Poezii de Virgil Todeasă

Ghemuit
toate mi se întâmplă numai mie –
coboară un păianjen pe firul său,
îl văd cum se spală pe dinţii săi de fier,
cum atârnă ca un alpinist – ei,bine,
de-acolo elaborez teoriile mele absurde
ascult cum picură chiuveta
şi am în cap un taifun cu japonezi curaţi ca lacrima,
complexat de o altă dimensiune – a sacrificiului
văd umbra pe perete şi cu o mişcare scurtă îi tai un picior
fixez iluziile cu piuneze chinezeşti pe zidul lung
lângă alte portrete zâmbitoare, cu pene în păr
şoptesc muzica nopţii şi-l compătimesc pe surdul
care se plânge că-l doare piciorul lipsă demult
sunt răzbunătorul crud şi-n numele acesta
tai firul în patru în noua mea teorie
sabie oţelită – cum nu mă doare inima,
cum nici mâna nu-mi temură
ghemuit,
cu ochii pe ferestrele şi uşile astea…
Legea
soarele îi fierbe o vreme,
devin o substanţă concentrată
vin exploziile inexplicabile
ca ţipătul mâţelor primăvara
cum mai pătrunde sarea pământului
cum trece ea prin orice graniţă
merele vor neglija gravitaţia
şi vor zbura distrându-se pe seama noastră
Inima
îmi strecoară bila neagră în sân
nebuna se joacă cu sângele meu –
se-ntoarce şi mă strigă pe numele meu mic,
de spaimă,tot mai mic…
Carapacea
amintirile ca un sfredel
atât de tare-i ţeasta mea, inimă rea
*
să întorci orologiu pe dos
ca să vezi de unde vine timpul
nepotrivirea,
şi urmele paşilor în pulberea ei
unde braţele şi degetele tale
vor rupe fila scrisă cu o zi mai devreme
*
în mine totul se mişcă
ca o ţestoasă căzută din lună pe spate
Miere sălbatică
totul se face în inima mea
timpul este o dimensiune sau nu –
cel puţin albina nu are conştiinţa lui,
aplecată peste fagurii săi nici nu mă vede
unealtă sadică, orologiul,
este făcut în atelierele mele clandestine
*
mizeria asta de timp, fiert la foc mic
cu lipituri din fragmentele mele de ură
*
acolo unde sunt sclavul regelui meu…
*
cine umblă cu miere îşi linge degetele –
şopteşte ceasornicarul nemulţumit
de piesele sale, de gustul amar
Efemeride
la umbră,
deodată cu timpul
printre degetele strâmbe
lângă tâmplele mele arse de soare
nisipul ca o lumină de toamnă ce curge
în aer,
absorbit de apele negre
râul deplânge subţirimea visului meu
îmi văd palmele nefăcătoare,vântul
*
alerg pe lângă tobele acestea fără să le ating –
instrumente de laudă ascunse demult
*
ştiu câteva întrebări chinuitoare, lustruite de timp
Vidul
tabloul în care câinele,stăpânul,
mâna şi băţul rămân nemişcate
nimicul se află în vid, la orizont,
locuind fără să fie,
peste umăr, alăturea mie
precum suntem toţi –întru nimic,
sau mai puţin, întru nimicul din vidul de faţă
locul unde câinele muşcă tainul său vid
aşteptându-şi stăpânul
în goliştea lui cilindrică,
neantul năvăleşte ca o spaimă
Sacul
singurătatea este un produs pietrificat
care provine din negura timpului (n-o căuta)
este percepţia individualităţii tale –
nobleţea,
sau nimicnicia pusă pe umerii tăi
în sacul încins – cărbunii adunaţi de palmele tale
Sunetul
între mine şi ceilalţi, în spaţiul de siguranţă,
de peste tot, creşte sunetul negru
între mine şi pădurea întunecată,
în pădurea de la Vingard –
regina penumbrei cântă din frunză lumina
apar imagini prelucrate de ploaie
cu duioase păsări şi bursuci, şi umbre mişcătoare –
de sub geana pădurii, îmi face semne,
mă strigă copilul cu o rădaşcă enormă în mână
Nodul
te aştepţi ca după fiecare dună
să curgă un râu mare,mare
după fiecare curgere de apă să găseşti
o colonie de furnici – oamenii cu cetăţile lor
toate se leagă, nimicul este dinamic,
te cuprinde, pleacă, vine…
aşa precum albul stă în alb, iar negrul dă formă
liniile despărţitoare –
o negociere abilă a lumilor ascunse,
sunt unde presupuse, nodul rămâne o legendă
Scrise pe un ton confesiv, versurile domnului Virgil Todeasă configurează, în registru simbolic, un lirism contemplativ și reflexiv (GHEMUIT, LEGE, INIMA, MIERE SĂLBATICĂ șcl.), precum și de factură discursivă (Sacul), iar în NODUL identific un lirism cuantic, fără ca între toate acestea să fie linii de o demarcație netă. Poezia Domniei Sale are în substanța ei un profund fior al cunoașterii poetice, meditative. „Pădurea de la Vingard cântă din frunză lumina…”