Poezia Etei Boeriu în lectura cerchiştilor

Cercul Literar de la Sibiu n-a fost doar o grupare de bărbaţi, ci şi femei scriitoare. Au făcut parte din Cerc sau din preajma lui poeta şi traducătoarea Eta Boeriu, prozatoarea Olga Caba, criticul şi istoricul de artă Viorica Guy Marica ş.a. Niciuna dintre ele n-a publicat însă în Revista Cercului Literar. Prezenţa Ioanei Postelnicu în al treilea număr al meteoricei reviste editate de Cerc în 1945 la Sibiu, reprezintă un semn de preţuire faţă de o scriitoare originară din Mărginimea Sibiului, care s-a bucurat de aprecierea criticului Eugen Lovinescu şi făcea parte din gruparea Sburătorul. Apartenenţa la Cercul Literar a tinerelor scriitoare mai sus amintite este atestată, în schimb, de fotografii de grup din epocă sau de Romanul epistolar dintre Ion Negoiţescu şi Radu Stanca, publicat în 1978.

Eta Boeriu (pe numele de fată Caranica Margareta, căsătorită cu profesorul italian prieten cu cerchiştii, Umberto Cianciolo, iar mai tîrziu cu doctorul I.N.Boeriu) este menţionată ca poetă de Negoiţescu într-o scrisoare din 1950: „Doamna Eta Cianciolo scrie poezii nu lipsite de sensibilitate”, şi în 1953, ca traducătoare din Dante în sumarul celui de-al doilea număr al proiectului revistei Euphorion, rămas neîmplinit datorită instalării regimului comunist. Devenind cadru universitar şi cercetătoare la Cluj, specializată în limba şi literatura italiană, Eta Boeriu se afirmă prin publicarea traducerii integrale a Decameronului lui Boccaccio în 1957, urmată între altele de Divina Comedie de Dante (1965), Canţonierul lui Petrarca (1974), Rime de Michelangelo (1975), Cînturi de Leopardi (1981) etc., care i-au asigurat locul celei mai importante traducătoare din literatura clasică italiană. Abia în 1963, odată cu dezgheţul ideologic care punea capăt proletcultismului de inspiraţie sovietică, Eta Boeriu a debutat ca poetă în revista Tribuna, iar primul ei volum de poezie, Ce vînăt crîng, a apărut  în 1971 la editura Dacia, fiind urmat de Dezordine de umbre (Dacia, 1973), Risipă de iubire (Albatros, 1976), Miere de întuneric (Dacia, 1980) şi de antologia postumă  de autor La capătul meu de înserare (Dacia, 1985), cuprinzînd o selecţie făcută de dr. Boeriu din toate volumele şi un ciclu de poezii inedite rămas în manuscris cu acest titlu premonitoriu.

Opera de traducătoare a Etei Boeriu a lăsat însă în umbră opera ei poetică. Constatînd această nedreptate, Ştefan Aug Doinaş afirmă în prefaţa antologiei La capătul meu de înserare,  un adevăr ce n-ar trebui uitat, „acela că marii poeţi fac marii traducători, nu invers”. Receptarea favorabilă a operei poetice a venit din partea foştilor ei colegi cerchişti care, după o interdicţie de două decenii a dreptului de semnătură, dobîndiseră autoritate critică în atmosfera de relativă liberalizare culturală de la mijlocul anilor ’60. Articolele publicate în reviste sau în cărţi de Doinaş, Negoiţescu şi Cornel Regman despre poezia Etei Boeriu n-au însemnat doar un gest cavaleresc faţă de o doamnă a Cercului Literar, ci recunoaşterea valorii operei sale. Intervenţiile lor critice încercau să împrăştie prejudecăţile criticii de întîmpinare a vremii, pentru care Eta Boeriu reprezintă un exemplu de epigon al poeţilor marcanţi ai Cercului Literar, Radu Stanca şi Ştefan Aug. Doinaş, afirmaţi ca baladişti în revista editată în 1945, ori un ecou în gamă minoră a experienţei sale de traducătoare din marea poezie clasică italiană.

Ştefan Aug. Doinaş şi-a formulat judecăţile de valoare, înainte de prefaţa la antologia La capătul meu de înserare, într-un comentariu critic pe marginea primelor trei volume ale poetei, cu titlul Viziune şi sugestie la Eta Boeriu în cartea sa Lectura poeziei (1980), apreciind autenticitatea trăirii şi originalitatea rostirii, însoţite de ştiinţa de-a scrie poezie dobîndită din experienţa de traducătoare a lui Dante în folosul „unei substanţe poetice proprii”. Doinaş scoate în evidenţă caracterul de confesiune al acestei poezii, în aparenţă „tipic feminină prin ezitarea felină a spunerii”, dar care în realitate divulgă „o violenţă virilă a trăirii”. Aprecierile critice din acest articol sunt reluate de Doinaş în prefaţa antologiei de autor, intitulată O mostră de lirism esenţial, decelînd în opera poetică încheiată a Etei Boeriu patru mari componente: un fel de „prund larvar de vitalitate”, o tehnică de frazare ce dezvăluie „comportamentul unui psihism fundamental dilematic”, obsesiile tematice dominante, erotică şi thanatică, aflate în permanentă simbioză, şi „treptata limpezire şi apolinizare a unui eu liric dionisiac”. Autorul remarcă pe bună dreptate că nota personală a acestei poezii nu se impune prin lectura izolată a textelor, ci prin lectura ei integrală ce dezvăluie „un lirism greu de propriile-i tîlcuri”, într-un discurs foarte omogen stilistic, în care imaginile/ metaforele rafinate prin logodna dintre logos şi melos „au concreteţe carnală”, construind o  viziune originală a lumii ce iradiază multiple sugestii. Exegetul nu ezită însă să indice capodoperele prin abordarea lor analitică, disecînd mostrele de lirism într-un perspicace exerciţiu de hermeneutică, aşa cum procedează cu poezia O vîrstă cu verigi, reprezentativă – consideră Doinaş – „pentru întreaga lirică a Etei Boeriu”, din care reproduc secvenţa finală:

                                         „şi-atunci mai bine noapte

cu urme lungi de zi neauzite

                                  şi boabe mari pleznind de întuneric

                                  deasupra noastră asurziţi de ele

                                  cît timp puţin ciorchinii supţi de pulpe

                                    nu cad de peste noi să ne cerşească

                                    restituirea ultimei speranţe,

                                    şi-atunci luptînd să umplem coji zbîrcite

                                    din care-am supt cu plisc avid nectare,

                                    noi sîngerînd ca să hrănim ciorchinii,

                                    noi în bucăţi muşcînd unul din altul,

                                    noi neputînd,

                                                            şi-atunci mai bine noapte”.

Doinaş îşi încheie substanţialul studiu exprimîndu-şi convingerea că Eta Boeriu este „o mare voce a poeziei noastre”.

Prima intervenţie critică în privinţa caracterului feminin al poeziei Etei Boeriu îi aparţine lui Ion Negoiţescu în articolul Eta Boeriu şi mitologia lirismului, inclus în volumul Analize şi sinteze (1976), afirmînd în stilul său sclipitor şi paradoxal că „poemele sunt matriarhale fără a fi feminine”, fapt pentru care o consideră poet şi nu poetă. Criticul descoperă „un veritabil lirism al cruzimii” în sonoritatea gravă şi metaforele întunecate izvorîte dintr-o melancolie virilă dominantă în primele două volume de versuri. Scriind apoi despre volumul Miere de întuneric, cuprins în cartea postumă Scriitori contemporani (1996), Negoiţescu identifică o „poezie pasionată”, „de rezonanţă mistică” provenită dintr-un „prea plin sensibil” şi „abundenţă de realitate”, care o apropie pe Eta Boeriu de poeţii mistici Juan de la Cruz şi Clemens Brentano, ceea ce poate fi doar speculaţie dacă nu ar demonstra-o comentariul critic la Rugă celei adormite, din care reţin aceste elocvente versuri:

                                    „şi tu întîrzii-n mine să cobori

                                    şi din lumină să te faci ţărînă

                                    şi-a doua oară-n pieptul meu să mori

                                    doar ca să pot, abia-ntinzînd o mînă

                                    să te cuprind, tu nu mă laşi s-ating

                                    cu noaptea mea azurul şi lumina,

                                    şi ca să-mi stîmpăr dorul să-mi preling

                                    din lacrimi pe zăpada ta rugina,

                                    învaţă-mă pe mine, încă lut

                                    deprins cu întunericul şi tina,

                                    că nu pot gura-altminteri să-ţi sărut,

                                    decît cu ochii sărutînd lumina”.

Analizînd alte poeme erotice, criticul constată „un sunet dantesc” şi „viziunile senzual angelice ale acelui Eminescu plutonic”, descoperit de el în studiul Poezia lui Eminescu.

Alt exerciţiu critic al lui Negoiţescu, inclus tot în Scriitori contemporani, se desfăşoară pe ciclul de postume La capătul meu de înserare, în care remarcă „un patos vital extraordinar”, analizat în trei poeme: Autoportret cu colivie, Doamna cu căţelul şi Apud Manet. Negoiţescu constată că în aceste poeme autoarea abandonează experienţa identificării mistice cu diferite figuri mitologice din volumele anterioare, în favoarea identificării cu personaje şi scene din literatură sau pictură, conform unui mimesis inversat după o logică modernă, în care nu arta imită viaţa, ci viaţa arta. Criticul apreciază în comentariul la Autoportret cu colivie:

                                    „O mînă trasă în mănuşe,

un zîmbet palid tras pe faţă

şi ca o gheară, în dantele sure,

la piept – o floare.

Pene smulse

plutesc înzăpezind fundalul,

şi gura-ncinsă în ninsoare

o pată e, mustind de sînge.

Restul trăieşte aşteptînd. În poală

cealaltă mînă despuiată

adăposteşte-o colivie.

De după gratii, în aceleaşi

surii dantele-un bust şăgalnic

susţine-un cap cu ochi de sticlă,

sau poate scoşi, şi nu zadarnic

ca să se-avînte din gîtlej un cîntec.

Şi iată cîntecul deşiră

această foaie de hîrtie

pentru auzul nimănui. Întoarce,

şi pentru văz, cu faţa la perete

acest stînjenitor şi dublu

autoportret cu colivie”,

nu numai schimbarea concepţiei despre poezie, ci şi modernizarea discursului în contemplarea portretului pe care i l-a făcut poetei în tinereţe un pictor, transpunînd ori, am putea spune, chiar traducînd în limbaj şi-n vers liber viziunea expresionistă conturată din linii şi culori în tablou. Ion Negoiţescu încheie lectura antologiei La capătul meu de înserare, consecvent opiniei din primul său articol, cu convingerea că Eta Boeriu este „un mare poet”.

O judecată critică întîrziată dar binevenită cu prilejul comemorării în 1994 a unui deceniu de la moartea poetei, este formulată de Cornel Regman în articolul Ultimul baladin: Eta Boeriu, publicat în volumul Dinspre „Cercul Literar” spre „Optzecişti” (1997). Regman o alătură pe Eta Boeriu celor trei baladişti: Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş şi Ioanichie Olteanu, ştiind foarte bine că aceştia au scris balade doar în perioada propriu-zis cerchistă, în vreme ce poeta şi-a manifestat mai tîrziu vocaţia într-o formulă personală prin care continuă creator şi nu epigonic programul estetic al Cercului, liricizînd total structura baladei ce devine confesiune. Făcînd un scurt inventar al elementelor baladeşti, criticul observă că Eta Boeriu se apropie mai mult de Radu Stanca, baladistul şi teoreticianul din manifestul Resurecţia baladei, prin aspectul ceremonios galant sau bufon al poeziei sale, decît de Doinaş, care şi-a lăsat amprenta asupra „proiecţiilor somptuos mitice”. Şi totuşi, asemănările i se par criticului mai puţin pregnante decît diferenţele de viziune şi stil, încît se întreabă: „Unde e baladescul, unde lamentaţia baladei?”. Sceptic şi polemic, Regman răspunde chiar el prejudecăţilor nedepăşite nici azi de alţi critici, că baladescul acestei poezii nu este decît „un punct de pornire, un acord, dar este exact ce şi cît trebuie pentru a înălţa versurile meliflue şi sugestive în sfera meditaţiei grav-evocatoare ce corespunde atît de intim alcătuirii sufleteşti a poetei”.

Aşadar, cerchiştii şi-o revendică pe Eta Boeriu nu pentru a situa în descendenţa lor, ci tocmai pentru a-i recunoaşte originalitatea. Eta Boeriu şi-a asumat ea însăşi în tinereţe programul Cercului Literar şi prietenia de-o viaţă cu cerchiştii, pentru idealurile estetice şi orizonturile culturale comune pe care, urmîndu-le fiecare pe drumul propriu, aceştia au scris un capitol din istoria literaturii române în cea mai glorioasă direcţie a ei, cu deschidere spre universalitate, marcată de Junimea şi Sburătorul.

Închei aceste spicuiri asupra receptării critice a unei opere poetice încă foarte puţin citite şi comentate , alăturîndu-mă convingerii cerchiştilor că Eta Boeriu este nu numai o mare traducătoare ci şi o poetă de valoare, şi reproducînd fără comentariu critic ultimul poem din ciclul La capătul meu de înserare, intitulat Recunoaşterea somnului:

                        „Acesta poate – un drumeag netrebnic

                        de blonde păpădii sau poate

                        spinarea-aceasta de mesteacăn

                        atît de tînăr şi adus de spate

                        sau mai departe macii, stropi de sînge

                        din norii înjunghiaţi de-amurg, petale

                        pentru veşmîntul purpuriu de îngeri

                        sau îngerii ei înşişi dînd tîrcoale –

                        sau poate limpezite-n albăstreală

                        chiar casele, aceste case grave,

                        cu ochii-nchişi, mereu tot mai mărunte

                        pierind la orizont ca nişte nave

                        sau cuibul berzelor, uriaşă

                        pernă de beznă şi de paie

                        în care îmi cufund adînc obrazul

                        ciupit de spaime, ca-ntr-o baie

                        de cald şi bine sau, mult mai aproape,

                        umbra lăsată-n asfinţit de Domnul

                        cu trupul lui, şi-n care-ncap întreagă,

                        acesta poate, în sfîrşit, e somnul”,

care sintetizează, ca filmul vieţii derulat înaintea trecerii în eternitate, elementele definitorii ale originalităţii sale creatoare.

Dumitru Chioaru