Poeme de Walter Johrend

 COVID I: Frunze galbene, livide…

Vara a fost lungă, viscerală

sâmbur mov-deschis de portocală,

stors de miez și plin de aberații

cum sunt, după nașteri grele, tații.

 

Am dormit amiezile toride

toropit în unghiuri de firide

unde visul sinele își cruță,

prins în rasă neagră de măicuță.

 

Picuri de sudoare, peste piele,

se rostogoleau cu izuri grele

de covid lovit în zona cheie

ca fecioara devenind femeie.

 

Vara a fost calmă ca o mamă

eroină într-o melodramă

când în frunze galbene, livide,

toamna dezinvolt se sinucide.

 

Tu, din umbra neagră și subțire,

mă privești mirată ca un mire

care, după voal de borangic,

se scufundă-n iriși de fistic,

 

încercând cu gesturi verticale

să apuce două portocale

care poartă-n pântec sâmburi mov

și-n codițe sfârcuri de ceaslov.

 

 

COVID II: Mere Braeburn

 

Am întins un deget către cer

și am dat de tine.

Era octombrie și în livadă

vecinii culegeau merele Braeburn.

Nu mai purtai aripi

cusute cu ață muiată în ceară,

ci pluteai în eter ca un fruct interzis.

Cu degete cinci te-am coborât între dinți

și am despicat viermele alb

care se crezuse prea timpuriu astronaut.

 

 

 

COVID III: Nori mentolați

 

Nu mai țin minte când ai murit:

să fi fost în seara cu nori mentolați

când voiam să tune și fulgere

dar tu te-ai opus,

lungindu-te goală

pe-un picur căzut din greșeală,

și m-ai rugat să te fac paparudă?

 

 

 

COVID IV: Colbul gândurilor

 

Stau în grădină sub viță

și număr eflorescențe

și cuget cât must voi stoarce bobițelor,

câtă tescovină voi arde,

ca să fiu surd

la amenințările tale de iarnă

că-mi transform ficatul în șvaițer

și inima într-o pompă funebră?

 

Tu, întinsă pe iarbă,

alungi cu goblenul abia terminat

fluturi de câmp cu aripi grele

de colbul gândurilor mele

de azi, de ieri, dintotdeauna…

 

 

 

COVID V: Fagurul cenușiu

 

Viespi dintr-o specie rară

pândesc în fagurul cenușiu,

strâmtorat între șipcile ușii,

gata de atac când dau să deschid.

Sunt agresive, dar înțeapă rar.

Parcă-s niște tinere asistente

care nu știu

cum să țină siringa umplută

cu viruși atenuați

când pacientul își scoate slipul de epocă…

 

 

COVID VI: Sexul muzelor mele

 

Îmi scrie, din Geneva, o doamnă

trecută de a treia adolescență,

că frunzele toamnei

îi cad ca leșuri peste foișorul

în care conversam vara trecută

despre sexul muzelor mele.

Totul e galben cum puroiul stors

din inimi infestate de dragoste,

îmi zice helvetica și mă întreabă, în final,

dacă mai beau clorofilă

când Evei îi cade frunza de pe rușine…

 

 

 

COVID VII: Sânul pierdut

 

Cu mâna stângă

scriu doar poeme de dragoste

în amintirea femeii care,

pierzând un sân,

și-a reamintit tinerețea.

 

Cu dreapta semnez

un testament de ocazie:

să fiu ars cu gaz natural,

în sicriu de molid,

și din cenușa rămasă

cineva să modeleze sânul pierdut…

 

 

 

COVID VIII: Arici ne spovediți

 

Mă leagăn în fractali

de culoarea spaimelor albastre

cum cerul când s-a epuizat kerosenul.

În zare,

Statuia Libertății arde cu făclia

visurile imigranților nedoriți.

Virușii,

niște arici ne spovediți,

au inundat casa cândva mult prea albă.

O falie se deschide în timp

ca o rană sub un bisturiu invizibil,

altfel nu îmi pot explica

prezența în acest scrânciob

inundat de parfum tibetan,

țuțulat de Diana, pediatra

cu ochii speriați de albastrul

amiezii în zile de târg…

 

 

COVID IX: Vecina de gard

 

Țin să vă anunț

că mai sunt printre vii,

deși nu mai trec pe la terasă,

să dau veteranilor binețe

și Alinei de gândit

privitor la starea ei de muză

plutind printre mese

ca un virus rotund și însărcinat.

Mă reține vecina de gard,

văduva italiancă cu chef de taclale

în coliba ei dotată cu pat de campanie

pentru orice eventualitate…

 

 

COVID X: Ultimele tomate

 

Vecinul

și-a cules ultimele tomate,

roșii ca virusul din animațiile TV,

deci numai bune de făcut murătură

pentru friptura de porc

din zi de Crăciun.

Anul acesta,

nu pun gogonele-n borcan:

nu merg ca salată

la poftele mele mai dulci

decât ochii vecinei asiatice

din care țâșnesc

arteziene de miere

când soțul e plecat

într-o cursă mai lungă.

Voi scoate din gard

șipcile putrede

când se vor potrivi zodiile netrebnice.

 

Deocamdată plouă mocănește…

 

 

COVID XI: Săruturi de văduve

 

Viespile cu coada lungă

care și-au zidit faguri

în ușa colibei

devin totuși agresive

când aud

zăngănitul metalic al cheii.

Apar din nicăieri

cum gărzile în iatacul domniței încinse

și cu centură de castitate…

Într-o amiază, de siestă,

m-au înțepat vreo trei păzitoare

ale sfântului Graal.

Parcă erau săruturi de văduve

proaspăt ieșite din haina de doliu…

 

 

 

COVID XII: Imagini nipone

 

Toate femeile mele

au fost poezii cu formă fixă.

Cea de acum e un poem

cu versuri mai albe decât

căciula ascuțită a muntelui Fuji.

Când plouă,

ne-ascundem în coliba

unde mișună insecte și șoareci.

Îi scriu pe sâni haiku-uri

și-n albul ochilor încep

să-i înflorească cireși.

Îi sărut albul umerilor rotunzi,

și la Tokyo se sting toate luminile.

Îi caut în desiș perla de argint

și un tsunami răvășește Fukushima.

Încep să învăț japoneza,

pe când afară plouă

liniștit și alb…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.