Anna Zorilă este elevă la Colegiul Național „Spiru Haret”, Târgu Jiu, în clasa a XI-a, la profil pedagogic. A fost premiată la  concursuri naționale, precum și la olimpiade școlare județene și naționale.

INSOMNIA

Era 4 dimineața. Țineam picioarele întinse

și încercam să-mi imaginez

ce e în spatele tavanului pictat cu doi ochi.

Mâinile îmi tremurau spasmodic,

precum un sughiț neîntrerupt al copilului

care urlă înspăimântat de singurătate.

Aud focuri de artificii

și îmi rotesc privirea spre geam.

Vreau să îmi imaginez fericirea altora, dar mă întorc

în muzeul meu lăuntric,

către picturile lui Caravaggio, ale lui DaVinci,

în voluptățile lui Bernini,

printre solilocviul lui Iona și al nebunului…

Mă iscodesc să tot aflu de ce sunt aici,

într-o lume precară, pe care nu eu am ales-o,

ce s-ar fi întâmplat dacă steaua mea

îmi poruncea să mă nasc în secolele trecute?

Afluirea nopții se zbate

în tenebrele colțuroase ale camerei.

Păianjenul

își tot țese destinul în marginea băii și

vreau să nu îi mai simt frica,

senzația că stă mereu între două prăpăstii și

că poate fi anihilat în orice clipă.

Răsăritul este ca un somnifer.

În timp ce lumina îmi dezbracă clipă de clipă trupul,

ochii mei se închid ca niște plante carnivore,

semn că vuietul amar al întunericului descrește…

 

AUGUST

Fierbințeala ispititoare a dușului îmi adoptă

corpul buimac.

Din geamul deschis, pătrat,

ploaia se simțea atrasă de mine.

Nu știam dacă mă spăl cu apă

cerească sau mundană.

Era o mixtură superstițioasă.

Imediat mă învinge ideea de intimitate.

Niciodată nu suntem singuri.

În spatele nostru atârnă mereu Cineva.

Picăturile se lipesc pe piele ca niște șerpișori

ce trasează bâiguit forme insulare.

Pe spate am țintuite două aripi lunatice,

bidirecționale. Le unește un infinit perfect.

Le îmbrățișez de parcă sunt ale mele.

Nu vreau să mă intimideze greutatea lor.

Mă gândesc dacă vreau să fiu norul acela ploios,

ori pământul halap de lichid.

Vreau mai mult să dau decât să cerșesc.

Aburul se împrăștie peste tot și mă sufocă încet, încet,

concomitent cu picătura

ce cade fix în centrul capului meu.

 

FATA CU FLUTURELE ÎN PĂR

Un gâdilat îmi dezmierda tâmplele.

Dintr-o teamă absurdă,

Am izgonit fără să privesc

ce mă atinsese așa – timid și cu semn divin.

Lumina din spatele meu căpătase, parcă,

o voce zâmbitoare și-mi spunea dojenitor:

„Așa fac oamenii când spre ei vin fluturi?”…

Am cerut iertare nu știu cui. Poate

fluturelui care zburase și care își găsise

perechea deasupra noastră.

Timpanul, de obicei ursuz, era acum liniștit

de sunetul unei harpe și al unui infinit.

Doi fluturi identici își încolăceau aripile

și ne învățau cum trebuie să iubim.

La o notă acută de-a arfei, unul dintre ei

se așază pe piciorul meu. Poate obosise

ori poate simțea că genunchiul trebuie să-mi fie

totdeauna punct de sprijin.

Iarăși pleca. Eu iarăși îmi pierdeam echilibrul.

Ei își găsiseră raiul în grădina lui Brâncuși.

Noi nu știam cum să ne purtăm într-un paradis.

E mai greu să te armonizezi decât să-ți afli locul. Dintr-odată,

am observat că un fluture zboară precipitat,

fără să mai țină seama de ritmul muzicii.

Își căuta cu disperare partenerul. Apoi

mi-am dat seama tulburată:

Fluturele îmi stătea pe păr!

Înspăimântată, am fugit.

Se pare că Cineva, de Sus, mă tot căuta…

 

COPACUL  EVEI

Vorbesc de pe vremea când eram înger.

Atunci nu știam că și îngerii sunt pedepsiți.

Țin și acum minte cum mă plimbam

printre chipurile abstracte,

cum admiram irișii albi și

cum mă plecam să adun fragi,

ca să-i răsplătesc pe cei care m-au născut.

Marea era ținutul meu interzis.

Oricât de mult m-ar fi iubit,

nu-mi dădeau voie s-o privesc, s-o cânt

ori s-o pictez. Îmi ziceau că voi pieri

ca Orion dacă o atingeam.

Eu n-am ținut seama de amenințarea lor.

Orizontul, din care părea că

se extrăgea întregul univers,

mă ademenea viclean și dulce.

I-am furat săgețile lui Artemis dintr-un gest pueril.

Am călcat pe trestiile ce protejau valurile mării.

Pășeam pe apă

și ea îmi gâdila tălpile mereu tinere…

Apoi am aflat că acela era, de fapt,

tărâmul iubirii omenești…

M-am înecat. N-am mai fost conștientă.

Îmi pierdusem puterile cerești.

Nimeni nu și-a dat seama că, în acel moment,

fusesem transformată

(de cei ce nu aveau să mai fie)

în sămânța

ce avea să devină

Copacul Păcatului…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *