Poetul Ion Negoițescu și lectura la pătrat

Dacă în marile biblioteci din Timișoara, județeană și universitară, volumele de poezie ale lui Ion Negoițescu (10.08.1921-6.021993) lipsesc cu desăvârșire, ca să folosesc un neistovit clișeu oximoronic, înseamnă că în România se petrece ori ni s-a pregătit ceva reprobabil cu fondul de carte literară. Totuși, e vorba despre niște cărți publicate între 1968-1977: Sabasios, Poemele lui Balduin de Tyaormin, Moartea unui contabil și Viața particulară, care ar fi putut ajunge de la fondul rece (indexat, cenzurat)  la cel cald, în catalog și la raft. E de neînțeles ce s-a petrecut cu cărțile de poezie (celelalte, în bună măsură, există) ale scriitorului, deținut politic (1961-1964) în epoca Gheorghiu-Dej, aderent curajos (epistolar, prin Radio Europa Liberă) și brusc „disident” (Despre patriotismsic!) față de Mișcarea Goma din 1977, în epoca Ceaușescu, lipsind și el din România odată cu exilul politic anticomunist (1980, declarat în 1983, până la moarte).

Ca să ajung cumva la poezia lui Ion Negoițescu, despre care n-am scris în cartea mea din 2017 (ed. Tracus Arte), în această conjunctură, poate nu atât conspirațională, astrală,  însă catastrofală, m-am dus, ca să-mi fac de lucru, spre un careu de scriitori notorii, cititori destoinici. Și iată ce-am putut primi de la ei, în linie cronologică.

Ștefan Aug. Doinaș (Ion Negoițescu – poetul, în Poezie și modă poetică, Ed. Eminescu, 1972) îi recunoaște autorului un „superior gust poetic”, după cum scrie, dar o și repetă: un „gust estetic excepțional”. Poeticul rămâne echivalat cu liricul, iar liric îi apare Ion Negoițescu totalmente, dacă nu peste genurile literare (lirismul ar fi arhi-generic), atunci în comunicare omogenă cu ele: citește acum un scriitor „liric prin excelență (…) chiar și în modalitatea criticii”. Ideea, atât de reducționistă, limitând genurile, pentru a emblematiza o formă a creației artistice, deja suficient de clar expusă, e redundant explicitată: „critica lui I. Negoițescu răsfrânge pe poet, în timp ce poetul își făurește o parte a profilului său liric din elementele pe care i le restituie cultura sa critică”. Ceea ce evidențiază este însă calitatea de poet, poet deplin, poet integral, în expresie lirică, epicul ori dramaticul fiind, se pare, subsumate lirismului, în tot cazul nu direct eludate ori depreciate. Un liric major, altfel spus, ar fi în această altă lectură Ion Negoițescu. Șt. Aug. Doinaș propune o lectură explicativ-implicată, pornind de la o premisă ori ipoteză oarecum previzibilă, pentru „euphorionicul” extras teoretic și metodic din Goethe. Ion Negoițescu e citit ca poet ocazional, de bună seamă în conceptul goethean. Lirismul, ne spune acest lector apropiat de om și scriitor, năvălește într-un „jurnal în versuri fidel și transfigurat”, așadar biografic și ficțional, ambiguu la modul modern(ist). Poetul apare pe cale lirică deplin, propriu, figural și trans-figural (figurat). Accentul lecturii cade pe ceea ce e lăsat la vedere, reducând încifratul, dificil prin eliptism și metaforism (cosmic, îndeosebi), copleșind prea grăbit înțelegerea. În treacăt, există în această lectură și o atașare de o poetică, aceea mai apropiată de expresionism, din deceniul 7, dislocând suprarealismul anterior. E vorba, ca atare, despre un lirism dionisiac, întrucât, se constată, Sabasios este un alt Dionysos. Mai departe, după ce e ferm situat și disociat, poetul liric e multiplu asociat, printr-o prea comună modalitate de căutare „geo-literară” a afluenților sau confluenților, după Goethe, într-o ordine aleatorie, cu: Eminescu, Macedonski, Hölderlin, Mallarmé („inițiativa cuvintelor” într-un fel structurant și nu destructurant-suprarealist), Dante, la care se adaugă semnalarea unor luxuriante trimiteri culturale. Poli-structura se omogenizează într-un limbaj modern admis teoretic drept funciar ambiguu.

Eugen Barbu (O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent. Poezia română contemporană, Ed. Eminescu, 1975) se ia călcând apăsat după Șt. Aug. Doinaș care „într-un studiu interesant, a dat unele chei, dar nu pe toate…”. E și el izbit în cunoaștere de poezia aceasta despre care recunoaște, temperat de Doinaș, că „pare la prima vedere plină de încifrări”. Confluenții lirici identificați sunt acum, în ordine, cei mai importanți, Trakl și Mallarmé, apoi Ion Barbu și George Bacovia. Dezvelindu-și gustul poetic „genuin”, orbit de sine, nedus la școala teoretică a marilor poetici, E. Barbu (se) convinge împușcând versuri de ici, de colo, și dă și el verdicte fără temei lămuritor, însă cu totul entuziaste (nu întâmplător, într-o vreme când Ion Negoițescu era colaborator la revista Săptămâna pe care autorul Gropii o conducea, cum s-a observat, ceaușistic și securistic): „O știe sau n-o știe, Negoițescu scrie o poezie extraordinară…”. Voluntar sau involuntar, observăm că totodată E. Barbu îi bagatelizează lui I. Negoițescu tocmai luciditatea (auto)critică. Ori, pur și simplu, îngroapă criticul și istoricul literar în poet. Și mai are o f(r)ază elogioasă, aceasta îngropând, parcă, toată critica de poezie a momentului: „Negoițescu e un mare poet ignorat, în linia directă a lui Ion Barbu.” Cum vedem, acum mereu pomenitul Ion Barbu e confluentul cel mai important în cursul sau discursul liric al lui Ion Negoițescu.

            Gheorghe Grigurcu (Poeți români de azi, Cartea Românească, 1979), îl include pe Ion Negoițescu printre „Citadini și intelectualizanți”, termeni inexistenți în cele două recenzii reunite aici. Critic liric, nu-i așa?, și el, dezvăluie și formulează ca atare, insolit asociativ, versurile „suav criptice”. (Tot așa, între multe altele: „senzualități cromatice”, „toxice clarități acvatice”, în „cântec de faun”.) Ca Doinaș, Grigurcu aspiră numaidecât aerul liric de „fină cultură poetică” răsfrântă-n versuri. Lirism, pesemne, expresionist, sugerat de „un soi de abstracționism liric, ca o umilință a limbajului”. Rămas la încifrare și neîntrezărind descifrarea intim-fidelă, autobiografică, cronicarul de poezie dezvăluie suprafața unui „ermetism al șocului sonor”. E reperat, firește, Mallarmé, cu „inițiativa cuvintelor”, dar citându-se, spre deosebire de Doinaș, sursa critică: Albert Thibaudet. Fără a se sesiza apropierea de poetica ocazională, de jurnal liric, a lui Goethe, se evocă modelul lui Mallarmé, aflat între realitate și vis (dintre versurile citate, metodic abundent, desprind două: „O boare de vis ne mistuie în penumbră/ne încolăcește suav”). Un vis, prin urmare, în consecuția realității. Asocierile lirice îi adună în aflux (re)scriptural, tot în ordine aleatorie, pe Arghezi (diafanitate), Macedonski (lascivitate), Eminescu (demonism), Ion Barbu („cosmică laudă abstractizată”), iar la urmă, șocant, sunt găsite și „consonanțe multiple cu Mircea Ivănescu, prin surdinizarea efectelor posibile, printr-o metodică estompare, prin reificarea înceată a spiritului redus la peisajul prozei”. Ce rămâne din acest amestec trădează, evident prin lirism, un „cinism al marilor sensibili”.

În sfârșit, pe linie istorică, cronologică, Nicolae Manolescu venii. Pentru Istoria critică a literaturii române, Ion Negoițescu, poetul, este „rezolvat” (notat, evaluat) ca problemă de gust estetic, de N. Manolescu, drept (strâmb?) poet „minor”. Ghilimetele îmi aparțin, ele marchează doar faptul că-l citez. Sensul termenului MINOR e deplin, propriu, grav (lingvistic doar, așadar în folosința istoricului critic). Un minor, fie el și poet, nu poate fi decât imatur, ori neformat, ori cu drepturi restrânse, ca să mă opresc numai la atât. N. Manolescu doar se implică, nu se explică. E autoritar(ist) și (d)enunță adevărul propriu, nu îl expune socratic, maieutic. În istoria (critică) a literaturii, el fiind așa-zicând nașul, nu moașa operei și autorului, în cazul poetului Negoițescu (doar?), îi e suficient ca să „trăiască”, nu și să „filosofeze” (argumenteze) creator, așa încât judecata sa critică dă verdictul și nu motivează. Perspectivă mai mult decât demiurgică, dacă, se știe, și Dumnezeu se explică în ce fel se aplică. Ce mai la deal, la vale, mioritic ori universal privind literatura, un poet minor e unul care nu izbutește ca să devină cu adevărat poet, defunct în adolescența literară, fără o viață propriu-zisă ori măcar întreagă. Alte nuanțe n-au ce să schimbe în sensul românesc al minorului. Nu e ca în franceză, unde minorul e și minerul, un căutător în măruntaiele pământului. Iar dacă cineva se fandosește cu formula isteață „mare minor”, doar aparent mută sensul, nicicum ameliorat, ba din contra, agravat prin diminuare.

            Și vine momentul ca să ne întrebăm cum e poetul Ion Negoițescu în citirea unor scriitori renumiți: superior, excepțional (Șt. Aug. Doinaș), rafinat cultural (Gh. Grigurcu), extraordinar, mare (E. Barbu), sau minor (N. Manolescu)? Literar, îl strivesc primii trei pe al patrulea ori acesta din urmă le ia fața sau mai degrabă capul critic? Las răspunsul în suspensie ca o lipsă de gradul al treilea, în acest cvasi-preambul dus printr-o fantă (vai, devin liric!) de receptare a receptării,  la un studiu despre poetul Ion Negoițescu, de găsit, totuși, în (ca și!) cărțile lui „de genul”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *