Poesia lui M.I. – o exegeză de D.D.

(Daniel Deleanu – Poezia lui Mircea Ivănescu, Florești, Cluj: Limes, 2022)

Cartea a fost nominalizată pentru Premiul Uniunii Scriitorilor din România – secțiunea Cartea de critică, eseu și istorie literară, memorii, jurnale, publicistică – «o nominalizare cât un premiu», cum bine observa cineva. Premiul i-a fost atribuit lui Angelo Mitchievici, pentru volumul Farmecul vieților distruse, apărut la Humanitas. Daniel Deleanu, cunoscător direct al lui Mircea Ivănescu la Sibiu, al poesiei acestuia, al spațiului literar-cultural-universitar sibian și românesc, în care s-a petrecut fericita întâlnire-polenizare a poesiei române cu aceea de dincolo de Ocean – prin traducerile din poeții americani și nu numai americani, antologiile de poesie americană publicate, poemele scrise de Mircea Ivănescu și influența acestui maestru (26 martie 1931-21 iulie 2011; debut târziu: 1968) asupra literaturii române în a doua jumătate a veacului XX, influență ce continuă firesc până în prezent – și în plus, cunoscător al mediului universitar și cultural de manifestare (și) recentă a postmodernității poetice americane la ea acasă, era poate cel mai îndreptățit să scrie monografia mult așteptată de o anume parte a cititorilor. Apariția acestui op a semnalat-o pe facebook, la 10 februarie 2023, criticul și istoricul literar Al. Cistelecan: «Cea mai nouă expertiză Mircea Ivănescu…». Când scrie despre „cadrul” universului poetic al lui M.Ivănescu: „În universul nou creat, el poate fi, spre exemplu, un bufet, un adevărat leitmotiv al poeziei lui Ivănescu. Bufetul este nu doar poetizat intens, ci și personificat, lui oferindu-i-se cele mai diverse nume, nu o dată hilare. Bufetul este o parodică axis mundi și un spațiu privilegiat al nașterii fabulației, deci șters din analele temporalității” (p. 12), Deleanu respinge ideea «arheologiei literare» ce a făcut și încă face carieră de succes în tendințele cercetătorilor de biografii. Nu pentru că nu ar cunoaște identitatea locurilor din realitatea imediată, cum ar fi Complexul Furnica din Sinaia devenit, în „lumea” nou creată de poet, bufetul termita, ci tocmai întrucât primează un alt nivel de interes cultural, respectiv alt domeniu de investigație: „Cartea și visul sunt armele cele mai de preț ale poetului, întrucât ele pot câștiga bătălia împotriva realității nude, ce va deveni sclava ficțiunii, fiind transformată, propriu-zis, într-un domeniu al imaginației. Întocmai ca la poeții anglo-americani, granița dintre ficțiune și realitate este adesea ștearsă: realitatea o putem face așadar, să capete înțeles, spune undeva poetul (p. 10).

Autorul celor 282 de pagini ale volumului Poezia lui Mircea Ivănescu își numește «exegeză» vastul studiu monografic meivănescian, întocmit la nivel academic și despre care, pe coperta a patra, Ion Dur scrie: «Daniel Deleanu este cel dintîi exeget care încercuiește locul axiologic pe care-l ocupă acest creator atipic în istoria literaturii noastre». După ce, firește, despre M.I. se exprimaseră consistent și concludent, de-a lungul vremii, scriitori importanți cum: Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Eugen Simion, Matei Călinescu, Ștefan Stoenescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Negoițescu, Romul Munteanu, Marin Mincu, Ilie Guțan, Mircea Braga, Mircea Tomuș, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Cistelecan și mulți alții. Tot aici, Irina Mavrodin precizează, încă mai tranșant: «Acest extraordinar studiu depășește, prin erudiția și profunzimea analizei, tot ceea ce s-a scris la noi despre Mircea Ivănescu, cu atât mai mult cu cât el provine din condeiul nu doar al unuia dintre cei mai talentați critici ai generației sale, ci și al unui savant, în adevăratul înțeles al cuvântului, care, deși a publicat câteva volume, precum și articole în mai toate gazetele culturale din țară înaintea stabilirii sale în S.U.A. și mai apoi în Canada, e încă prea puțin cunoscut publicului din România». Bomboana de pe tort o pune Stavros Deligiorgis, profesor emerit de literatură comparată al Universității din Iowa, care scrie despre studiul lui Daniel Deleanu: «O exegeză exhaustivă, bine documentată, solid argumentată și inspirat scrisă, care ar putea servi drept model multora dintre cercetătorii americani».

În Introducere (datată Toronto, august 2002, pp. 7-9) autorul anunță că tratează „subiectul propus pe parcursul a patru părți”. Prima ar fi „o descindere în lumea atât de diferită pe care o reprezintă poemul ivănescian”, unde vorbește despre „legătura care există între Mircea Ivănescu și spațiul cultural anglo-saxon, dimensiunea livrescă, cărturărescul în opoziție cu structura aparent facilă […], raportul dintre cele două universuri artificializate pe care le reprezintă livrescul și visul, legătura dintre realitate și ficțiune […], despre melancolie și misterul produs de ea, despre anamneză, retrospecție și monotonie, despre simbolistica voit fadă a titlurilor, despre legătura cu simbolismul și romantismul […]” sau «bacovianismul» poetului; cu sublinierea foarte importantă: „Am tratat mult mai amănunțit tema extincției, o supratemă a lui Mircea Ivănescu”. Deleanu insistă, apoi, la p. 13: „Deși poate părea paradoxal, marea temă a poeziei lui Ivănescu este, totuși, moartea”; subtilitatea exegetică, spiritul de finețe al comentariului deleanian revelându-se în fraze cum continuarea: „Ceea ce o face să pară ascunsă, undeva într-un plan inferior, este disimularea ingenios construită, în care predomină ironia și dimensiunea cărturărească. Încă din volumul de debut poetul se dovedește cuprins de febra teribilă a thanatofobiei”. Tehnica revenirii la oricare din temele abordate în „teză”, a reluării discuțiilor din alt unghi e fructuoasă, cum Deleanu descifrează cu o tandrețe ca din Albert Béguin „monotonia ostentativă” (p. 17), a poesiei lui M.I.: „Apoi e o damnare în stilul psalmilor arghezieni, prin constatarea lipsei de bunăvoință din partea divinității. În fine, avem postura cea mai caracteristică a damnatului anglo-saxon: autoacuzarea pitorească, echilibrat-sentimentală și nicicând arțăgoasă. Aici regăsim, în cea mai largă măsură, sufletul romantic chiar și-n umilitate, al lui Mircea Ivănescu. […] Având o conștiință orientată, în pofida materialismului temperamental, către esoterism și inițiere, e normal ca poetul în discuție să nu fi fost atras de modernitatea formală în poemele în care pregnantă este tema morții. Aidoma ruralilor din generația ’60, dar utilizând cu totul alte mijloace (aceia apelau la formule, în bună parte prefabricate, derivate din Blaga, Arghezi, Voiculescu, Pillat, ortodoxiști), Mircea Ivănescu sondează trecutul cel mai îndepărtat al ființei omenești, acea eră a nașterii miturilor și a simbolurilor ce l-a atras și pe Mircea Eliade (de unde interesul față de autorul Istoriei religiilor). Ambiția poetului e un arhetip spiritual. Spre a-l sugera, inovează neașteptat, reabilitând un limbaj poetic aparent dezafectat, din zorii creației noastre poetice culte. E o inovație à rebours”. Critica onestă a criticii nu lipsește: „Curios, I. Negoițescu n-a perceput tocmai subtilitatea discursului poetic vechi, impregnat cu miresmele noi ale reluării sale inteligent-sensibile. Nu Byron e prezent în astfel de texte, ci un prototip retoric, menit a evoca un prototip interior”. Deleanu sesizează la M. Ivănescu „muzicalitatea” – ca „metoda cea mai substanțială de provocare a vechimii” precum și „tiparele poeziei orale, acele tonalități zgrunțuroase, întunecoase, ale bocetului și descântecului” întrucât „Bardul, cu structura de trubadur băștinaș, își compune adesea textele în temeiul intenției de a fi cântate” – fără a remarca, tocmai în acest mod special, asemănarea izbitoare a poesiei meivănesciene cu lirica lui Cezar Ivănescu, tizul ce cu precădere își prezenta în cântec poemele, acompaniat la chitară. Concluziv: „Baladesc sumbru și galant, dar și tangent la un soi de negritudine autohtonă, poetul își marchează astfel una din cele mai caracteristice trăsături. Arhaicul sensibilizat prin prisma (post)modernității, muzicalizat, constituie orgoliul său de căpetenie, transpersonal precum un certificat de noblețe” (pp. 126-128). Comentariul se oprește și „asupra anticalofiliei declarate” și „ortografierea exclusiv cu litere mici, asupra interesului pentru «imperfecțiunea frondă» a cacofoniei, asonanței și ingambamentului” (p. 8). A doua parte urmărește „evoluția poeziei ivănesciene, și implicit a limbajului acesteia”, apoi „problema banalizării, a artificialității, demarcând-o de prețiozitatea de care fusese învinuit poetul” și „colocvialitatea” implicând analiza „cuvântului poeziei ivănesciene” și „problema ritmului, a muzicalității ei stranii, a aerului de litanie pe care ea, nu o dată, o degajă”. În partea a treia, mărturisește autorul: „am alcătuit o fișă caracterologică a lui Mopete, acest posibil alter ego al poetului, precum și a prietenilor acestuia din ciclul Mopeteiana”, oprindu-se „și asupra pisicii, un adevărat leitmotiv al poeziei lui Mircea Ivănescu, omniprezent încă din volumul de debut”, precum și asupra unor creaturi meivănesciene ce „par împrumutate din Cartea ființelor imaginare a lui Borges”: pisicâinele, vorbitoarele pisifone ori broscoporcul. A patra parte și ultima este aceea în care Daniel Deleanu dezvăluie modul său de studiu despre „mecanismul complex pe care îl reprezintă poemul ivănescian, identificându-i, prin metoda deconstrucției, resorturile cele mai intime și cercetându-le, pe toate fațetele, la microscopul investigației textualiste”.

O declarație auctorială de maximă importanță atrage atenția: „o bună parte din exemplificările pe care le-am atașat analizelor teoretice sunt versuri inedite, copiate dintr-un caiet rămas încă în manuscris, pe care poetul mi l-a încredințat cu multă bunăvoință, spre a-mi folosi la editarea tezei. Foarte multe dintre aceste poeme ne prezintă un altfel de Mircea Ivănescu, aspect pe care l-am atins, nu o dată, pe parcursul cercetării, care se dorește a fi doar un prim pas în descoperirea și acestei laturi, mai puțin știute, a operei poetice a lui Mircea Ivănescu”. O bibliografie selectivă însoțește, ca suport dat clasei avizate și instruite de lectori, această analiză organizată la nivel academic a poieticii și poeticii lui Mircea Ivănescu (pp. 278-282).

Firești comparații cu mari nume ale poesiei americane sau franceze recompun portretul de mare finețe al poetului, așa cum îl realizează Daniel Deleanu: „Precum la William Carlos Williams ori Jean Follain, cultura de imagini se lasă testată de ținuta «prozaică» a discursului. Elastice, energice în fragilitatea lor, corespondențele neconvenționale izbutesc a produce astfel dovada existenței lor, care e însăși existența eului poetic, în frustrarea sa fără leac, în melancolia sa insidios senină, în dramatismul său resignat estetic” (p. 256).

Metoda deleaniană constă în inițiala clarificare a termenilor, de exemplu: „omul melancolic”, respectiv „omul ironic”, pentru a putea demonstra, ulterior, că autorul cercetat, M.I., este „cel mai caracteristic poet al «fericirii de a fi trist», întrucât în producția sa melancolia și ironia se cumpănesc”. Iar considerațiile personale ale exegetului sporesc valoarea acestui amplu, cuprinzător dar și extrem de atent la detalii portret al artistului Mircea Ivănescu, poetul (p. 260). Exegetul Deleanu poate fi asociat, prin acuitatea și justețea observațiilor, prin fermitatea opiniilor și sugerarea căii de evoluție potrivite vremurilor, cu Maiorescu cel situat la 1868 Împotriva direcției de astăzi în cultura română și încercând chiar o direcție nouă…, dar și cu Lovinescu al teoriei Sincronismului și al mutației valorilor estetice, pentru care fenomenul formelor fără fond semnalat de junimiști devine unul pozitiv, necesar, inevitabil (Istoria civilizației române moderne, 1924-1925): „Meritul poeziei lui Mircea Ivănescu este, în primul rând, acela de a fi operat o breșă, o deschidere către alte tritorii lirice, ce-și găsesc în cel autohton o completare desăvârșită, așa după cum, remarca și criticul Mircea Tomuș într-un articol din 1977, publicat în revista Transilvania, de al cărei nume se leagă în chip organic și cel al lui Mircea Ivănescu” (pp. 263-264). Avem aici o sinteză interesantă, sinoptică, lucid motivată estetic și moral a stării literaturii românești actuale și proba unui autentic vizionarism critic: „Un fapt ce nu ni se pare lipsit de o însemnătate mai generală, în legătură cu creația lui Mircea Ivănescu, îl considerăm a fi situarea ei în cadrul poeziei române actuale. Dificultatea provine din existența unui grup de poeți instituționalizați ai anilor ’60-’70, care formează un fel de baraj axiologic, inducând sentimentul unei trepte superioare, pe care ar monopoliza-o. […] Din păcate, mai funcționează, într-un fel, în urma golului creat prin prăbușirea falselor glorii proletcultiste, produsă pe la jumătatea anilor ’60, «dreptul primului ocupant», ca-n cucerirea Vestului sălbatic. Am arătat în repetate rânduri, însă n-am ostenit a repeta acest lucru, câtă vreme situația nu s-a schimbat într-un mod deplin satisfăcător, că există două grupuri de scriitori, aparținând aproximativ aceleiași perioade de «intrare în scenă», favorizate de scurta «liberalizare» din jurul anului 1965. Unii care s-au «oficializat», la întretăierea «orizontului de așteptare» public, ce dorește apariția unor valori autentice, cu tendința cârmuirii de a-și anexa aceste valori, pentru a-și asigura o cât mai impunătoare fațadă de «realizări culturale», alții care, veniți puțin mai târziu, ori pur și simplu lipsiți de o strategie eficientă a afirmării, cu toate că nu mai puțin valoroși decât primii (nu o dată, dimpotrivă!), au rămas pe un plan secundar. Chiar dacă în critică lucrurile s-au mai corijat, mediatizarea celor din urmă, ca și prezența lor în manualele școlare lasă mult de dorit. Situație profund nedreaptă. Socotim că cele două categorii trebuie comasate, în vederea unei imagini globale mai echitabile, punându-se accentele de valoare cuvenite în economia ansamblului. Proces care nu ne îndoim că va avea loc, însă care deocamdată stagnează, în temeiul explicabilelor inerții și, nu în ultimul rând, în baza intereselor personale”. Poziția critică a lui Daniel Deleanu sugerează nevoia rebranșării criticii de poesie la realitățile momentului istoric actual, prin renunțarea la falsele oficializări/instituționalizări operate în deceniile al șaselea și al șaptelea ale veacului al XX-lea și recalibrarea aparatelor critice conform standardelor contemporane ale receptării/interpretării, spre a evita pericolul stagnării, ori al întoarcerii la forme revolute: „Cine s-ar fi încumetat, la începutul veacului nostru, a-l așeza pe Macedonski deasupra lui Coșbuc sau Vlahuță? Arghezi, Bacovia, Gellu Naum și-au început activitatea cu rezonanțe modeste. Vinea e și acum socotit, sub unele condeie, drept un «elegiac minor», iar un Ion Caraion încă n-a depășit sfera unor discuții oțioase, statutul unui «caz»”. Cât despre direcția posibilă detectată de simțul critic al lui Daniel Deleanu, pentru ceea ce se presupune a fi viitorul nostru cultural, aceasta sună tranșant: „În ce ne privește, avem simțământul presant că sensibilitatea lirică a veacului viitor va urma a fi modelată mai cu seamă de cei ce compun încă un «salon al refuzaților». E foarte posibil ca unii din actualii mari beneficiari ai așa-zisei generații șaizeciste să ajungă a rima, în clamoarea lor rural-expresionistă și în metafizica lor declarativ-emfatică, mai mult ori mai puțin fabricată, cu autorii «poeziei de concepție» ori chiar cu sămănătoriștii”. O altă importantă carență sesizează Deleanu: neintegrarea diasporei poetice românești în conștiința critică și, implicit, blocarea acesteia către public: „Poeții din diaspora sunt încă departe de-a fi integrați în fluxul comun al literelor românești” (pp. 256-259). Nu putem trece cu vederea, desigur, eforturile de până acum, în domeniu, ale merituoșilor recuperatori și reintegratori care sunt: regretatul Gabriel Stănescu, ori Ștefan Stoenescu, Liliana Ursu, Mihaela Albu, Mihai Posada (cu o serie de dialoguri și comentarii critice la operele unor diasporeni) și puțini alții.

Judicioase judecăți de valoare alcătuiesc armătura diamantină a unei „exegeze” organizate savant, structurată limpede, cu atenție antrenată, pricepere antrenantă și cunoaștere academică frizând exhaustivitatea – dozate cu metodă și sensibilitate estetică evidente; empatia pentru omul și opera studiate devine la lectură aproape palpabilă: „Spuneam că Mircea Ivănescu mi se pare cel mai caracteristic poet al «fericirii de a fi trist», întrucât în producția sa melancolia și ironia se cumpănesc” (p. 260).

Din Concluzii (pp. 276-277), extragem următoarele, tratate pe rând, cu acribie, în volum: „Se cuvine să întreprindem o anumită modificare în percepția poeziei ivănesciene, o anumită «reparație». Mircea Ivănescu nu este nici vetust, nici ultramodern, nici manierist, nici atins de tara prețiozității. Poezia sa rezistă prin toate acele elemente care au adus poeziei românești un aer proaspăt, îmbătător tocmai prin lipsa stridenței: fragilitatea graniței dintre real și ficțional, colocvialitatea, monotonia și banalizarea, puținătatea materiei din care își extrage sevele poemul, livrescul, ludicul, accentele romantice, realitatea, barocul, anticalofilia etc. Mai apoi, Mircea Ivănescu este primul scriitor român care introduce modelul poetic anglo-saxon în literatura noastră. Generațiile ’80 și ’90 îl vor considera, din această cauză, unul dintre poeții care i-au influențat cel mai mult. Ion Bogdan Lefter va afirma chiar că «Mircea Ivănescu și Leonid Dimov sunt primii mari poeți români postmoderni»”. Și de aici, interpretarea textualistă, într-unul din capitole, a „mecanismului poemului ivănescian”.

Rigoarea metodologică, priceperea argumentării, bogata documentare – pe scurt, o eliadiană erudiție curentă – converg întru alcătuirea unui discurs încântător al unei exegeze care pune întrebări și dă răspunsuri cu larghețea și dezinvoltura caracteristice spiritului critic exersat, a intelectului apt de sinteza valabilă a concluziilor sale, pe deplin conștient de necesitatea demersului său de literatură comparată, istorie și critică literară.