Poezii de Sylvia Plath

 

Oaie rătăcită

 

Coline abia conturate-n eterul străveziu.

Neamuri şi zodii

Cu-ntristare se uită la mine, i-am dezamăgit.

 

Trenul lasă în urmă o răsuflare-aburindă.

Alene se duce

Roibul de foc,

 

Copite şi coşciuge, clopote-amare –

Întreaga dimineaţă

Cernită vreme a fost.

 

Petală nebăgată în seamă.

Mi-s oasele de piatră şi-ndepărtatul

Orizont sufletu-mi destramă.

 

Toate prevestesc

C-alungată voi fi într-un cer

Fără stele, fără tată, într-o ceaţă-ntunecată.

 

 

Ariel

 

Lingoare-n întuneric.

Apoi revărsare de-azur inefabil

Dinspre-ndepărtate piscuri.

 

Leoaică a Domnului,[1]

Cum ajungem aceeaşi fiinţă,

Încheietură de călcîie şi genunchi ! – Urmă

 

Trecătoare de cicatrice, soră

Cu arcuirea cafenie

A cefei pe care n-o pot zări,

 

Ochi întunecat

Ouă de peşte ca o scurgere neagră

Cârlige –

 

O-mbucătură de sânge negru şi dulce,

Umbre.

Şi altceva

 

Care mă remorchează-n eter –

Coapse, păr;

Scântei la călcâie şi tălpi.

 

Pură

Godiva[2], te dezpieliţez –

Mâini amorţite, moarte justeţi.

 

Iar acuma eu

Clăbuc de drojdie-n făină, licărire pe-ocean.

Plânsul copilului

 

Se frânge în zid.

Iar eu

Sunt săgeată.

 

Rouă ce se evaporă

Sinucigaşă, una şi-aceeaşi cu calea

Spre purpuriul

 

Ochi, căldare a dimineţii.

 

 

Vânătaie

 

Locul se colorează dintr-o dată, purpuriu mat.

Restul trupului e palid.

Sidefiu ca o perlă.

 

Într-o scobitură din stâncă

Valurile-s aspirate iarăşi şi iarăşi,

Aven singuratic, osie a mării.

 

Doar cât o muscă,

Semnul dezastrului

Pe tăcute zidul străbate.

 

Sufletul se-ntunecă,

Marea se trage lin înapoi,

De doliu oglinzile se-ascund.

 

Limită

 

Femeia-i intactă.

Fără viaţă

 

Trupul ei încă păstrează zâmbetul desăvârşirii,

Iluzia cea mare a vechiului imperativ grecesc.

 

Ieşind din volutele robei,

Despuiatele-i

 

Picioare par a spune:

Prea departe-am ajuns, asta-i tot.

 

Orice copil adormit pe veci se-ncovrigă, şarpe alb,

Pe fiecare mic

 

Ulcior cu lapte, acuma gol.

Iar ea a-mpăturit

 

Totul înapoi în trupul ei cum petalele

Sale trandafirul când grădina

 

Amorţeşte şi miresmele jertfei

Urcă din gingaşele gâtleje ale florii de lună.[3]

 

Iar luna nu mai are de ce să fie-ntristată,

Stă holbată, cocoloş cu scufie.

 

E prea obişnuită cu astfel de lucruri.

Şi umbrele-i se târâie mai departe pârâind.

 

Metafore

 

O cimilitură sunt, din nouă silabe,

Un elefant, o casă măreaţă,

Un dovleac rătăcit între doi cârcei.

O! Roşu fruct, şi fildeş şi grindă netedă!

Jimblă umflată de-atâta dospit.

Cu gologani proapspăt ştanţaţi doldora în poşetă.

Sunt o resursă, o etapă, o vacă gata să fete.

M-am îndopat cu un sac de mere verzi,

M-am urcat în trenul din care nimeni nu mai coboară.

 

 

Maci în iulie

 

Maci neînsemnaţi, flăcărui ale infernului,

Oare nu dăunaţi nimănui?

 

Frângeţi pe nesimţite. Mi-e frică să vă pipăi.

Îmi pun mâinile printre limbile de foc. Nu arde.

 

Mă istovesc privindu-vă

Luminând astfel, roşu aprins şi zbârcit ca cerul gurii.

 

Gură sângerândă.

Fecioare-mpurpurate!

 

Sunt efluvii de care nu mă pot apropia.

Unde vă e drogul, greţoase capsule?

 

Oh de-aş putea sângera, sau dormi!

Sau dacă gura-mi cu o astfel de rană s-ar cununa!

 

Sau dacă-ale voastre-alcooluri în mine s-ar prelinge,

În această glandă transparentă, făcându-mă amorfă.

 

Dar fără culoare. Fără culoare.

 

 

Spânzuratul

 

Un zeu m-a-nşfăcat de rădăcina părului.

Şi-n eterul inefabil am strigat ca un profet în deşert.

 

Noaptea poarta brusc şi-a-nchis precum şopârla pleoapa:

O lume cu zile albe şi seci în orbita cea sumbră.

 

Un dezgust de vultur în copac m-a agăţat.

Dac-ar fi fost ca mine, şi el ar fi lăsat lumea fără umbră.

 

În româneşte de Ioan Radu Văcărescu

[1] Ariel denumește și demiurgul gnostic, leomorfic, descris în misticism ca o divinitate cu cap de leu și care are puteri magice asupra Lumii. În Biblia ebraică Arael, este denumit ”Leul Domnului” și ”Inima Domnului” (vezi și Apocrifa și misticismul creștin).

[2] Godiva a fost soția lui Leofric (din nou, în acest poem, referința la ”leu”!), ducele Merciei (unul dintre regatele anglo-saxone de dinaintea cuceririi normande). În vechea engleză, numele este Godgyfu (iarăși în poem, referința la ”God”), adică ”Darul lui Dumnezeu”. Legenda spune că Lady Godiva a străbătut orașul Coventry goală, învelită doar în propriu-i păr, călare, pentru a cere iertare oamenilor pentru taxele prea mari impuse de Leofric (care s-a și lăsat îndeplecat de incredibila ispravă a soției). Și tot legenda spune că un oarecare Tom, care a privit-o pe furiș (voyeurist!) pe frumoasa ducesă, a orbit.

[3] Am ales aici moonflower (în original este night flower), probabil Datura stramonius, din familia Solanacee, subfamilia Solanoide (!), numită și Trompeta diavolului. Este o floare otrăvitoare, de culoare alb-purpurie, care nu înflorește decât noaptea. Poate prodece delir sau chiar moartea. Semințele ei fac parte din clasicele ”otrăvuri” vrăjitorești, iar în cultura indiană este planta folosită de Shiva în ritualuri și rugăciuni.