Yves Bonnefoy

 

(1923-2016), centenar. 23 de poeme

 

Despre mişcarea şi despre nemişcarea Douvei

 

I

Te vedeam pe terase-alergând,

Te vedeam cu vântul bătându-te

Şi frigul sângera pe-ale tale buze.

 

Şi te-am văzut frângându-te şi desfătându-te

de a fi moartă, o, mai frumoaso

Ca fulgerul când luminează-ale

sângelui tău albe geamuri.

 

II

Vara-naintândă te-năsprea c-un monoton desfăt,

beţia nedeplină de-a trăi noi o nesocoteam.

 

„Iedera, mai curând, ziceai,

al ei legământ cu-a nopţii sale piatră :

prezenţă fără de scăpare, chip făr-de rădăcină.”

 

Ultim geam fericit pe care solara gheară-l scrijeli,

la munte-acel sat, mai mult pentru-a muri făcut.

 

„Acel vânt, mai curând…”

 

III

Era un vânt mai tare ca ţinerea noastră de minte,

Uluire de rochii şi ţipăt de stânci – iar tu treceai

prin faţa acelor vâlvătăi

Cu umbrele pe-obrazu-ţi jucând,

cu mâinile frânte şi toată deja-n a morţii căutare

pe ale gesturilor tale tobe frenetic bâtânde.

 

Era a sânilor tăi lumină de zi

Şi în sfârşit domneai, din mintea mea absentă.

 

IV

Din somn mă trezesc, plouă. Vântul te răzbeşte,

Douvă, răşinoasă landă lângă mine-adormită.

Mă aflu pe o terasă-ntr-o groap-a morţii.

Câini mari de frunzare tremură.

 

Braţul ce dintr-odată pe-o poartă-l înalţi

Mă lumină prin vârstele vieţii.

Sat de jăratic, în fiece clipă renăscând, te văd, Douvă,

 

Şi-n fiece clipă murind.

 

V

Braţul ce-l ’nalţi şi braţul ce-l roteşti nu-s din aceeaşi

Clipă decât pentru-ale noastre greoaie minţi,

Ci-odat-aruncate-aceste de verdeaţă şi de tină văluri

Rămâne numai un foc din al morţii tărâm.

 

Piciorul scrântit, pe-unde vânt grozav pătrunde,

Mânând înainte-i de ploaie pline fruntare

Lumina-vă-vor numai în pragu-acelor hotare,

O, gesturi ale Douvei, deja mai domoale, cernite mişcări.

 

Către copaci

 

Voi ce deoparte v-aţi dat l-al ei treacăt

Şi pe urma-i drumul aţi închis,

Impasibil zălog că Douva chiar moartă

Va fi mereu lumină, chiar când neant va fi.

 

Voi, fibroasă substanţă, desime,

Arbori mie-nfrăţiţi când ea se aruncă

-N a morţilor barcă, din dinţi strângând,

Peste-al foamei obol, al frigului şi al tăcerii.

 

Aud prin voi ce taifas ea-ncearc-a lega

Cu-ai iadului zăvozi, cu hâdul luntraş.

Iar eu neamului vostru-aparţin prin mersu-i

În desul întuneric şi în pofida-acelui fluviu tot.

 

Adâncul tunet ce huruie peste-ale voastre vârfuri,

Serbările pe care el le-nvăpăiază-n a verii tărie

Sunt semne că ea cu-al meu norocu-şi alie

Prin mijlocirea austerităţii voastre.

 

(Fără titlu)

 

Ca să prinzi ce, de nu ceea ce scapă,

Ca să vezi ce, de nu ce-ntunecă-se,

Ce să doreşti de nu ceea ce moare,

De nu cele care cuvântă şi care se destramă ?

 

Vorbă, inimii mele aproape,

Ce dar să caut, de nu tăcerea-ţi,

Ce licăr, de nu într-adânc

Tăinuitul tău cuget ascuns,

 

Cuvântul,  material  zăgaz

Obârşiei şi nopţii-mpotrivă ?

 

Unicul martor I

 

După ce capu-şi lăsă în voia joaselor mării

Văpăi, după ce mânile-şi pierdu

În veşnic frământatul adânc, după ce lepădă

Stihiilor apei bogatele-i plete,

Moartă fiind, de vreme ce-a muri este calea

De verticalitate în lumină,

Şi beată încă de-a fi moartă fiind : eu fui, o,

Menadă absolută, aspră bucurie şi vicleană,

Unicul martor, singura fiară prinsă

-n laţul morţii tale ce fu nisipuri, ori stânci

Ori arşiţă, astralul tău semn,

Cum aveai obiceiul de-a spune.

 

Unicul martor II

 

Ea către sălcii fuge; surâsul

Copacilor o-nvăluie-ngânând o

Naivă bucurie, ca într-o joacă. Ci lumina

E sumbră pe mâinile-i a rugă-mpreunate,

Iar focul vine faţa să-i lingă, gura să-i umple

Şi trupu-i s-arunce-n al sălciilor hău.

 

O, tu, din coasta osirienei mese prăbuşindu-te

Într-ale morţii ape !

O ultimă oară cu sânii-ţi

Luminând comesenii.

Dar răspândind lumina din capu-ţi îngheţat

Peste sterpia infernalelor şesuri.

 

Unicul martor III

 

Puţinul spaţiu dintre pom şi prag

Destul e pentru ca înc-odată să te-avânţi

Şi să mori, iar eu din nou să trăiesc în

Lumina umbrarelor ce fuşi.

 

Şi pentru ca să uit

Chipu-ţi ce strigă din fiece zid,

O, menadă, poate-mpăcată

Cu-atâta umbră fericită, pe piatră.

 

Copilul celei de a doua zile

 

Zeul ce rătăcea pe-aici, în prima dimineaţă,

Ce oare va fi aşteptat de la cuvânt ?

El nu făcu nimic decât pietre s-adune,

Sunt acele grămezi ce le vezi, la răscruce de vânt.

 

Ci veni ziua a doua. Şi se ivi cel copil

Care-adună, şovăind, o rămurică

Ca mai departe s-o dea, nesfârşită-n mâna-i întinsă,

Celorlalţi care, miraţi, în jocul-le amuţesc.

 

Ei îl privesc înaintând, capu-l întorc,

Cerul cu vuiet grozav trece prin copaci,

Şi focu-i se-abate unde ’nainte râs se-auzea.

 

În seara zilei a doua se-opreşte-al lumii crug,

Ce-ar fi putut să existe nicicând nu va fi, şi toată

Noaptea plouă, până la-ale ierbii adânci rădăcini.

 

Aici, mereu aici 

 

Aici, în locul clar. Nu mai sunt zorii,

Deja e ziua, cu-ale sale doruri pe care a numi le poţi.

Dintr-ale unui cânt năluci în visu-ţi rămânea-vor

Numai acele licăriri de pietre-n viitor.

 

Aici şi până în amurg. A umbrelor rozetă

Pe ziduri se-nvârte. A orelor roză

Desflori-se-va în necuvânt. Dalbele lespezi acei

Paşi luminii-nchinaţi dup-al lor dor îndruma-vor.

 

Aici, mereu aici. Pietre peste pietre

Clădit-au ţara ce amintirile ne-o zic.

Abia de bufnetul pădureţelor poame ce pic

În tine înc-o-nfioară, timpul ce toate le-alină.

 

Casa părintească

 

II

Mă trezii, era casa părintească.

Ploua încet, în toate-acele odăi,

Mergeam de la una la alta, privind

Apa care sclipea pe oglinzile

Peste tot grămădite, unele sparte sau chiar

Împinse-ntre mobile şi pereţi.

Din acele reflexe, câteodată, vreo faţă

Se desprindea, zâmbind, cu o blândeţe

Mai sus şi altfel decât a cestei lumi.

Iar eu, şovăind, atingeam în oglindă

Şuviţele despletite-ale zeiţei,

Descopeream, sub vălul apei

Fruntea-i distrată şi tristă de fetiţă.

Uimire între-a fi şi a nu fi,

Mână ce pregetă boarea s-o atingă,

Pe urmă ascultam îndepărtându-se râsul

Pe coridoarele pustiei case.

Aici, nimic alt decât pe veci al visului desfăt,

Şi mâna-ntinsă ce nu trece

Prin repedea apă-n care se destramă-amintirea.

 

IV

Altă dată,

Era încă noapte. Apă aluneca

Tăcut peste negrul pământ,

Iar eu ştiam că nu voi avea alt jug

Decât aminte să-mi aduc, şi râdeam,

Mă aplecam, din tină culegeam

Un braţ de crengi şi de frunze,

Sus le ridicam povara ce şiroia

Pe braţele-mi deasupra inimii-mi împreunate,

Şi ce să faci cu-acest lemn în care-atâta

absenţă totuşi în slavă-nălţa tumultul culorii;

Dar ce importă, eu mă grăbeam să caut

Un hangar, cel puţin, sub povara aceea

De crengi ce-aveau peste tot

Cioturi, mlădiţe, ţipete, spini.

Şi voci, care-aruncau umbre pe drum,

Sau mă chemau, iar eu capu-ntorceam,

Cu inima bătând, pe drumul pustiu.

 

VI 

Mă trezii, şi era-n călătorie,

Trenul mersese toată noaptea,

Se-ndrepta acum către nori mari

Îngrămădiţi colo zbârliţi, zori

Ce-al fulgerului bici din când în când îi şfichiuia.

Priveam la întronarea lumii

În tufişuri pe marginea căii ferate; şi dintr-odată

Celălalt foc, în josul unui câmp

De pietre şi vii. Vântul, ploaia

-I abăteau fumul către pământ,

Ci-o roşie flacără-n el din nou se ridica,

Prinzând cu mâinile-i pline-a cerului poală.

De când ardeai tu, foc al podgorenilor?

Cine-acolo te-a voit pe pământ şi pentru cine?

După care ziuă se făcu; şi soarele-şi

Aruncă în toate părţile săgeţile-i mii

În compartimentele unde oameni adormiţi

Cu capul clătinându-se încă, pe dantela

Pernelor de lână albastră. Eu nu dormeam,

Prea aveam încă a sperării etate,

Cuvintele-mi le dedicam munţilor scunzi

Pe care năvălind prin ferestre-i vedeam.

 

VIII

Ochii-i deschid: e chiar casa naşterii mele,

Şi chiar cea care fu, nimic mai mult,

Cu-aceeaşi mică odaie mai bună a cărei fereastră

Dă spre-un piersic ce de mult

Nu mai creşte. Un bărbat şi-o femeie stau

Aşezaţi la fereastră, faţă-n faţă

De data asta-şi vorbesc. Copilul

Din fundul acestei grădini la ei se uită,

El ştie că te poţi naşte din acele vorbe.

În spatele lor, sumbră-i odaia.

Bărbatul de la lucru tocmai s-a-ntors.

Osteneala, care fu gesturilor sale unicul nimb

Ce-i fu fiului dat a-ntrevedea

Deja de-acest liman îl desprinde.

 

X

Viaţa, atunci ; şi fu din nou

O casă părintească. În juru-ne

Podul deasupra bisericii dărăpănate,

Jocul de umbre uşor în al zorilor abur,

Şi-n noi acel miros de paie uscate

Rămas să ne-aştepte, ne părea,

De la cel de pe urmă sac urcat, de grâu ori secară,

-n trecutul fără de sfârşit al luminii

Verilor cernută de ţiglele calde.

Presimţeam că ziua avea să răsară,

Mă trezeam, şi încă mă-ntorc şi-acum

Spre cea care-alăturea de mine visă

În casa pierdută. Tăcerii ei

Fie-i închinate, seara acum,

Cuvintele-mi, ce par a nu vorbi decât de alte lucruri.

(Mă trezeam aşadar,

Iubeam acele zile pe care le aveam, ocrotite zile

Cum curge-ncet un fluviu, cu toate că deja e

Prins în vuietul bolţilor mării.

Înaintau, cu măreţia lucrurilor simple

Largile pânze-ale ceea ce e, şi-ncuviinţau a lua

Omeneasca viaţă precară pe nava

Pe care-o aşteptau în juru-ne munţii.

O, aducere-aminte,

Ele acopereau cu plesnetele tăcerilor lor

Zgomotul de ape pe pietre-al vocilor noastre,

Iar înaintea lor ar fi chiar moartea însăşi,

Îînvăluită însă-n culoarea aceea lăptoasă de la al

Plajelor capăt, seara, când copiii-s în apă, departe

Şi râd în unda blândă, şi încă se mai joacă.)

 

XII

Frumos şi Adevăr, doar aste nalte valuri

Peste acele strigări ce se-ndârjesc. Cum să

Faci ca să se-audă speranţa prin zgomot,

Ca-mbătrânirea renaştere să fie,

Să se deschidă dinlăuntru casa şi să

Nu fie moartea cea care-l împinge-ncet

Afară pe cel care cerea de baştină loc.

Şi înţeleg de-abia acum de ce chiar Ceres era

cea care-n noapte căuta sălaş

Când la poartă băteam şi-afară,

Dintr-odat’ ne orbea frumuseţea-i, lumina-i

Şi dorinţa-i, de-asemeni, setea-i de-a bea

Cu lăcomie din a speranţei cupă

Pentru că pierdut era, dar regăsibil

Poate, acel copil pe care nu ştiuse,

Ea totuşi cea divină şi de sine prea plină,

A-l înălţa deasupra vâlvătăii tinerelor grâne

Pentru-al face să râdă-n evidenţa ce dă viaţă

-Naintea hămeselii zeului celor răposaţi.

Ci îndurare pentru Ceres şi nu batjocură,

Şi năvăliţi înspre răscruci în noaptea-adâncă,

Strigăte de chemări, de-a latul cuvintelor, chiar şi fără răspuns,

Cuvânt, chiar şi nedesluşit, care să poată însă

A o iubi-n sfârşit pe Ceres, cea care caută şi-ndură.

 

 

O piatră

 

Aminte-şi aduce

De vremea când două telurice mâini pământeşti

Capul i-l atrăgeau la sine

I-l apăsau pe genunchi de nestinsă căldură.

De-ntinde doru-acele zile în tăcere,

printre visele-i, puţinul vieţii sale clocot,

Degete de lumină ochii-i ţineau

închişi.

Ci soarele serii, a defuncţilor barcă,

În geam uşor bătea şi-un

Ţărm parcă cerea.

 

Ieri, deşert stăpân (fragment)

 

„Viu ţineam un foc în cea mai simplă noapte,

Foloseam, după-a focului fluctuare,

cuvintele de-acum neprihănite;

Vegheam, o clară Parcă şi-a unei sumbre Ursitoare

Fiică, mai puţin anxioasă, l-al zidului liman.

Aveam un pic de timp pentru-a-nţelege şi a fi;

Eu eram umbra, şi-mi plăcea casa a păzi,

Şi aşteptam, eram a sălilor ei adăstare,

Ştiam că focul nu ardea în van…”

 

Ceea ce fu fără lumină

 

III

În alte vremuri, prieteni,

Am fi ascultat, încetând de-a vorbi

Dintr-odată,

Ploaia de noapte sunând pe ţiglele-uscate.

Am fi văzut, încovoiat

Sub şuvoi, alergând

Cu capul de-un simplu sac de pânză-apărat,

Păstorul ce vitele -şi adună. Am fi crezut

Că-al fulgerului cuţit se-abate

Înduioşat uneori

De la-a pământului lânoasă spinare.

Am fi zărit, în toate părţile risipindu-se

De fiecare dată când zorii se-ntorc,

Visele ce-şi depun, de aur nimbată,

Scânteierea-le lângă viaţa ce nouă se naşte.

 

Arta poeziei

 

Târâtă fu privirea din ceastă noapte-afară.

Legate mâinile, şi-uscate.

Fu împăcată fierbinţeala. Inimii i se spuse

Să fie inima. Era un demon în aceste vine

Ce-a luat-o la fugă ţipând.

Era în gura-i o sumbră voce, sângeroasă,

Ce-a fost spălată şi rebotezată.

 

O, poezie !

 

O, poezie,

Nu mă pot opri să te chem

Pe numele-ţi ce nu mai e iubit la cei

Ce astăzi rătăcesc printr-ale verbului ruine.

Mă-ncumet spre tine făţiş a mă-ndrepta

Ca-n elocinţa trecutelor vremi

Când aninam, în ajunuri festive,

La loc cât mai înalt pe-ale marilor săli colonade,

cununi de foi şi de poame.

 

Şi-o fac, încrezător că memoria,

Învăţându-i cuvintele-i simple pe cei care caută

La viaţă-a trezi, în ciuda tainei, sensul,

Deprinde-i-va a desluşi pe largile

Lor file-al tău nume, înmulţit şi unul,

Întru care vor arde-n tăcere, limpede foc,

Rugii îndoielilor şi-ai spaimelor lor.

 

 

Selecţie şi traducere, Mircea Ardeleanu

Din volumele: Antiplaton, 1947 ; Du mouvement et de l’immobilité de Douve, 1953 ; Hier régnant désert, 1958 ; Pierre écrite, 1958, 1965 ; Dans le leurre du seuil, 1975 ; Le nuage rouge, 1977 ; Poèmes (1947-1975), 1978 ; Ce qui fut sans lumière, 1995 ; Les planches courbes, 2001 ; Le grand Espace, 2007 ; Aller, aller encore, 2008.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *