POEME-FANTOME de Anna Zorilă

Anna Zorilă este elevă la Colegiul Național „Spiru Haret”, Târgu Jiu, în clasa a XI-a, la profil pedagogic. A fost premiată la concursuri naționale, precum și la olimpiade școlare județene și naționale.
INSOMNIA
Era 4 dimineața. Țineam picioarele întinse
și încercam să-mi imaginez
ce e în spatele tavanului pictat cu doi ochi.
Mâinile îmi tremurau spasmodic,
precum un sughiț neîntrerupt al copilului
care urlă înspăimântat de singurătate.
Aud focuri de artificii
și îmi rotesc privirea spre geam.
Vreau să îmi imaginez fericirea altora, dar mă întorc
în muzeul meu lăuntric,
către picturile lui Caravaggio, ale lui DaVinci,
în voluptățile lui Bernini,
printre solilocviul lui Iona și al nebunului…
Mă iscodesc să tot aflu de ce sunt aici,
într-o lume precară, pe care nu eu am ales-o,
ce s-ar fi întâmplat dacă steaua mea
îmi poruncea să mă nasc în secolele trecute?
Afluirea nopții se zbate
în tenebrele colțuroase ale camerei.
Păianjenul
își tot țese destinul în marginea băii și
vreau să nu îi mai simt frica,
senzația că stă mereu între două prăpăstii și
că poate fi anihilat în orice clipă.
Răsăritul este ca un somnifer.
În timp ce lumina îmi dezbracă clipă de clipă trupul,
ochii mei se închid ca niște plante carnivore,
semn că vuietul amar al întunericului descrește…
AUGUST
Fierbințeala ispititoare a dușului îmi adoptă
corpul buimac.
Din geamul deschis, pătrat,
ploaia se simțea atrasă de mine.
Nu știam dacă mă spăl cu apă
cerească sau mundană.
Era o mixtură superstițioasă.
Imediat mă învinge ideea de intimitate.
Niciodată nu suntem singuri.
În spatele nostru atârnă mereu Cineva.
Picăturile se lipesc pe piele ca niște șerpișori
ce trasează bâiguit forme insulare.
Pe spate am țintuite două aripi lunatice,
bidirecționale. Le unește un infinit perfect.
Le îmbrățișez de parcă sunt ale mele.
Nu vreau să mă intimideze greutatea lor.
Mă gândesc dacă vreau să fiu norul acela ploios,
ori pământul halap de lichid.
Vreau mai mult să dau decât să cerșesc.
Aburul se împrăștie peste tot și mă sufocă încet, încet,
concomitent cu picătura
ce cade fix în centrul capului meu.
FATA CU FLUTURELE ÎN PĂR
Un gâdilat îmi dezmierda tâmplele.
Dintr-o teamă absurdă,
Am izgonit fără să privesc
ce mă atinsese așa – timid și cu semn divin.
Lumina din spatele meu căpătase, parcă,
o voce zâmbitoare și-mi spunea dojenitor:
„Așa fac oamenii când spre ei vin fluturi?”…
Am cerut iertare nu știu cui. Poate
fluturelui care zburase și care își găsise
perechea deasupra noastră.
Timpanul, de obicei ursuz, era acum liniștit
de sunetul unei harpe și al unui infinit.
Doi fluturi identici își încolăceau aripile
și ne învățau cum trebuie să iubim.
La o notă acută de-a arfei, unul dintre ei
se așază pe piciorul meu. Poate obosise
ori poate simțea că genunchiul trebuie să-mi fie
totdeauna punct de sprijin.
Iarăși pleca. Eu iarăși îmi pierdeam echilibrul.
Ei își găsiseră raiul în grădina lui Brâncuși.
Noi nu știam cum să ne purtăm într-un paradis.
E mai greu să te armonizezi decât să-ți afli locul. Dintr-odată,
am observat că un fluture zboară precipitat,
fără să mai țină seama de ritmul muzicii.
Își căuta cu disperare partenerul. Apoi
mi-am dat seama tulburată:
Fluturele îmi stătea pe păr!
Înspăimântată, am fugit.
Se pare că Cineva, de Sus, mă tot căuta…
COPACUL EVEI
Vorbesc de pe vremea când eram înger.
Atunci nu știam că și îngerii sunt pedepsiți.
Țin și acum minte cum mă plimbam
printre chipurile abstracte,
cum admiram irișii albi și
cum mă plecam să adun fragi,
ca să-i răsplătesc pe cei care m-au născut.
Marea era ținutul meu interzis.
Oricât de mult m-ar fi iubit,
nu-mi dădeau voie s-o privesc, s-o cânt
ori s-o pictez. Îmi ziceau că voi pieri
ca Orion dacă o atingeam.
Eu n-am ținut seama de amenințarea lor.
Orizontul, din care părea că
se extrăgea întregul univers,
mă ademenea viclean și dulce.
I-am furat săgețile lui Artemis dintr-un gest pueril.
Am călcat pe trestiile ce protejau valurile mării.
Pășeam pe apă
și ea îmi gâdila tălpile mereu tinere…
Apoi am aflat că acela era, de fapt,
tărâmul iubirii omenești…
M-am înecat. N-am mai fost conștientă.
Îmi pierdusem puterile cerești.
Nimeni nu și-a dat seama că, în acel moment,
fusesem transformată
(de cei ce nu aveau să mai fie)
în sămânța
ce avea să devină
Copacul Păcatului…