Poezie – larvae – cinematografie

În destul de multe discuții privitoare la particularitățile specifice celor mai recente generații poetice, a fost invocată afinitatea tinerilor autori pentru discursuri ce depășesc nivelul unei intertextualități consumate strict la nivelul literaturii. Ca urmare, noua poezie nu mai este neapărat privită ca o sfidare a unor norme impuse de suflul generației care o precedă, din moment ce mizele poetice nu se mai dau pe terenul unui imaginar comun. Practic, cei mai recenți poeți își manifestă din ce în ce mai evident predispoziția de a își construi universurile sub forma unor excrescențe textuale crescute pe un corpus imagistic ce înglobează arte vizuale ori referințe cinematografice, la care se mai adaugă interferențe cu lumea gaming-ului, a rețelelor de socializare ori a celor mai recente experimente muzicale. Există, în acest sens, o înclinare afișată a noilor autori înspre o așa-numită estetică a videoclipului, înspre o stilistică ce funcționează asemenea unui montaj cinematografic concentrat fie în succesiuni de blitz-uri, fie în perspective contemplative, de atmosferă, ce au consistența unor planuri-secvență.

Unul dintre cele mai recente și, aș completa, cele mai promițătoare debuturi ale acestui an, care vine să (re)confirme această dimensiune cinematografică a noii poezii, este Larvae de Mircea Andrei Florea, unul dintre câștigătorii celei de-a X-a ediții a Concursului de debut Max Blecher. Adept al unei poezii a claustrării, cu vână pentru scenarii absurd-macabre, magnetismul și bizareria textelor lui Mircea Andrei Florea par a crește în umbra lumilor imaginate de David Cronenberg. Nu mă refer aici doar la un simplu paralelism între filmul-cult The Fly și titlul volumului de față, ci la o anume coerență imagistică pe care tânărul poet o preia de la regizorul american obsedat de destine ale unor personaje-hibrid ce trec deseori dincolo de limitările umanului (aceeași obsesie manifestată, de altfel, și în romanul său de debut, Mistuiți). Întregul volum este străbătut de un anumit aer maladiv, dar nu în sensul unei damnări istorice ori familial-intimiste, ci resimțit ca o alienare genetică, asemenea unei degenerări biologice ireversibile. Existența larvară este reprezentată aici în cel mai literal mod posibil, pe baza unui arsenal comportamental și gestual specific, fără, totuși, ca structura de ansamblu a eșafodajului poetic să depășească parametrii unui realism tangibil și recognoscibil. Pe coordonatele unui cotidian frust al recluziunii (fie și ea în doi), autorul derulează proiecțiile cvasi-somnambulice ale unei percepții acute, dominate de hiperexcitabilitatea unei insecte aflate într-o permanentă căutare a unei surse de lumină. La fel, totul pare să se consume în închiderea rece a unui spațiu aseptic peste care se aude bâzâitul unui neon: „neted, hipersensibil/ retractil la contact/ mirosind a clor/ afară din habitat/ mă reped spre lumină”, „uneori îmi e frică, uneori dorm temperat/ și simt că asta-i slăbiciunea pe bune/ căldura precară m-ajunge// retractil la contact, da, asexuat”. Alteori, scenariile cotidiene par a fi topite în proiecții metempsihotice regresive, în frame-uri aproape subliminale, ce exhibă atavisme inexplicabile: „părul se adună în cadă/ o rozătoare speriată, proiectată/ din spiritul vechi/ la care am renunțat// acum o reneg// ce frică să-mi fie/ frica nu mă va mai putea urmări// forma mea e alta acum/ așa cum forma craterelor e alta/ după fiecare ploaie/ odată la câteva milioane/ de ani”. Urmând aceeași logică structurală, coabitarea devine un act parazitar, o stranie formă de paranoie în doi, amintind de universul imaginat de Tracy Letts în Bug (piesa de teatru ecranizată în 2006 de William Friedkin): „ești doar un corp/ legat de alt corp/ legat până la urmă de mine// te voi devora// nimic/ nu ne va separa”.

Această hipersensibilitate este, periodic, scurtcircuitată de micro-scenarii ale lumii de dincolo de ziduri, care, la rândul lor, dezvoltă hibridizări animal-umane ori dereglări genetice într-o succintă panoramă a unei degenerări universale: „În South Florida, un tânăr acuzat pentru uciderea/ a doi oameni și mutilarea unuia dintre ei/ a fost diagnosticat ca suferind de licantropie.”. Interesant e că majoritatea acestor intervenții sunt deseori preluate de autor ad litteram de pe site-uri de știri ori din programe televizate. Bâzâitul neonului în care se proiectează forfota larvară a spațiului intim este, astfel, înlocuit constant cu zgomot alb. Un zgomot alb care, de asemenea, rezonează cu spațiile ficționale ale unui alt autor trecut, la un moment dat, prin filtrul regizoral al lui Cronenberg – Don DeLillo. Mai precis, volumul lui Mircea Andrei Florea se încarcă de ariditatea lumilor proiectate de autorul Punctului Omega în care poezia și insațiabilul gol interior devin cele două focare în jurul cărora se trasează traiectoria cotidianului: „mereu mă gândesc la un loc pentru noi/ aseptic, rece, alb, unde să fim/ mai productivi, vulnerabili// unde liniștea va scoate la suprafață ghețari”. Tot astfel, anumite blitz-uri imagistice par desprinse din peisajele deșertice, cvasi-onirice ale unei Americi pre-apocaliptice: „construiesc un paradis nutritiv/ un spațiu adamantin// departe de mine craniile caprelor/ sunt înghițite-n în nisip// aici lumina e o altă tehnologie/ menține o stare alertă/ pielea palidă, vineție”.

Dincolo de această stranietate vibrantă, poate singurul mare risc al volumului este inconstanța tonalității autorului care apelează, fără o justificare anume, fie la un biografism mai mult sau mai puțin racordat la exigențele impuse de majoritatea textelor („vii pe canapea, vrei să ne uităm la porn împreună …”), fie la teribilisme nu neapărat necesare în ecuația generală a acestui coșmar larvar („îmi bag capul sub apă, nu văd nimic/ ascunde-te, vin”). Totuși, în majoritatea cazurilor, aceste scăpări nu sunt niște stângăcii, ci, mai degrabă, reziduuri ale unei sensibilități poetice aflate la debut care încă nu și-a descoperit zona de confort sau adevăratul potențial. Dar asta nu înseamnă că Larvae este un volum lipsit de calități. Dimpotrivă, chiar dacă nu oferă o perspectivă întotdeauna omogenă, Mircea Andrei Florea îmi dă aproape certitudinea unei evoluții speciale în terenul poeziei momentului.

Articol apărut în nr.4/2020 al revistei

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *