Poezie în vremea războiului

Ce poate să facă poezia în fața armelor? O asemenea întrebare ar putea să dea naștere unor expuneri cât se poate de plictisitoare. Pentru asta încep să cred că avem inteligența artificială. Dar chiar și atunci când răspunsurile sunt automate, felul în care îl citești te lasă să vezi ceva mai mult. Uneori social, alteori personal, dar mereu în conflict poetic.

O serie de clișee

Întrebi chat GPT și el răspunde ca un om mare: „Poezia poate avea un impact semnificativ în fața armelor prin intermediul următoarelor aspecte:

Conștientizarea și Reflexia: Poezia poate aduce la cunoștința publicului ororile războiului, provocând reflexie asupra suferinței și distrugerii cauzate de conflicte armate. Ea poate să aducă în prim-plan aspecte umane precum pierderea, suferința și trauma.

Mobilizarea Oamenilor: Poezia poate mobiliza oamenii în moduri care să promoveze pacea și soluțiile pașnice la conflicte. Versurile puternice pot inspira acțiunea civică, promovând dialogul și negocierile în detrimentul violenței.

Furnizarea Perspectivei Umane: Poetul poate oferi o perspectivă umană a războiului, aducând în prim-plan emoțiile, trăirile și experiențele indivizilor implicați în conflict. Acest lucru poate ajuta la umanizarea celor afectați de război și la încurajarea empatiei.

Expresia Durerii și Rezistenței: Prin versuri, poeții pot exprima durerile și lupta pentru supraviețuire a oamenilor afectați de război. Această expresie a rezistenței și a voinței poate fi inspirațională și motivantă pentru alții.

Promovarea Toleranței și Înțelegerii: Poezia poate să promoveze toleranța, înțelegerea și acceptarea diversității culturale și etnice. Ea poate să construiască punți între diferite grupuri și să combată stereotipurile și ura.

În concluzie, poezia are potențialul de a servi ca o armă în lupta pentru pace, prin faptul că aduce la suprafață povești umane, promovează empatia și inspiră acțiuni pentru soluționarea pașnică a conflictelor.”

Probabil că sunt multe puncte în care se întâlnesc poezia și răspunsurile automate ale inteligenței artificiale. Dar toate se trag din dependența ambelor tipuri de discurs de micile zone în care limbajul se excită și tinde să devină altceva. E vorba despre acel moment expresiv în care ceea ce afli e mai mult decât suma cuvintelor și afirmațiilor dintr-un text.

Câteva cazuri extreme

Fără să greșească, răspunsul inteligenței artificiale reușește să nu atingă în niciun fel ceea ce ține de perspectiva umană, de pasiunile inexplicabile, de capacitatea de a rezista chiar și atunci când logica pare că îți arată că nu ai nicio șansă.

Până și inteligența artificială îți poate spune că poezia „nu este întotdeauna suficientă pentru a gestiona agresivitatea în cazul unor probleme grave sau a unor tulburări psihologice”. Și știe să te îndrume către un specialist. Am prieteni cu care dezbăteam cândva lucrurile de acest fel. Până când mi-am dat seama că nu e dictator serios care să nu fi scris în viața lui o poezie. Stalin a debutat cu poeme patriotic-idilice, Mao și-a strâns conștiincios frazarea lirică triumfală din timpul Lungului Marș, Aiatolahul Khomeini se inspira din poezia persană clasică și până și șeful Al Qaeda, Ayman al-Zawahiri era cunoscut până la moartea sa în 2022, ca autor de poezie. Nord Coreeanul Kim Il-sung și-a lăsat învățăturile către fiul său, Jong-il tot în versuri nu mai departe de 1992. Lista continuă într-o antologie din 2017 (Tyrants Writing Poetry) cu Hitler, Muammar al-Gaddafi, Saddam Hussein ori Radovan Karadžić. Cei mai în vârstă, ca mine pot să își amintească și că undeva prin manualele dinainte de 1989 puteai să găsești și numele lui Ceaușescu sub câte o înșiruire de strofe. Nu e nevoie să mă crezi pe cuvânt. Caută „De vreii să fii nemuritor/ Poete scrie pentru ţară/ Vers simplu dar cutezător/ În el mândria de popor tresară” și o să găsești și imaginea manuscrisului. Și dacă o să cauți versuri din situațiile de mai sus o să vezi că și în ele o să recunoști sfaturi pe care sunt sigur că le-ai primit și tu în materie de cum trebuie să fie poezia și cum e frumos să sune. Dar ceea ce desparte zonele fertile ale expresiei de formulele care mimează poezia este chiar această poftă de a rezolva din condei problemele. Și atunci frustrarea, și atunci abuzul, și atunci impunerea încep să se explice. Violența cu care se despart de poezie pentru fiecare dintre noi eforturile de a justifica liric abuzul și inumanitatea recuperează realitatea acestui gen expresiv.

Unde se întâlnesc genurile

Eziți de multe ori între statutul de invadator și cel de abuzat. În sensul că uneori ai sentimentul că tu vii cu poezia să ocupi spațiul care uitase de ea sau o excludea. Alteori știi că felul în care pui la cale revoluția expresivă e doar răspunsul la marginalizarea pe care o resimți pentru ce scrii. Când așteptam să iasă de la tipar „fetiș” m-a chemat Un Cristian să citesc tot volumul la Facultatea de Litere, în Biblioteca lui de Poezie. Pentru că mă obișnuisem cu paginarea poemelor, am profitat atunci pentru prima dată și am combinat lectura live cu o înregistrare audio de pe la metrou, de pe lângă televizor și așa mai departe, pe care o rulam dintr-un casetofon. Cred că mi-a rămas reflexul de a compara cum se vede poezia și dinspre alte media. Vezi asta și într-un playlist (Videopoeme Razvan Tupa) în care am tot adăugat materiale cu poeme pe canalul meu de youtube.

Cred că prima dată când m-a interesat să caut să văd cum se înțelege în video un poem a fost în 2005. Deja publicasem „corpuri românești” și începusem „poeticile cotidianului” în club A. Filmam cu telefonul și cu un aparat de fotografiat digital. În „Obiectele respiră cu gura ta”, poemul cu titlul acesta se suprapunea pe efectul pe care îl creează metroul atunci când intră în stație și îl vezi printre oamenii care așteaptă. Mulțimea. Tot mișcarea, dar a unui corp urmărit pe fundalul străzii întunecate e și motivul din „video one” în care poemul soarelui care răsare intră în povestea mea de investigație a unei imagini grunge. Cred că a durat un an până când încercarea mea video a integrat o serie de poze personale în „până la piele”, cu jocuri de oglindă și „cadre care încadrează” ușa blocului și umbre. Persoana. Abia în 2009 începeam să simt că fluxul video poate să funcționeze reducând la minim intervenția muzicală. Pentru „trei poeme pe cer” filmasem pe fereastra avionului nori și orașe și cu asta am lucrat. Perspectiva.

Cred că întâmplarea face că tot atunci începeam să rețin fără prea mare editare secvențe din lecturile publice. Era felul în care mi se suprapuneau pentru prima dată curiozitatea pentru o zonă în care poezia încă suna ciudat pentru un public obișnuit cu poezia scrisă (nu filmată) și forma în care mă obișnuiam eu însumi cu dimensiunea publică a poeziei încă din 2000, când, pe lângă ieșirile din cenacluri începeam să printez în diferite forma poeme pe care să le împart la lecturi în baruri. Și atunci s-a despărțit de zona de popularizare a poeziei pentru mine ce făceam cu video. Așa a ajuns poemul „lent. (de fapt da)” să fie primul din seria mea care nu mai aduna vizualizări mai multe decât tirajul unui volum de poezii. Aerul de selfie dubios tăia complet potențialul de circulație în onlineul acelui moment. Dar eram, în sfârșit, concentrat asupra mea. Și, cumva de acolo începe seria de înregistrări video demersuri care includ manipularea timpului (poemele cu barba care crește și dispare ori reapare), spațiul (poemele cu dans- tango/ contemporan, ori cu reformularea limitelor renunțarea la haine/ apelarea la costumul anatomic, la formula inițială a scenei prin rolele de plastic transparent). Mă enervează destul de tare faptul că trebuie să îmi revăd parcursul în plin demers în care violența invaziei lui Putin în Ucraina are pretenția să rescrie istoria. Dar cred că fiecare ne-am confruntat la o scară sau alta chiar cu nevoia asta de a rescrie istoria fie ea personală ori socială. Dar tocmai faptul că nu au cum să nu se întâlnească aceste dimensiuni mă ajută să văd cum mă face poezia să fiu exact unde am nevoie. Și când am nevoie.

Nevoile poeziei

Poate să dureze oricât până un poem este citit. Poate să rămână într-o formă veche a limbii, cum e cu poemele homerice. Poate să vorbească despre un război despre care nici nu poți fi sigur că a fost adevărat. Un război în care toată lumea pierde, cum sunt în general conflictele. Chiar și cei care scriu istoria. Dacă ții să te sinucizi scoți cartea pe neașteptate și citești polițiștilor. Și uite că tot aici suntem. Pentru că tot un conflict este și atunci când cineva folosește poezia ca să abuzeze de o persoană minoră (o îmbată și o fotografiază) ori se trezește abuzând de încrederea oferită de o poziție de coordonare didactică și livrează propriile detalii corporale nesolicitate. Descoperi că și un tânăr de 30 de ani poate fi un bătrânel libidinos de 50 ori 70. Dar astea nu poezia le face, ci dimpotrivă. Doar le suferă. Le și pedepsește în felul ei. Pentru că nu mai ai cum să treci prin Muzeul Literaturii Române din București și să nu te întrebi de ce în zona dedicată poeziei nu găsești nicio autoare. „Trebuie să cobori la subsol”, îmi spune o prietenă. Și poate crezi că e o metaforă. Dar nu e. Sigur, poți spune „asta e”. Dar poate, depășind potrivelile inteligenței artificiale s-ar putea să descoperi că este un conflict aici care te include.

Oricât s-ar putea confunda mimarea poeziei în conflict, fiecare ne căutăm un fel de mantră pe care de multe ori o și uităm, dar folosim și cuvinte, și imagini înregistrate ori scrijelite pe ce avem la îndemână, sunete și gesturi repetitive… doar ca să o recunoaștem pentru un moment.