POSIBIL ȘI IMPOSIBIL ÎNTR-O LUME DE HÎRTIE
Pentru cine știe și simte ce este biblioteca, banala metaforă prin care aceasta e asimilată vieții nu se lasă pătrunsă de gratuitate. Deși o umbră de vis, de reverie, de fantezie în cele din urmă nu lipseşte. Cum nu va lipsi, deşi e mult mai rară, şi luciditatea teoretică, respectiv acel impuls care ne determină să căutăm – atîta cum şi cît există, iar dacă nu le găsim, să le introducem noi – legile care guvernează ceea ce nu ni se mai pare a fi doar un bazar oarecare de hîrtie, ci, minimal, fie şi numai fumul rezultat din incendiul (o altă metaforă), consumat imaginar, al lecturii. Iar situaţia o putem întîlni în varii ipostaze. Iar de aici înainte, lucrurile tind să devină (ori sînt deja aşa) ciudate.
Îl invocăm, sub atari auspicii, pe George Steiner, aşa cum glosează el în Gramaticile creaţiei, pornind de la ideea că – în măsuri diferite, cu presiune mai mică sau mai mare – fiecare artă se cuvine înţeleasă şi ca funcţie a “materialului” din care este edificată. În fapt, nimic nou în respectiva aserţiune; abordarea, însă, prin care migrarea eseistică pe registre pluridisciplinare, detaliind şi nuanţînd, căutînd, de fiecare dată, în substanţa fenomenului, punctul în care este eliberată semnificaţia, transformă comentariul într-un subtil joc al ideilor. Specială şi, aparent, sporit condiţionată sub unghiul consistenţei sale materiale se arată a fi literatura, închisă mai întîi în rigidităţi de vocabular şi, apoi, în cele ale combinatoriei sintactice. Faptul că “limbajul este propriul său trecut”, deoarece “semnificaţia unui cuvînt este istoria lui, scrisă sau nescrisă”, aduce un pronunțat coeficient limitativ, îndeosebi în uzualul cotidian: “Acolo unde ţine de vorbirea curentă, ea (limba – n.n.) va fi fost gîndită, vorbită şi scrisă de milioane de ori”. Dar redundanţa poate atinge şi literatura, întrucît “casa sensurilor este întotdeauna mobilată deja (uneori creînd senzaţia de sufocare) pînă la exces. Este o închisoare aparent infinită a posibilităţilor combinatorii, ale cărei elemente constitutive, conţinut şi mijloace executive sînt anterioare nouă”.
Şi mai urmează un pas: tezaurul, adică arhiva completă a limbii, e de găsit, alături de fondul vorbirii curente, în tipul de bibliotecă infinită, absolută, aşa cum îl imaginase Borges, tip extins de Steiner ca “enciclopedia primordială şi gramatica tuturor gramaticilor, în ale cărei cuvinte se află în stare latentă toate propoziţiile, adică toate posibilităţile şi eventualităţile, deşi teoretic infinite, în toate combinaţiile”. Pe această bază, coborînd oarecum “tehnic”, el avansează, în Gramaticile creaţiei, o replică paralelă, aducînd în scenă fantasma “dicţionarului «total», dicţionarul care cuprinde toate dicţionarele, conţine şi defineşte particulele atomice ale întregii semnificaţii”, fiindcă doar astfel devine vizibil faptul că “aceste particule orbitează nucleul adeseori nerecuperabil al originii lor”, gramatica avînd o evoluţie lentă datorită “fundaţiei [sale] înnăscute”.
Mai este, deci, posibilă, în literatură, inovaţia? Steiner relativizează întregul prin acceptarea excepţiei, considerînd că facultatea combinatorie ţine de substanţa, de esenţa însăşi a vorbirii, situaţie în care e de acceptat “adevărul perfect pragmatic, verificabil (chiar axiomatic) ce caracterizează afirmaţia rapsodică şi heideggeriană «nu noi vorbim limbaj; limba ne vorbeşte pe noi»”. Reuşita nu decurge, totuşi, ca regulă, dar ca abatere ce se deschide către valoare, către “izolarea” axiologică: “Poezia ţinteşte […] către acea noutate a combinaţiilor ce vor sugera ascultătorului, cititorului, o aureolă, o sferă nou-aprinsă de înţelesuri perceptibile, de energie radiantă, care poate fi înţeleasă şi care se adaugă la (transcende) ceea ce există deja la îndemînă. În acest sens profund şi generativ, poezia desăvîrşită, întotdeauna rară şi cumva «contrafactuală», este metaforică”. Oare, astăzi, nu utilizăm, pe toate limburile creaţiei, de multe, prea multe ori, doar ceea ce avem deja la îndemînă? Ne racordăm la “postcultură” (teoretizată de acelaşi George Steiner într-o altă carte) fiindcă prin “utopia imediatului”, înlăturînd vocaţia unităţii dintre semnificaţie şi cuvînt, s-a pierdut chiar “un mod de viaţă”? Altfel spus, în postcultură, biblioteca este o relicvă căreia nu i se mai cunoaște sensul, situație care o cufundă în inutilitate.
Prin raportarea la dimensiunea existenţialului, comentariul lui Steiner s-a învecinat întotdeauna cu repertoriul filozofiei: nu ca o contaminare, dar ca o necesitate înţeleasă, din moment ce, într-un fel sau într-altul, recunoaştem (sau ar trebui să o recunoaştem, dacă nu ne blochează pragmaticul) alinierea bibliotecii, ca muzeu viu al literaturii, la viaţă. “Ipostaza” Steiner, aşa cum am schiţat-o mai sus, desprinde din exterior, prin comentariu, radiaţia literaturii în sistemul de comunicare al fiinţei: demersul este iniţiat prin invocarea proceselor manifeste ale “materialului” literaturii, pentru a se extinde înspre teoria informaţiei, cea a comunicării şi, în final, căutînd exemplaritatea fiinţării. Lucrul este posibil, subliniază Steiner, fiindcă niciodată literatura nu a fost, nu este şi nu va putea fi altceva decît un caz aparte de internalizare a realităţii. Modalităţile variază, e condiţia gramaticii combinatoriului, esenţa e, însă, stabilă, iar internalizarea menţionată îşi are şi ea legile ei. Teoria e, deci, din nou posibilă.
De aici – un alt fel de ipostaziere, un eşantion întîlnindu-l în povestirea Aventură sub lună a lui Vintilă Horia. Din unghiul topologic care centrează excursul nostru şi în funcţie de prezenţa, în text, a unor “prelucrate” elemente de teoria literaturii, apropierea nu este flagrant forţată. Altfel, totul pare să le despartă, începînd chiar de la textualizarea eseistică faţă de frazarea prin imaginarul literaturii, de la modelarea lucidă, raţională în contrast cu jubilaţia fantastică ori de la finalizarea prin apelul la comunicare în ordinea deducţiei logice comparativ cu accentul emoţional, al provocării sensibilităţii. În plus, îndepărtate prin plasare istorică (textul scriitorului român a fost publicat în revista “Gândirea” din 1941, iar cel al lui George Steiner a apărut în volum în 2001), povestirea lui Vintilă Horia reclamă şi ezitările ori căutările unui moment încă neconsolidat literar.
Cadrul povestirii contextualizează arhetipal: e noaptea tîrziu, noapte străjuită de “o lună mare, rotundă, prinsă în cerul sticlos al toamnei ca un vîrf de cupolă sub care toate miracolele sînt posibile”. Este o primă deschidere. O a doua înscrie “posibilul miracol” în camera poetului, deci printr-o indeterminare actanţială care sugerează chiar majuscularea reprezentativă tipologic, întrucît el este “un cîntăreţ veritabil al lumii acesteia care e imperfectă şi al lumii de dincolo care e perfectă fiindcă e inaccesibilă”. Dintru început, aşadar, scriitorul operează categorial, de unde facilitatea trimiterii la realul magic al bibliotecii: “Pretutindeni se simţea prezenţa apăsătoare a bibliotecii, cu cărţile în şiruri lungi, năvălite pe masă, pînă pe covoare, pînă lîngă pat, ca o invazie de fapte şi de oameni concentrate de mîini magice în paginile tipărite cu litere mărunte şi egale”. Sesizăm “modelul”, la rîndul său canonic, din moment ce este prefigurată o noapte asemănătoare celei din Corbul lui E.A. Poe, unde imaginarul introdusese în concret – pe suportul reveriei compulsive şi într-o atmosferă uşor mitologizantă – liniile altei realităţi. Acum, însă, cititorul este adus în prezenţa oniricului, forma “gravă” a reveriei: “obosit de vise şi de cărţi, întristat de oameni şi de viaţă ca orişice poet, căci tristeţea este condiţia esenţială a poeziei”, personajul nu întrerupe, ci permanentizează dimensiunea în care visul acutizează reveria. Dar, sub presiunea aceloraşi puteri îngemănate la confluenţa dintre bibliotecă şi capacitatea imaginantă a insului trăitor printre cărţi, lumea onirică, pentru a părăsi umbrele “poveştii”, solicită şi un alt specific al plasării în sensibil: “Cînd luna atinse rafturile bibliotecii, bufniţa de bronz îşi scutură aripile amorţite şi îşi luă zborul în noapte. În clipa cînd simbolul vechii înţelepciuni şi a[l] echilibrului perfect dispăru, ordinea romantică a nopţii îi luă locul”. Ceea ce se va petrece nu se va afla, deci, în ordinea logicii (înţelepciunea) şi a “armoniei” raţionale, ci sub aceea a irealului trăit ca real, a unei sporite sensibilităţi de contact. Ca atare, pentru poet, cărţile îşi pot elibera personajele şi evenimentele în real, de fapt acolo de unde le-au smuls; el devine “spaţiul” în care acestea îşi dobîndesc o a doua consistenţă, printr-o stranie geometrie a dublării şi a dedublării. Procesul poate fi asociat și ludicului sau exerciţiului, dar se va afla de fiecare dată în consecinţa acelui ciudat efect al receptării literare prin care se desprind din text – cum comentează acelaşi George Steiner – actanţi spectrali, dar care sînt aşa doar în “sens raţional-pragmatic, [fiind] însă înzestraţi cu o «existenţă reală» pe care nu putem să o explicăm sau să o justificăm cauzal” şi care, totuşi, “intră în raza antenelor noastre de recunoaştere într-o manieră mult mai pregnantă decît în cazul femeilor şi bărbaţilor pe care-i întîlnim în viaţa «reală»”. În acest fel, de fapt, este creditată o dată în plus acea teorie literară care – de la Gilbert Durand pînă acum – face din capacitatea imaginativă componentă a ontologicului.
Și revenim: în povestirea lui Vintilă Horia, cîteva personaje îşi părăsesc textele în care se părea că viaţa lor fusese definitiv închisă. Primul apare Yago, cel “cu zîmbetul viclean agăţat în colţul buzelor ca urma unei cupe cu otravă”, apoi acel cavaler, supranumit al Tristei Figuri, “care dăduse naştere la o poveste tragi-comică pentru că îşi trădase misiunea părăsind cărţile vechi ale bibliotecii sale de dragul unei spade şi a unei armuri”, urmat de Faust, “obosit de eternitate”, marcat de teama unei noi întîlniri cu Mefisto. Nu va lipsi Emma Bovary, “purtînd în priviri dorul aprins al unei iubiri pe care nu avea să o aibă niciodată”, femeia care “ar fi dărîmat Paradisul în căutarea unei iluzii care era ea însăşi”. Sînt decupate, aşadar, esenţe, nu altfel decît au fost ele reliefate în durata receptării, virtual raportabile, totuşi, la “existenţe multiple, căci numai pentru cititorii creduli şi inocenţi viaţa lor se rezumă la spaţiul îngust al unei cărţi”, al unei singure cărţi. Altfel spus, într-o bibliotecă putem întîlni personaje itinerante, cu existenţe, din epoci şi eliberînd nuclee semnificative diferite (şi să ne amintim că, în închisoarea de la Jilava, Toma Singuran, personajul central din Salvarea de ostrogoţi a aceluiași Vintilă Horia, le vorbise deţinuţilor despre cele două ipostazieri ale lui Ulise, la Homer şi la Joyce).
Numai că, într-o lume de hîrtie, cu eroi de hîrtie, legile existenţei nu sînt aceleaşi cu ale realului, în translarea imaginară guvernînd replica, nu identicul. Ceea ce este poate fi dublat, replicat, niciodată refăcut, fiindcă singularitatea nu permite restructurări. O carte este o existenţă încheiată, pe pattern-ul ei se poate crea o altă existenţă, o carte “face” o altă carte (la limită: o carte se naşte din alte cărţi), dar nu se poate re-face pe sine. Nu receptarea se află în discuţie, ci actul creaţiei. În identitatea lor, Faust şi Madame Bovary “mor” în textele lui Goethe şi Flaubert. Ieşind din acestea şi primind, ca atare, o altă existenţă, îşi afirmă o alteritate imposibilă. Cînd Emma Bovary afirmă: “Eu şi Faust am fost făcuţi unul pentru altul şi numai printr-o greşeală de concepţie am fost aşezaţi în cărţi deosebite”, ea nu face altceva decît să completeze registrul iluziilor deja consumate cu o iluzie în plus, căreia nici puterea lui Mefisto nu-i poate da o altă calitate. Ea vorbește despre sine și despre Faust, noul ei amant, negînd substanța, esența fiecăruia, creînd o oglindă care schimbă identitățile: “Vom repara noi acuma greşeala aceasta, întemeind o operă nouă”. Eroarea e, însă, multiplă: “fosilizate” într-un adevăr textual asupra căruia nu se mai poate interveni, personajele nu pot schimba nimic, cu atît mai puţin ar putea întemeia altceva decît ceea ce e construcţia în care se află deja, iar constructorul însuşi a fost depăşit, pierdut, “abandonat” de propria-i edificare. Corecţia pe care o visează Emma Bovary în povestirea lui Vintilă Horia implică o răsturnare arhetipală sau, şi mai grav, un fals, fiindcă se ating esenţele, “tiparul”. Păstrînd matricea, “matca” arhetipală (Jung) a personajelor, o altă, nouă operă este posibilă schimbînd doar conjuncturile, proiecţiile, mişcările, formele etc., caz în care, totuşi, raportarea la originar e inevitabilă, imprescriptibilă. În cele din urmă, chiar auctorialul din Aventură sub lună consemnează – prin precizările lui Harap Alb (poate nu cea mai fericită alegere) – recăderea actanţilor în creaţiile care le-au dat naştere şi care le-au “împietrit” destinele şi esenţele într-un construct indestructibil: “Căci minciună e ceea ce faceţi voi şi dezordine ceea ce aveţi de gînd să îndepliniţi. Priveşte bine, Doamnă, chipul acestui amant, care nu e decît o amăgire. Sub trăsăturile lui, dacă te vei uita bine, vei descoperi trăsăturile adevărate ale bătrînului doctor Faust care şi-a vîndut sufletul diavolului pentru o amăgitoare şi umilă tinereţe. N-ai simţit, Doamnă, în îmbrăţişările lui suflul bătrînesc al sufletului său care a rămas neschimbat dincolo de înfăţişarea înşelătoare a trupului? Priveşte-l bine în ochi şi vezi cum trăieşte, dincolo de luciul lor, întunericul nopţii care se apropie. Priveşte-i fruntea şi spune-mi dacă nu seamănă cu aceea a unui cap de mort scos întîmplător din somnul unui mormînt şi deghizat în tinereţe pentru un bal funebru. Iată-i mîinile, aidoma scheletelor dezgropate după şapte ani de viaţă subpămînteană şi păstrînd încă urmele vieţii pierdute de atîta timp între tainele pămîntului. Dar sufletul, ai încercat să pătrunzi sufletul acestui muritor care rîvneşte necreştineasca nemurire a trupului? Te-ai lăsat amăgită de aceste plete şi de aceste buze care poartă pe ele pecetea apropiată a ţărînei”. Faust însuşi, de altfel, era pătruns de acest adevăr. Iar povestirea lui Vintilă Horia se sfîrşeşte cu un accent care poate trimite şi către deschiderile şi limitele intertextualizării: “Şi în timp ce poetul se trezea, întinzîndu-şi braţele amorţite de somn, cele cinci personaje dispăreau între paginile unei lumi ale cărei legi nu le poate înfrînge nimeni. Bufniţa de bronz revenise din tenebre şi aştepta, cu aripile umilite, povara degradantă a luminii”.
Mircea Braga
