Poezii de Iuliana Verdeş
un străin joacă zaruri cu noi
impulsul de a-ţi uni mâinile de a-ţi pipăi pe dinăuntru
amintirile insuportabile
ca şocurile electrice transmise în flux continuu
te fac să-ţi cumperi un sedativ care distruge emoţie după emoție
sub tablourile care atârnă pe scara de bloc
se strecoară senzaţia unei zile irosite
frica se răspândeşte cu viteza frenetică a unei psihoze. eu rămân
inertă la dragostea
pe care o creionezi pe pereţii băii publice
ai devenit un efort afectiv perimat
îmi spăl gura cu perwoll arunc apoi
pe pancartele cu titlul
suntem aici numai pentru a fi fericiţi
primesc astăzi o pereche de aripi
prin curier rapid. umplu cu zâmbete scurte spaţiul unde
te înghesui în mine
apoi dispari
aş fi vrut să nu vorbesc niciodată despre
o şansă care să devină o proiecţie a unei feţe golite de emoţie
sau despre fluturii grași care mănâncă intestinele
să nu mă fi lăsat constrânsă de promisiunile rău intenţionate
de obicei
viaţa constă în spasme line ca nişte săruturi
la două – trei secunde secretă dopamină
cum ai pune pe tine multe haine. trupul nu mai tremură
sentimentele nici ele
introspecţiile standard ale sfârşitului
am simţit cum primesc trupul tânăr dependenţa de aer şi
o viaţă fără buton de panică fară cale de ieşire
în care ne mişcăm sincronic tendoanele
dar niciodată sentimentele
cum în spaţiile strâmte dintre crăpăturile astfaltului
strivim vieţile dinăuntru
gândacul decapitat mai trăieşte nouă zile
când în spital nu-ţi rămâne decât să-i numeri pe cei
pe cale să moară
pacientul se zbate urlă. introduci acul cu 4 ml ketamină în
vena care deja creşte
până-n cel mai îndepărtat ungher al minţii
apoi auzi râsul care se sufocă în cadre lungi
(îmi imaginez cum pierzi idealurile
şi ridurile înlocuiesc săruturile
iar din lipsă de atenţie nu vezi corpul care
în fiecare dimineaţă ţi se pare tot mai străin)
oamenii mor fără motiv. toate amintirile interminente
se preling
de-alungul tavanului spre creştetul capului
apoi te apasă cu toată gravitatea situaţiei
şi te părăsesc imediat
de câteva zile mă tot întreb dacă
sufletul are culoare
inevitabila reverie de-a doua zi
alienarea crește pe sub piele/ alunecă prin
puncte prearecipreafierbinți și mușcă. un uriaș mecanism organic culorile
acestui caleidoscop
comunică fiecare cu fiecare primii pași nesiguri care
apoi se reglează inconștient
ca și cum te-ai eschiva de faptul simplu că
în mine pulsează dureros imaginea ta de ieri
știi cum e. o iluzie derulată în sens invers o peliculă care
își lasă trupul pe masa de disecție
cu ușurința căderii unei pene
(ne străduim să diminuăm numărul de persoane care încearcă să reziste atâta timp
fără să înnebunească)
alienarea se strânge/ își schimbă pielea și se ramifică
lumina veiozei decodifică
lumea cărțile cana grea cu cafea. timpul se dezintegrează
ei te învață
să eviți numele meu ele te învață să eviți trupul meu eschive de circumstanță
tehnici subversive de supraviețuire iar
tu dezvolți dorința de a avea mereu o nouă viață
vorbești despre guadelupe ca și cum l-ai fi văzut. te visezi
cu aripi lucioase de metal
cu mâini ușoare de îndrăgostit fără scăpare două linii paralele fără
sfârșit dar
dragostea este o undă cerebrală care rezonează
la detalii
alienarea se scurge/ se desprinde și de cuvânt
și de gând
știi cum e. când săruți percepția deformată
vibrează o luciditate intensă acoperă totul ca apele unui vis
în acest vis dispar pereții mansardei veioza e
o foaie subțire de sticlă. sub ea este o cicatrice adâncă
prin care oricine
poate privi galaxii și a doua zi în nuanțe psihedeli
percepție distorsionată a timpului
ordonăm în gând unde cerebrale pentru zilele în care
o pierdere temporară a conștiinței nu diferă de una permanentă
când vocile se estompează odată cu tine
liniștea asta te acapararează cu atâta intensitate
încât ai impresia că nu mai exiști
(frustrarea că tot ce faci rămâne istorie nescrisă
crește ca un exoschelet peste carnea crudă)
nu trăim. ne creăm viața pe o peliculă fotografică
imaginile se derulează lent ne mușcăm mâinile
ascundem strategic vise într-o realitate în care
fiecare amintire imprevizibilă bruschează existența
visez la un viitor în care iubirea se conservă în epubrete
mă desprind
cu ușurință
de realitate
cu timpul resimțit ca o iluzie elocventă
cu sentimentul perceput ca un fir incandescent înfipt în orbite
undetermined cause outsiders
ești vulnerabilă punctul fix prin care trec liniile unei vieți viitoare
ca o casă tăiată în două
jumătate din creier
contemplă în detaliu realitatea. cealaltă proiectează
pe fragmente fragile de peliculă
senzația atingerii cu mâna aurora boreală alte sofisticării
uneori te dizolvi. în starea de veghe ochiul din frunte
se deschide lumea dispare secvențial
crește ca un exoschelet
peste damasc
cea mai veche
capitală a lumii continuu funcțională
(se demonstrează că e posibil să fii concomitent
în două lumi diferite și să trăiești cu aceeași intensitate în ambele)
îți amintești
așteptarea
unei clipe de bucurie totală ești atât de dornică
să plângi scurt să dai ușa de perete
trăiești din inerție în câmpul vizual în lumina
acestei primăveri
se pune des stop-cadru și mișcarea
se reia odată cu înserarea
nu e ca atunci când iluzia se comprimă cu precizie matematică
și ceea ce te salvează temporar te pierde permanent
de la o vreme
te miști în trup ca într-o piele veche de șarpe
nimic nu dă pe-afară
nimic nu te face să joci ascunsă după perdea
e doar psihoza unei fete oarecare. mersul cu spatele e
singura realitate valabilă
Premiul „Iustin Panţa” în cadrul Concursului Naţional de Creaţie Literară pentru liceeni „Iustin Panţa”, ediţia a VI-a, 2016, Sibiu
