Poemul de duminică, a doua zi de weekend
Ar fi fost să fi fost să fie ziua cînd
nu poţi aştepta nimic, ziua cînd
nimic din ce ai fi putut aştepta nu e de aşteptat,
ziua cînd
dis-de-dimineaţa faci ocol gîndului care te alungă în lume
şi scoţi de sub plapumă un om căruia somnul
i-a dat doar tîrcoale,
cafea nu,
ţigări nu,
ceai cîteodată,
pilula cu multă apă,
suplimente alimentare,
ulei de canabis, pepon, sunvert, sanohepatic colesterol,
optisomn, să se audă şi-n vis lătratul cîinelui vecinului,
privitul de dincolo de oglindă la cel ce va fi toată ziua cu tine,
zi care-ţi prisoseşte de cele mai multe ori
cînd este gata de plecare ca o femeie la cumpărături,
cînd mii şi mii de obiecte dau năvală peste tine
în timp ce ai fi vrut să scoţi o carte din bibliotecă
şi să ieşi cu ea la plimbare prin altă lume
care nu-ţi cere decît răbdare pagină cu pagină,
însă casa rămîne deschisă şi ce e de ieşit din ea iese,
ce e de intrat n-ar avea la ce
pentru că nimeni nu e înăuntru,
iar celelalte zile ale săptămînii se odihnesc şi ele
ca nişte evrei în sabat,
nu pot fi solicitate la nimic, nici măcar la memorie,
bilomag forte,
luni e un raft imens plin de cărţi pe care nu le poţi atinge,
zidite pîn’ la ţîţişoare
pîn’ la buzişoare,
marţi e marţi, zi cu trei ceasuri rele
care de fapt sunt douăzeci şi patru,
şi cum eşti superstiţios, nici nu vrei să te uiţi ce-ai scris
să nu stîrneşti praful peste care s-a aşezat strălucirea
ochilor leneşi,
miercuri e absentă, cînd gîndurile se înfig în creierii tăi
ca nişte cuie
răstignindu-te în imaginea căreia-i faci cruce
şi acolo rămîne,
joi iese uşor din seria atît de lungă a zilelor utile
cînd orice-ai face se împlineşte
ca o zi de salariu,
vineri stă pitită în blidul de fasole
şi priveşte în sine, încît nu-i poţi scoate suspinele
din cuvintele ce par a fi fost blazoanele unor cetăţi inespugnabile,
sîmbătă dă obolul duminicii
care se simte în toaca din clopotniţa
de la marginea satului,
ritmuri ce urcă pînă la cer tot ce-i pămîntesc
fără a urni din loc decît auzul
ce înghite totul ca un om flămînd în uşa bisericii,
încît dacă nu poţi scoate nimic din memorie
aştepţi să se facă din nou luni
cînd va începe săptămîna de lucru,
cu mînicile cămăşii suflecate,
femeie deasupra baliei cu rufele murdare ale întregii familii
de cînd e ea pe pămînt,
nu e deloc uşor să vezi cum pe sîrmele goale
în loc de rufe se aşază rîndunelele
ca într-o orchestră simfonică dirijată de Dumnezeu,
şi-ţi poţi imagina de aici încolo
o iarnă prin care doar fracul negru
şi-l îmbracă cîntecul
scos din borcanul sterilizat astă-toamnă,
iar ochii tăi în stoluri vor aţipi pînă decuserară,
cînd simţi că ziua de duminică se dilată ca o şină de cale ferată
peste care trec o mie de sori
în vagoane pline cu flori de oţel,
ar fi fost să fi fost să fie
o duminică fără sfîrşit, zi cînd
poţi sta liniştit în trupul tău îmbrăcat în frac
stînd pe sîrma de telegraf
gata de zbor peste încă o iarnă, zi cînd
te întorci şi răscoleşti toate celelalte zile ale săptămînii
şi nu găseşti nimic scris pe pielea nici uneia
chiar dacă dai filă cu filă la o parte
pînă la sînge,
pînă la sufletul ascuns în chiar sufletul lui
gata să se înalţe pînă dincolo de a fi
fost să fi fost să fie.
