Poemul de duminică, a doua zi de weekend

Ar fi fost să fi fost să fie ziua cînd

nu poţi aştepta nimic, ziua cînd

nimic din ce ai fi putut aştepta nu e de aşteptat,

ziua cînd

dis-de-dimineaţa faci ocol gîndului care te alungă în lume

şi scoţi de sub plapumă un om căruia somnul

i-a dat doar tîrcoale,

cafea nu,

ţigări nu,

ceai cîteodată,

pilula cu multă apă,

suplimente alimentare,

ulei de canabis, pepon, sunvert, sanohepatic colesterol,

optisomn, să se audă şi-n vis lătratul cîinelui vecinului,

privitul de dincolo de oglindă la cel ce va fi toată ziua cu tine,

zi care-ţi prisoseşte de cele mai multe ori

cînd este gata de plecare ca o femeie la cumpărături,

cînd mii şi mii de obiecte dau năvală peste tine

în timp ce ai fi vrut să scoţi o carte din bibliotecă

şi să ieşi cu ea la plimbare prin altă lume

care nu-ţi cere decît răbdare pagină cu pagină,

 

însă casa rămîne deschisă şi ce e de ieşit din ea iese,

ce e de intrat n-ar avea la ce

pentru că nimeni nu e înăuntru,

iar celelalte zile ale săptămînii se odihnesc şi ele

ca nişte evrei în sabat,

nu pot fi solicitate la nimic, nici măcar la memorie,

bilomag forte,

luni e un raft imens plin de cărţi pe care nu le poţi atinge,

zidite pîn’ la ţîţişoare

pîn’ la buzişoare,

marţi e marţi, zi cu trei ceasuri rele

care de fapt sunt douăzeci şi patru,

şi cum eşti superstiţios, nici nu vrei să te uiţi ce-ai scris

să nu stîrneşti praful peste care s-a aşezat strălucirea

ochilor leneşi,

miercuri e absentă, cînd gîndurile se înfig în creierii tăi

ca nişte cuie

răstignindu-te în imaginea căreia-i faci cruce

şi acolo rămîne,

joi iese uşor din seria atît de lungă a zilelor utile

cînd orice-ai face se împlineşte

ca o zi de salariu,

vineri stă pitită în blidul de fasole

şi priveşte în sine, încît nu-i poţi scoate suspinele

din cuvintele ce par a fi fost blazoanele unor cetăţi inespugnabile,

sîmbătă dă obolul duminicii

care se simte în toaca din clopotniţa

de la marginea satului,

ritmuri ce urcă pînă la cer tot ce-i pămîntesc

fără a urni din loc decît auzul

ce înghite totul ca un om flămînd în uşa bisericii,

încît dacă nu poţi scoate nimic din memorie

aştepţi să se facă din nou luni

cînd va începe săptămîna de lucru,

cu mînicile cămăşii suflecate,

femeie deasupra baliei cu rufele murdare ale întregii familii

de cînd e ea pe pămînt,

 

nu e deloc uşor să vezi cum pe sîrmele goale

în loc de rufe se aşază rîndunelele

ca într-o orchestră simfonică dirijată de Dumnezeu,

 

şi-ţi poţi imagina de aici încolo

o iarnă prin care doar fracul negru

şi-l îmbracă cîntecul

scos din borcanul sterilizat astă-toamnă,

iar ochii tăi în stoluri vor aţipi pînă decuserară,

cînd simţi că ziua de duminică se dilată ca o şină de cale ferată

peste care trec o mie de sori

în vagoane pline cu flori de oţel,

 

ar fi fost să fi fost să fie

o duminică fără sfîrşit, zi cînd

poţi sta liniştit în trupul tău îmbrăcat în frac

stînd pe sîrma de telegraf

gata de zbor peste încă o iarnă, zi cînd

te întorci şi răscoleşti toate celelalte zile ale săptămînii

şi nu găseşti nimic scris pe pielea nici uneia

chiar dacă dai filă cu filă la o parte

pînă la sînge,

pînă la sufletul ascuns în chiar sufletul lui

gata să se înalţe pînă dincolo de a fi

fost să fi fost să fie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *