obscuritate, care
în definitivă
noapte
îți acoperă zorii luminând.
care neagră se ivește și drept soare anunță în mine
un alt adevăr. pe care tu, neîntemeiat
nu-l recunoști.
din ființarea voastră îmi vine sfințenia, cu totul
de la voi, zorii mei aducători de moarte
înfiripându-se ca noapte.
voi, înnoptarea mea, lumină-mi sunteți
orbindu-mă.
transpunere de Andrei Zanca