Poezii de Savu Popa

***
M-am apucat să şterg praful de pe blidele din hol. Blide de Horezu, altele adunate de prin Ocna. Ştergând ultimul blid am avut o senzaţie unică: erau desenaţi doi bătrânei, un el, o ea, îmbrăcaţi româneşte, simpli, apropiaţi, deasupra lor un soare precum un pumn de cenuşă decolorată. Pătrunsesem dincolo de porţelan, le ştergeam feţele obosite.

***
Ea nu înţelegea un lucru simplu. O îndrăgeam şi mai tare pentru asta. Nu o puteam convinge că pentru a scrie poezie trebuia să am singurătatea insectei după închiderea insectarului, singurătatea conţinutului de sulf faţă de cea a carbonului, dintr-o pată de motorină lăsată pe asfalt.

Poemul tatălui (Ciorbă de cărămizi)

Erai mic, îţi plăcea să te joci cu sora ta pe strada Strigoiţei. Strada nu era asfaltată, treceau doar căruţele spre câmp. Niciodată nu a trecut vreo maşină pe acolo. Strada asta începea unde se termina strada ta. Se povestea că acolo, noaptea, strigoii veneau din câmp, din cimitirul catolic vechi, mai stăteau de vorbă ca nişte pensionari în parc, mai adunau câte un pai căzut din căruţe şi îl băgau în gură, în locul ţigărilor Carpaţi. Ne mai povesteai că în fundul grădinii tale, locuiau două femei cu minţile rătăcite. Uneia îi ziceau Lichioasa, după o prăjitură numită lichie. Stăteau într-o casă veche, acoperită de cel mai mare tei, care a existat vreodată în Ocna, ca un schelet prăfuit. Ele umblau cu haine rupte şi tot timpul luau bucăţi de cărămidă, le duceau în bucătărie, le fierbeau în oala de pe plită şi făceau un fel de ciorbă. Tot timpul, ieşea un fum gros din bucătăria lor de vară, ca dintr-o locomotivă mică. Ciorbă cu gust de pietre, de cărămizi. O dată, ai vrut să intri la ele în curte, dar te-a fugărit un câine mare, negru, jerpelit. Mirosea peste tot a praf. Vara mirosea a lucruri vechi.

***
Propun un joc. Să facem rost de un zar, unul colorat, poate fi din vată, zăpadă. Să dăm cu zarul. Eu astăzi vreau să fie luni, dau cu zarul, nu îmi iese. Va rămâne ziua de sâmbătă. Tu vrei poate să inversăm rolurile, eu, tatăl, tu, fiul, atunci, dacă zarul este din zăpadă, s-ar scurge printre degete. Apoi ne vom dori să mergem într-o dimineaţă până în fundul grădinii, să ajungem la acel zid care desparte proprietatea noastră de vale. Pe acel zid să ne apucăm să desenăm. Cum vede fiecare singurătatea. Eu o să desenez o natură moartă: un pix fără cerneală, pe masă, alături de două mâini sprijinind un cap. Atât. Tu, poate vei desena un model de pe vreun blid de Horezu, acela în care un cocoş a încremenit privindu-ne. Cui îi va ieşi cea mai simpatică, mai copilărească reprezentare a singurătăţii, acela are voie să dea cu zarul primul. Până atunci dau cu zarul: să văd Ocna, noaptea din elicopter, atunci viezurii trec dintr-o grădină în alta, ochii le sclipesc de nesomn.

***
Niciodată copile, nu distruge muşuroiaele, lasă cârtiţele să se ducă mai departe, în treaba lor. Îmi spuneai învăţându-mă să tund iarba. Cablul de la maşină era mare, întotdeauna mă împiedicam de el. Mă gândeam, ce ar fi să te miceşti dintr-o dată, să cazi în muşuroi ajungând la celălalt capăt al lumii, acolo când se tunde iarba din curte, unor femei le creşte părul atât de frumos (în valuri ondulate) în acelaşi timp cu tristeţea. Tai iarba neuniform, nu mă grăbesc, într-una din zile era să îmi sparg cana mare cu care îmi beau cafelele, dacă s-ar fi întâmplat, restul ar fi fost în zadar, superstiţia ar spune că aş fi avut câteva zile privirea unei fetiţe care fuge călcând puiul de şopârlă, pe trecerea de pietoni aş întâlni o cerşetoare care nu ar vrea decât să privesc în pământ .
Dacă distrugeai un muşuroi, ocnerii credeau că legumele vor fi grele ca pietrele,
ca să le treacă această halucinaţie şi multe altele, vor trebui să ardă la flacăra lumânării aripi de furnică, să arunce un pumn de făină peste pământul roditor, să astepte vreo pasăre rară care trece nu ştiu la câţi ani prin aceste locuri, nu stătea mult.

***
Tund iarba, mă opresc să curăţ coşul, îmi bag mâinile în iarbă, simt că pipăi vene
dintr-un corp imens, inima la pipăit e precum viermii de mătase. Îmi dă senzaţia înotării în apa liniştită din inima imensă a unei balene albastre.

***

Am fost oprit la poartă de o căruţă încărcată cu butoaie de miere. Omul s-a dat jos când m-a văzut, a venit spre mine, a spus să cumpăr miere cât să încapă în borcan mic, e miere de aia de mai, ştii, băiatu’ , mierea nu e ca alte alimente, ea nu expiră, ocnerii spuneau că o miere e bună dacă laşi un castron afară, timp de o noapte, dimineaţa vei găsi tot felul de fluturi aţipiţi pe suprafaţa mierii, apoi aceştia îşi vor lua zborul, se vor întoarce  în acel loc, doar că vor avea o mireasmă aparte. Se povestea că pe vremuri, o mireasă în noaptea nunţii trebuia să guste din miere, apoi visa că la jocul steagurilor, flăcăii aruncau steagurile până în cer,  acestea cădeau în mâinile lor încărcate cu diamante, pene ale unor păsări dispărute. Mierea nu e ca alte alimente, ea nu expiră. Ea spală mânia de pe suflete, atât de bine, până când sufletul ajunge ca pielea unui bebeluş.

***

(Superstiţii din Ocna)

 primele fructe care cad, se lovesc de acoperişul verandei, acelea fac zgomotul bulgărilor de noroi întărit, în timpanul aerului se simte durerea

unei femei care se visează mireasă cam serioasă, în dimineaţa următoare, curtea îi va fi plină de melci, deşi nu a mai plouat de ceva timp, acei melci cărămizii, de culoarea rădăcinii unui dinte cariat, melcii caniculei, se mişcă mai repede, oftează când trec peste pietre, au ochii unei insecte marine, parazitar al scheletului delfinilor.

Primului copil căruia îi iese în cale o bătrână care duce un coş cu făină, pământul din jurul casei va avea tremurul unui ochi uriaş, cerul, un puzzle în care au fost alăturate piese nepotrivite.

deasupra  se înalţă în plină zi un lampion care arde puternic, înseamnă că începe insomnia insectelor verzi.