Poezia lui Emil Brumaru – reverie prin senzorialitate primară

Emil Brumaru a debutat editorial în 1970 (Versuri),  moment în care Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag trasaseră direcțiile onirismului estetic, iar poeți precum Ileana Mălăncioiu, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, își impuseseră viziunea artistică originală și insolită deopotrivă. În ciuda tendințelor manifestate în lirica vremii, Brumaru nu se lasă ispitit de zonele ezoterice, de tonul apodictic, ci, în mod vădit programatic, valorifică universul miniatural, domesticul, banalul. Este maniera sa de a recupera firescul, de a demonstra că în poezie nu există teme minore. Lucian Raicu aprecia această abordare prin care întreg universul pare poetizat: „În vreme ce alții se grăbesc să-și asume teribile abisuri, extraordinare cutremure lăuntrice, cosmic proiectate, el preferă să rămână cuminte în zona sa, aparent derizorie, lăsând totuși să se vadă, pentru cine nu are prejudecăți, că țintește mai sus”.[1]  Colegii săi de generație, prin exercițiile de inovație, prin abstractizare, prin formele elitiste consacrate, prin combinația de ludic și ironic, creează o poezie inabordabilă pentru publicul larg. Brumaru coboară poezia din zona intangibilă, transformând-o într-o formă de oglindire a cotidianului. El dovedește prin această resuscitare a derizoriului că nu obiectele sunt importante, ci capacitatea lor de a genera o nouă realitate.

Afiliat mișcării oniriste, Brumaru stă departe de dezlănțuirile stihiale care l-au consacrat, spre exemplu, pe Dimov, distingându-se printr-o liniaritate a discursului liric ce stă  sub semnul păcii solare și al melancoliei. El edifică un spațiu idilic în care viața este celebrată în esența ei primară, într-un ceremonial fastuos și candid totodată. Astfel, poetul dezintegrează lumea, pentru a o recompune, ca pe un puzzle, în forma sa paradiziacă, în care umanul, vegetalul și zoomorful coexistă: „De la afirmarea modelului idilic până la dezintegrarea lui nu mai este decât un pas – prin rescrierea în anamorfoză Brumaru conferă toposului viziunea complexă a imaginilor vexatorii care contrariază, dizolvă, distorsionează formele naturalului pentru a le recompune”.[2] Natura se dovedește un suprasemn, întrucât se îndepărtează major de referențialitatea sa primară, instituind poetica unui univers compensator. Timpul și spațiul formează un tot, recuperând pacea originară, în care poetul instalează obiecte autonome, construite pe baza mecanismelor visului și a asocierilor senzorio-perceptive. Ștefan Augustin Doinaș remarcă antropomorfizarea lumii, pe care o cultivă Brumaru: „…suavul și felinul, angelicul și lilialul, grotescul și delicatul, fragilul și voluptosul se amestecă inexplicabil, fie că e vorba de livadă sau sufragerie, de fluture sau covor, de linguriță sau amurg, de dulap sau bostan”.[3] Deși cel mai adesea universul său este liliputan, se comprimă, există și situații în care el se dilată până la dimensiuni macrocosmice.

În volumele ulterioare idilicul pălește, fiind substituit de conștiința dedublării lumii. Lucrurile nu sunt ceea ce par, căci poetul percepe lumea în felul său, prin intermediul simțurilor exacerbate, sub impactul unei permanente tensiuni cvasi-erotice. Scriitorul construiește un timp fără durată, cronologia fiind abolită: „Emil Brumaru exersează în desenul poemelor sale resorbția realului într-un tărâm utopic și regresia temporalului în ucronia ritmurilor pure, ancorate nu într-un timp rezidual, cronologic, ci în instantaneitatea trăirii sublimate, aflate dincolo de durativul contingent”.[4] Unui spațiu protector, intim, îi corespunde  o cronologie în care trecutul, prezentul și viitorul fuzionează. Acestui topos i se subordonează în mod natural  gesturile leneșe, voluptatea, somnolența provinciei. Se identifică totuși o durată a eului arcadic aflat permanent în stare de uimire în fața existenței. Rodica Ilie identifică în poezia lui Brumaru o Arcadia autohtonă, Dolhasca, care se definește prin evocarea spiritualității moldave și a provincialismului senzualist.[5]  Obiectele miniaturale și banale reprezintă prelungiri ale eului, care resimte intens nostalgia în fața unei lumi fabulos–suave. Prin reverie, poetul se conectează cu esența lucrurilor, întreaga realitate fiind filtrată senzorial și redusă la culori, arome și forme.

Alexandru Cestelecan remarca lumea impregnată de panerotism a lui Brumaru, în care obiecte aparent imposibil de asociat se află într-o armonie deplină. Însuflețite, acestea se circumscriu eroticului, antrenând o mistificare a voluptății.[6] Astfel, mișcările, atitudinile sunt lente, în acord cu reveria contemplativă. Eul visător este rafinat, dispus să exploreze toate senzațiile posibile, în mijlocul lucrurilor ignorabile. Visele au o notă blajină, suavă, determinând reale evaziuni: „Dacă iei o portocală/ Și-o dezbraci în pielea goală/ Ca să-i vezi miezul adânc/ Peste care îngeri plâng/ Cu căpșune-n loc de ochi/ Și aripi din foi de plopi/ Se întâmplă să uiți tot”.[7] (Versuri)

 Din această perspectivă, Ion Negoițescu îl considera pe Brumaru „un poet al limbii și al nasului”[8], iar Ruxandra Cesăreanu pretinde că poetul cercetează lumea sub lupă, prin infuzia unui fantastic spumos.[9] Fantasticul acesta este generat de bucurii și nu de spaime, mizând pe clipa halucinatorie, pe erosul năbădăios și pe bulimia jovială.

Nu putem trece cu vederea trăsăturile care apropie  poezia  lui Brumaru de modernism și de postmodernism: „mimarea solemnității, jocul măștilor culturale, ironie și autoironie, bufonerie și grotesc”.[10]  Poetul caută protecție fie în candoarea infantilă, fie în atitudinea ludică, ironică, de factură subversivă, specifică onirismului estetic.

Visul lui Brumaru se naște adesea din contrastul dintre erotizarea intensă a lumii și ingenuitatea cuceritoare. Bogdan Crețu remarcă „o sexualitate latentă, pe care poetul doar o visează, după care tânjește și care îi întețește timiditatea”.[11] În ciuda imaginilor neechivoce și a limbajului situat uneori la limita vulgarității, erotismul lui Brumaru reprezintă forma de exprimare a unui timid, care imaginează scenarii naive, nepervertite. Poetul respinge prejudecățile și sondează inefabilul în zonele maculate, sfidând pudoarea și valorificând un limbaj apoetic. Scopul final al acestui demers este eliberarea erosului de dimensiunea sa carnală. Brumaru adoră femeia în integralitatea ei: trup și suflet, erotismul tinzând către misticism: „Iubirea carnală nu mai ține de secreții, hormoni, glande și zone erogene, nu mai e un balet mecanic (ca în Casanova a lui Fellini), ci devine un gest pios de adorație”.[12]  Același Bogdan Crețu considera că principalele trăsături ale liricii lui Brumaru, prezente încă din primul volum sunt candoarea și insolitarea [13], cea din urmă constând în faptul că elementele cele mai banale, mai lipsite de valențe estetice sunt strămutate într-un plan al evanescentului, al diafanului.

 Din perspectiva gastrocriticii, în opera lui Brumaru se remarcă unele categorii de alimente: legume, fructe, lactate, condimente și preparate procesate. Ouăle și laptele pot fi asociate cu ideea de fecunditate, de maternitate, sau chiar cu imaginea copilăriei. Din seria condimentelor sunt recurente ienibaharul, piperul prăjit pe plită, mărarul, pătrunjelul, leușteanul, cimbrișorul, rolul lor fiind de a intensifica senzațiile asociate. Ciupercile, dovlecii, bostanii, ceapa, țelina, sparanghelul, sfecla de zahăr asigură festinul culinar, iar fructele preferate, autohtone sau exotice, se disting prin aromele puternice: portocala, lămâia, căpșuna, fragii, smochinele. Sațietatea și plăcerea gustativă sunt sugerate de opulența preparatelor: pești groși în sos cu lapte, mujdeiuri ireale, aluaturi tapisate, nuci cu magiun, creme de zahăr ars, lichioruri amărui, bomboane cu parfum, saramure fine, lapte cu cacao, zacuscă, murături. Astfel de versuri declanșează pofta, sau chiar de foamea, scopul poetului, de a crea senzații fiind îndeplinit.

Bucătăria, cămara, magazia, dormitorul, căminul adică, reprezintă un spațiu în care principiul masculin și cel feminin coexistă armonios. Poetul transferă bucuriile fiziologice provocate de gusturi și arome în plan spiritual, valorificând pronunțatul lor efect sentimental-evocator. Nu doar omul înghite fără sațietate, ci și  fluturii beau catifea, cățeii mănâncă dantele, șerpișorii se îndoapă cu smântână, antrenați parcă într-un spectacol bulimic. Se poate vorbi de o mistică a gustului: odăile au miezul vizibil, cu sâmburi de oameni, fluturii zboară din pandișpan, iubita se topește în lumină, precum biserica în ceai.

Lenea generează și ea beatitudine,  într-o lume imponderabilă prin moliciune. Viața este redusă la elemente banale, simple, dar care provoacă eului o voluptate fără seamăn. Îngropat în bulion, în dulci latrine, în untdelemn, poetul creează prin reverie o lume analogă celei reale, încremenită în atemporalitate, plină de dorințe și de întrebări.

[1] Lucian Raicu, Critica – formă de viață, Editura Cartea Românească, București, 1976, p. 334.

[2] Rodica Ilie, Emil Brumaru, monografie, Editura Aula, București, p. 12-13.

[3] Ștefan Augustin Doinaș, Poeți români, Editura Eminescu, București, 1999, p. 530.

[4] Rodica Ilie, op. cit., p. 16.

[5] Idem, p. 17.

[6] Alexandru Cestelecan, Poezie și livresc, Editura Cartea Românească, București, 1987, p. 190.

[7] Emil Brumaru, Amnezie, în Julien Ospitalierul, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 24.

[8] Ion Negoițescu, Scriitori contemporani, Editura Dacia, Cluj, 1995, p. 54.

[9] Ruxandra Cesereanu, Deliruri și delire. O antologie a poeziei onirice românești, Colecția Antologii, Editura Paralela 45, Pitești, 2000, p. 174.

[10] Rodica Ilie, op. cit., p. 10.

[11] Bogdan Crețu, Emil Brumaru. Frenezia simțurilor & erotizarea (melancolică) a realului, în 80 de nimfe-ntr-un dulap, Editura Junimea, Iași, 2018, p. 19

[12] Op. cit., p. 23

[13] Idem, p. 22