Postdouămiismul: o paradigmă in progress

Această lucrare își propune să urmărească tranziția literară ce a marcat începutul secolului XXI în România. Existența unor „generații” propriu-zise, douămiistă sau postdouămiistă, rămâne în continuare controversată, dar este clar că poetica românească a suferit mutații considerabile între ultima parte a deceniului trecut și începuturile anilor 2010, atât la nivel discursiv și tematic, cât și de atitudine (față de generațiile anterioare, față de societate, față de propria promoție literară, etc.).

Premisele. Anii 2000

Încercările de coagulare teoretică, ideologică și tipologică a „generației 2000” au fost la fel de diverse și polariza(n)te ca poeticile din peisajul literar al primului deceniu milenarist. Excesele de entuziasm față de cristalizarea efectivă a unei generații („scrisul [lor] e autentic, e plin de viață, e mărturie a ființei de carne […] a celui care scrie”[1]) se lovesc totodată de scepticism și cinism („Numai că mă întreb dacă poetica douămiistă chiar înseamnă ceva – iar dacă răspunsul e afirmativ, atunci mă întreb nu numai cum s-ar diferenția ea de cea optzecistă, de pildă, ci de cele care-i vor urma”[2]). Taxonomiilor oficiale (fracturismul și utilitarismul fiind două dintre trendurile literare ale începutului de secol, însoțite de câte un manifest cultural-existențial) li s-au adăugat numeroase clasificări eficiente, dar nu exhaustive (biografism, neoexpresionism, conceptualism, mizerabilism, minimalism). În cele din urmă, „diversitatea caleidoscopică a poeziei anilor 2000” (Grațiela Benga) împiedică formarea unui consens în abordarea panoramică a acestei perioade problematizante. Înșiși termenii-umbrelă de „douămiism” și de „generație”, în ciuda popularității acestei teme, au rămas controversați și neclarificați: este „generația 2000” o realitate literară sau doar un instrument critic de înglobare forțată a numeroaselor direcții ce marchează acest interval temporal? Care este liantul literar în rețeaua de poetici și tipuri de discurs, contradictorii uneori? Scheletul acestui fenomen literar, a cărui anvergură impune totuși o tentativă de comprehensiune teoretică, este mai mult rizomatic decât arborescent.

Grațiela Benga subliniază acest fapt folosind o metaforă asemănătoare: „Grafic, poezia anilor 2000 nu poate fi ilustrată printr-o zonă riguros delimitată. Ceea ce o definește este rețeaua, atât în sensul de sistem de ramificații și întretăieri prin care se definesc mai multe tipuri de poetici […], cât și în accepțiunea dată de evoluția mediului on-line […].”[3] Cu toate acestea, particularitatea douămiismului, luat în considerare retrospectiv prin prisma contemporaneității, este tot mai clar de natură schismatică, reprezentând o desprindere – o „fractură” (concept acum demitizat), fie ea explicită, sub forma unui manifest propriu-zis (de exemplu, Fracturismul – un manifest, în octombrie 1998), fie inerentă unei atitudini comune care conturează, în diferite grade ale sale, un posibil Weltanschauung, determinat atât de contextul socio-politic, de „perioada de tranziție” postcomunistă, care s-a dovedit complexă și bulversantă, cât și de uzura pe care vechile poetici (optzecistă, nouăzecistă) au suferit-o cu ocazia intrării în noul mileniu.

Poezia optzecistă a reprezentat, la rândul ei, o formă de „fractură”, date fiind caracteristica ei subversivă în interiorul regimului, ruperea de aspirațiile metafizice ale neomodernismului anilor ’60, „priza la real”, „coborârea poeziei în stradă” și cotidienizarea sa, interesul față de literatura postmodernității anglo-saxone (beatnicii și școala de la New York) și, poate cel mai pregnant și glăsuitor aspect: evazionismul textual(ist). Cazul postmodernismului românesc este interesant din punct de vedere politic și sociologic, având în vedere că s-a născut în interiorul unui regim totalitar, în lipsa unei postmodernități propriu-zise, capitaliste, puternic tehnologizate și globalizate – poate fi interpretat ca un postmodernism „de nișă”, „fără postmodernitate” (Mircea Martin), un paria al postmodernismului global, o idealizare a lumii din afara granițelor blocului comunist, fapt ce amplifică vizibil desprinderea: „Optzeciștii au fost prima generație care a ignorat lumea comunistă cu desăvârșire, trăind, de fapt, cu totul în afara ei, în mici enclave de normalitate aproape occidentală”[4]. Optzecismul a devenit o tentativă de retragere în text, în livresc, o eschivă ironică și jucăușă, neasumată politic. Ulterior, ieșirea de sub tutela comunismului nu a fost urmată de o schimbare de macaz fundamentală a nouzeciștilor: „ei au împrumutat «stilul» frondei optzeciste, ușor de recunoscut și care dă insurgenței generaționiste a anilor ’90 un aer de ciudat déjà vu”[5].

Având în vedere că adolescențele poeților anilor 2000 sunt umbrite de o tranziție violentă, de la socialism la globalizare, de la izolare politică la pseudodemocrație, de la inhibare totalitară la libertate superficială, este de înțeles de ce aceștia au devenit reticenți față de valorile literare și estetice ale optzecismului. Anti-cărtărescianismul și respingerea textualismului optzecist sunt evidente: „Optzeciștii s-au oprit la un spațiu (călduț, confortabil) al textului. […] Nu e vina nimănui dacă astăzi nu ne mai spun mare lucru, nu ne mai conving. Dacă noi aducem ceva nou, aducem (și aici). Lumea pe care o construim nu mai are foșnetul universului de carton.”[6] Andrei Terian vede această ruptură în termenii unei schimbări a „frontului de luptă. Miza milenariștilor pare a fi doar în subsidiar literatura. Spre deosebire de ofensiva postmodernilor, care încercau să-și legitimeze poezia prin utopia unui telos literar […], generația 2000 își revendică o legitimare existențială. Altfel spus, înainte de a defini literatura ca pe o formă de artă, ei o văd ca pe o formă de trăire.”[7] O primă fractură milenaristă este desprinderea de text ca platformă artificială pentru literatură: concepția asupra poeziei, în douămiismul incipient cel puțin, este transliterară, transtextuală, ontologizată și existențializată. O a doua fractură este cea politică și culturală, o răzvrătire în plan social, care vizează „structurile capitalismului de consum”, și în plan artistic, față de postmodernism, „văzut ca o formulă estetică să justifice hedonismul consumerist”[8].

Postdouămiism. Postumanism. Metamodernism.

O nouă mutație se face simțită odată cu trecerea către ceea ce critica, în lipsa altei terminologii mai sugestive, a denumit „postdouămiism”. Gratuitatea tematicii visceralului și ușurința pastișării formulei poetice douămiiste (minimalismul, excesele neoexpresioniste, teribilismul și revolta inerentă) au suprasolicitat simbolic posibilitatea ca acest tip de discurs să mai aibă relevanță în noua paradigmă socio-culturală: „manierismele au devenit vizibile și pastișabile în poezia douămiistă (deja recurente din 2003-2004)”[9]. Octavian Soviany explică acest demers: „dacă inițial revolta și spiritul de insurgență par să constituie timbrul particular al noii promoții poetice, ulterior vocile lirice ale grupului cunosc o evidentă diversificare, iar «mânia» se stinge progresiv”[10]. Această „stingere” este însoțită și de numeroase modificări contextuale: digitalizarea intensificată, fluxul imens de informație și accesibilitatea Internetului, noii scriitori trăindu-și adolescența pe platforma virtualului, cu un limbaj și un sistem de referințe comune, cu o sensibilitate artistică diferită de a predecesorilor, cu un bagaj cognitiv dispersat și variat. Metafora folosită de Grațiela Benga pentru a descrie multitudinea de aspecte din interiorul generației douămiiste pare mult mai potrivită aici: o „(dez)organizare de tip rețea in progress, cu noduri și răspântii în continuă metamorfoză”[11]. Obsesia realului este lăsată în urmă, iar textul este revitalizat, de data aceasta printr-o mediere tehnologică, deschisă referințelor muzicale, cinematografice sau din jocurile video.

Existența unei paradigme postdouămiiste presupune un fundament literar, cultural și existențial comun. În rândul majorității poeților care au debutat în ultimul deceniu se pot identifica, e adevărat, similarități în tematică și în atitudine. Universul discursiv nu mai urmărește contactul direct cu realitatea crudă sau cu trăirile interioare nemediate, sfâșietoare, ci cu digitalul și științificul, domesticul și banalul, bovarismul și fantezia. Experiențele-limită (drogurile, moartea, suferința) nu au fost înlăturate, ci diminuate în intensitate și/sau demitizate, estetizate prin distanțare. Subiectului nu i se întâmplă direct viața, ci printr-un filtru lucid-impersonal. De altfel, putem vedea că atitudinea față de (post)modernitate nu este reticentă, ca în cazul douămiiștilor, ci deschisă. Dacă triada optzecism-nouăzecism-douămiism era, din motive politice și sociale, determinată estetic de poziția marginalității (în ipostaze diferite: „optzeciștii au avut mereu nostalgia centrului, au încercat să convertească marginea într-un «nou centru»”, în timp ce discursul generației 2000 era exclusiv „despre margine”[12]), promoția postdouămiistă poate fi definită prin dispariția stigmatului marginii, includerea în procesul globalizării, dispariția suspiciunii față de noile politici și participarea la fenomenele de (contra)cultură virtuale (subculturi pop sau meme).

Toate elementele care însoțesc trecerea de la o poetică la cealaltă (democratizarea, intrarea în Uniunea Europeană, accesibilitatea progresivă a Internetului și, odată cu el, a literaturii globale) fac ca poezia tinerilor din nou-formata promoție să sufere o mutare a centrului de interes de pe conținut revoltat și angst adolescentin pe tehnică poetică și nostalgie, de pe minimalism autenticist și anarhism neoavangardist pe „exhibare hauntologică a plenitudinii excesive” și tehnologism reflexiv[13]. Transformările au loc atât la nivel de tematică, motive literare și viziune (deschiderea culturală făcând posibil contactul cu noile paradigme filosofice și literare ale secolului XXI, cea mai populară fiind postumanismul), cât și la nivel de atitudine, discurs și stil (se face simțită o pregnanță a unui tip de discurs post-ironic, pe care Alex Ciorogar îl corelează cu o formă autohtonă de New Sincerity[14]); de altfel, trebuie menționată și o popularizare în rândul tinerilor scriitori nedebutați a fenomenului alt-lit, prin deschiderea oferită de festivalurile literare „Zona Nouă” sau Poets in Transylvania.

Grosso modo, se poate vorbi despre o schismă între douămiism și postdouămiism, dar nu violentă, manifestată (ca în cazul fracturiștilor), și nici latentă, sedimentată: este o desprindere firească, naturală, influențată de contextul social și tehnologic, deoarece generația postdouămiistă, dacă se poate vorbi despre așa ceva, martoră la conflictul dintre generațiile anterioare, s-a întors la text, la evazionism hedonist, la literatură ca obiect estetic, la „cărtărescianism”: „Probabil, singura relație vie cu predecesorii lor autohtoni este cea cu optzeciștii din care, în bună măsură, provin.”[15] Există o constantă raportare la poetica optzecistă în ultimele decenii: „Literatura ultimilor aproximativ 20 de ani se defineşte fie împotriva, fie în prelungirea, dar mereu în raport cu practicile poetice ale optzeciştilor postmoderni”[16]; această apropriere poate fi și din cauza faptului că optzecismul a reprezentat ultima generație propriu-zisă din literatura română a ultimelor decenii și, probabil, și catalizatorul obsesiei de a compacta teoretic generațiile ulterioare. Există, într-adevăr, asemănări între postmodernismul optzecist și postdouămiism: referințele din pop­-culture (nelipsite nici în douămiism), alterarea realității biografice și a trăirilor interioare prin apelul la imaginar fantezist și bovarism, ironia (deși sub forme esențial diferite) și referințele la noile tehnologii[17]. Dar acestea se opresc atunci când luăm în considerare perspectiva adoptată, determinată de contextul global mult mai tehnologizat, postumanist, și de renunțarea la ludicul optzecist în favoarea lucidității tehnice și critice.

Vom analiza în continuare aceste nexuri:

1. A) Raportarea la postuman/itate. Înainte de orice discuție, o clarificare generală a implicațiilor postuman(ism)ului trebuie făcută. Termenul a fost folosit prima dată de Ihab Hassan în 1977 pentru a accentua desuetudinea umanismului ca ideologie coerentă și universală: „humanism transforms itself into something one must helplessly call posthumanism”[18]. Diferitele interpretări care l-au urmat au dus la următoarele concluzii:

1) În sens larg, postumanismul reprezintă depășirea radicală a Umanismului cu toate valorile sale antropocentriste, precum și a Iluminismului ca mitologie eurocentristă a progresului și dihotomiilor ierarhizate, „following the onto-epistemological as well as scientific and bio-technological developments of the twentieth and twenty-first centuries”[19]. Tehnologismul inerent postumanului, în calitatea sa de catalizator a regândirii conceptului de „Om”, a fost motivul a numeroase confuzii terminologice, Francesca Ferrando subliniind, în articolul său, Posthumanism, Transhumanism, Antihumanism, Metahumanism, and New Materialisms. Differences and Relations, în special cea dintre transumanism și postumanism: dacă primul rămâne fidel gândirii progresiste specifică umanismului, urmărind îmbunătățirea omului prin mijloace tehnologice de ultimă oră, cel de al doilea, moștenind ideologic tendințele anti-duale și anti-ierarhizante ale poststructuralismului (a se corela cu deconstructivismul lui Derrida), se folosește de tehnologie doar ca pretext pentru a dovedi instabilitatea poziției centriste a omului în propriul său mediu[20]. Importanța acestui fapt este că definitorii pentru postumanism nu sunt tehnologia, progresele științifice, și nici măcar mediul virtual hiperinformatizat, ci decentralizarea și transformarea pe orice plan (social, politic, ecologic, etic, filosofic sau, vital tezei noastre, literar) ale ideii de Om. Se îndepărtează și de antiumanism, de „moartea Omului” proclamată de Foucault, neținând cont nici de dualismul „viață-moarte”, nici de vreo ruptură concretă, epistemologică, care diferențiază două etape antitetice. Poziția postumanismului nu este una polemică umanismului, și nici contrară. Din acest motiv, se pot observa elemente postumane chiar și în epocile anterioare emergenței acestei paradigme[21].

2) În sens restrâns, în ce privește literatura postumană, ea nu trebuie confundată cu o simplă abordare a unor teme umaniste printr-un filtru transuman (tehnologie, știință de ultimă oră, prosthesis – aceste elemente pot fi ușor găsite și în postmodernism, fie el global sau autohton). Acest lucru ridică probleme, deoarece „it is possible to read literary tradition as accumulated evidence that literary cultures nurture anthropocentrism even when they ironize or decentre the human”[22] – ce este, oricum, literatura, dacă nu mediul răspândirii umanismului în fazele sale incipiente? Incompatibilitatea literaturii cu postumanul constă, conform studiului lui Ivan Callus și al lui Mario Aquilina despre „E-Lit” citat mai sus, în 1) individualismul, 2) obsesia pentru trans-literaritate (literatura ca obiect divin), 3) atitudinea conservatoare și reticentă la noile tehnologii și 4) limbajul (logosul) caracteristice lumii literare[23]. Așadar, scopul literaturii trebuie regândit. Obsolescența umanismului, pierderea simțului realității și asocierea cu societatea tehnologică, informatizată și mediatică sunt motive frecvent întâlnite în literaturile ultimelor secole, în special în postmodernism (a se remarca folosirea improprie a celui de al doilea termen în teza lui Mircea Cărtărescu: „De aceea, postmodernismul ar putea fi la fel de bine numit postumanism sau posteuropenism”[24]). Ceea ce se schimbă, însă, este poziția omului în raportare cu acestea: nu e simplul upgrade al gadgeturilor cel care a amplificat uzitarea analogiilor digitale, ci poziția din ce în ce mai precară a omului în fața protezelor extraumane (textul văzut ca prosthesis, ci nu ca mimesis), a inteligențelor artificiale și a tehnologizării actului creativ.

Discuțiile recente despre poezia postdouămiistă ridică, totuși, problematica postumanului. Este acesta cu adevărat un aspect al noii paradigme literare în România contemporană? Sunt mizele poeziei postdouămiiste cu adevărat postumane? Alienarea tehnologică și depersonalizarea sistematică pot fi observate încă de la jumătatea deceniului trecut, un exemplu fiind volumele lui Gabi Eftimie, „ochi roșii polaroid. acesta este un test”, și al lui Val chimic, „umilirea animalelor”. Această direcție este însă clar conturată de unul dintre membrii generației douămiiste, a cărui depărtare de poetica contextului său istoric, transformată în manierizare, a stat la fundația unui adevărat trend tematic: Ștefan Manasia explorează, prin prisma unei atitudini teribiliste originale, profund adolescentine („etica grunge”), sensibilitatea postumană și scenariile postapocaliptice (puncte de referință sunt volumele „Motocicleta de lemn” și „Bonobo sau cucerirea spațiului”). Cu toate acestea, nu scenariile și tematica fac parte din postumanismul poeziei lui Manasia, ci ipostaza poetică de outsider, identificarea cu culturile mărginașe și cu non-umanul (animal, mineral, tehnologic) și revolta discursivă împotriva mitului progresist al antropocentrismului.

Se impune, prin urmare, o diferență între postuman ca pretext tematic și postuman ca sensibilitate specifică ingenuă. Putem spune că sensibilitatea postumană apare atunci când „the spatiotemporal vastness and numerousness of the nonhuman world becomes visible as a formal, representational, and finally existential problem”[25]. În alți termeni, putem vorbi despre literatură postumană atunci când a) este conștientizată o dimensiune non-umană, apoi b) barierele dintre dimensiunea umană și cea non-umană sunt regândite sau dispar. Așadar, nu vizează (doar) retraducerea condiției umane prin prisma metaforicii tehnologice sau a mediului online, ci și identificarea cu aceste mecanisme, prin dezagregarea subiectului și tehnologizarea afectelor (ci nu conceptualizarea lor, ca la un Sebastian Big sau un Yigru Zeltil), a stilisticii și a formei. Postumanul unui Ovio Olaru din „Pilotul” sau „Proxima B”, constând într-o analogie simbolică între scenarii din zona SF și autobiografie, diferă de cel al unui Andrei Doboș, care se folosește de elementele tehno-antropocenului pentru a sprijini o spiritualitate zen, extra-occidentală, o „muzică supraumană” (S-au inversat polii pământului, „Valea Rea”). Andrei Dósa, de altfel, se folosește de metafore din zona digitalului pentru a-și explora afectele și cognițiile alienante (în „Nada” sau în „adevăratul băiat de aur”). Critica socială din volumul lui Ștefan Baghiu, „Spre sud, la Lăceni”, vizează aceeași epocă (a „lentorii”). Cu toate acestea, exemplele date, în integralitatea lor, nu ating problema postumanului decât cu un scop fie decorativ, fie critic, uneori ambele. Se ia, într-adevăr, o poziție față de postumanitate, față de era tehnologică, însă nu putem vorbi despre un proiect postuman. Postumanul este adus la rang de ontologie[26] abia de poeți precum Alex Văsieș, al cărui volum, Instalația, impune o subiectivitate dezumanizată, decentralizată, sub forma unei rețele în continuă progresie, sau Vlad Moldovan, care duce mai departe această auto-decentralizare până la defragmentare și pierdere a controlului în volumul denumit sugestiv Glitch. Subiectul poetic al ambelor volume este polimorf, impersonal, cu o dimensiune non-umană inclusă, dar nu clar delimitată, de origine digitală, tehnologică. Biografismul lor a suferit mutații, deoarece „[our] relation to remembering is being reconfigured by the capacious, constantly updated and updateable archive that is the Internet”[27].

În concluzie, paradigma postdouămiistă nu se sustrage din și nu se suprapune cu paradigma postumană. Cu toate acestea, este definitoriu pentru promoția post-2010 faptul că majoritatea poeților (dacă nu chiar toți, inclusiv cei care adoptă o atitudine conservatoare – un exemplu este noul ruralism al lui Matei Hutopila din volumul „copci”) se raportează la condiția omului într-o épistème în care poziția lui a fost, dacă nu decentralizată, atunci modificată fundamental de apariția noilor tehnologii, de mediul virtual, de globalizare și de diversitatea subculturilor. Contextul a dus și la necesitatea unei reactualizări stilistice, pe care o vom discuta în continuare.

1. B) Neo-calofilismul, estetizarea. Este exclus să vorbim despre calofilism ca trăsătură specifică literaturii postdouămiiste; direcția neo-expresionistă a poeziei douămiiste conținea elemente calofile. Cu toate acestea, estetismul are un rol diferit acum. În paradigma actuală, Alex Ciorogar înglobează acești factori în sintagma „artificialitate hiperconștientă”[28]. Într-o poetică dominată de un discurs ostentativ-autenticist s-a cristalizat o revitalizare a retoricii, aflată acum sub formula artificiului, a „broderiei” lingvistice, a fabulației poetice, în care se face simțită o formă de naivitate asumată, autoînscenată, o conștientizare a patetismului și, odată cu el, a sincerității trucate. Dan Sociu este unul dintre primii care își aproprie acest truc retoric („Poezii naive și sentimentale” fiind un titlu sugestiv de volum, amplificat apoi în placheta „Vino cu mine, știu exact unde mergem”). De calofilism face uz și Andrei Doboș, în vederea creării unui imaginar feeric, luxuriant (în „Valea Rea”) sau a estetizării formei prin rimă și ritm (în „Spiro”). Într-o notă asemănătoare, „Instalația” lui Alex Văsieș este un volum în care paseismul solar este combinat cu discursul decorativ și splendoarea retorică: „Ce jos era cerul cu luminile lui, / ce excitați și frumoși noi toți, în blînda lui strînsoare”. Se urmărește un reviriment al frumosului ca valoare estetică. Lirismul, în doze bine calculate, este fondat pe un pact între poet și cititor, prin care acesta din urmă este asigurat că instanța poetică este conștientă de desuetudinea artificiilor stilistice uzitate, iar tocmai acest adstrat ironic al discursului provoacă înduioșarea: „Surâs de copil rău, care-i ultima șansă” (Alex Văsieș, „Instalația”). În aceeași zonă a artificiului retoric apare și patetismul temperat. În volumul „Spre Sud, la Lăceni”, Ștefan Baghiu își asumă, sub imperativul unei „lucidități hi-tech” (Alex Goldiș), această atitudine, contrastând-o cu o doză calculată de cinism în momentele-cheie, pe fundalul unei critici sociale făcute la distanță, dar implicate: „Văd spectacolul imens pe care-l pregătisem, / unde mi-am ratat intrarea”.
2. C) (post-)Ironia; „New Sincerity”. Deconstrucția ironică, abuzivă a obsesiilor douămiiste stă la baza volumului „Metode” al lui Vlad Drăgoi. Aceeași doză de ironie este păstrată în următoarele sale volume, „Eschiva” și „sergio leone”, de data aceasta Drăgoi adoptând o formulă discursivă care să îi permită accesul la sinceritate, după ce aceasta a fost demobilizată atât de postmodernism, cât și de autenticismul confesiv douămiist: greșeli gramaticale intenționate, distanțare falsă prin ironie, referințe din filme, jocuri video sau benzi desenate, formulări stângace asumate, toate însumând, astfel, o atitudine de eschivă transparentă, transformată în metodă poetică. Această sustragere ironică de la limbajul „sincer”, „uzitat”, în vederea unei reformulări de discurs, este dusă mai departe de Florentin Popa în volumele „trips, heroes & love songs” sau în „Efrafa”.

Alex Ciorogar asociază acest tip de discurs cu „The New Sincerity”. Este un termen-umbrelă neconceptualizat critic, care caracterizează desprinderea de cinismul postmodernist, motiv pentru care este asociat adeseori cu post-postmodernismul lui David Foster Wallace: „The old postmodern insurgents risked the gasp and squeal: shock, disgust, outrage, censorship, accusations of socialism, anarchism, nihilism. Today’s risks are different. The new rebels might be artists willing to risk the yawn, the rolled eyes, the cool smile, the nudged ribs, the parody of gifted ironists, the «Oh how banal»”[29]. Această atitudine ar desemna un program de reabilitare a vechilor idealuri imolate în postmodernism prin ironie (dragostea, adevărul, prietenia etc.). Proiectul „noii sincerități” este însă mai apropiat de sensibilitatea douămiistă decât de cea postdouămiistă. Identificarea poeticilor lui Vlad Drăgoi sau Florentin Popa cu acest concept se dovedește inconsecventă, deoarece nu au un tip de ironie caracteristică acestei ideologii, „which is sympathetic and warm, and allows its authors to remain committed to the ideals that they discuss, while also being somewhat ironic about this commitment”[30]. Or, „noua sinceritate” românească, conștientă deja de acest tip de abordare wholesome și safe a ironiei în Occident, fie o ironizează până la absurd și dezintegrează conceptul (Florentin Popa), fie o duce până la ultimele sale consecințe, în zona inconfortabilului și a incorectitudinii politice (Vlad Drăgoi). Mai aproape de New Sincerity este poetica lui Radu Nițescu, care intercalează proiectul biografist douămiist cu formele fixe (vilanela, sonetul) și jocuri de retorică în volumul „Dialectica urșilor”.

Luând în considerare aceste modificări stilistice, Alex Ciorogar, în dosarul său din revista Cultura, Noua poezie nouă. Dincolo de „douămiism”, propune una dintre încadrările teoretice cele mai discutate pentru această mișcare poetică în continuă formare. Metamodernismul pare să descrie situația literară în care se află literatura de după 2010 și, în special, poezia acestei promoții: „a kind of informed naivety, a pragmatic idealism, a moderate fanaticism, oscillatory between sincerity and irony, deconstruction and construction, apathy and affect”, „between a typically modern commitment and a markedly postmodern detachment”[31]. Diversele permutări ale acestor elemente determină discursul, adevăratul proces poietic constând în subtilitatea și perfecționarea îmbinărilor, în extravaganța și contrabalansarea contrastelor (tematice, discursive și stilistice).

Desprinderea de douămiism nu este nici ea radicală – poeți precum Radu Nițescu și Matei Hutopilă sunt încă reminiscențe ale biografismului douămiist. Elementele enumerate și speculațiile teoretice discutate nu sunt exhaustive și, probabil, nici definitorii poeticii în continuă formare. Concluzia este totuși că, dacă optzecismul a mizat pe dimensiunea livrescă și textuală (în ciuda cotidienizării programatice) iar douămiismul pe realul subiectiv, translivresc, postdouămiismul se îndepărtează de amândouă, transpunându-se în virtual, în digital, în mediul online: se poate discuta despre o generație in progress by default, conștientă de poziția sa atât în literatura națională, cât și în cea globală.

Premiul pentru Eseu în cadrul Colocviului Internațional Studențesc „Lucian Blaga”, ediția a XIX-a, 27-28 octombrie 2017, Sibiu

Bibliografie:

1. Benga, Grațiela, „Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000”, ed. Universității de Vest, Timișoara, 2016.
2. Braidotti, Rossi, „The Posthuman”, ed. Polity Press, 2013.
3. Cărtărescu, Mircea, „Postmodernismul românesc”, ed. Humanitas, București, 1999.
4. Ciorogar, Alex, Noua poezie nouă. Dincolo de „douămiism”, Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017.
5. Ciorogar, Alex, Postuman/ismul (dosar), Revista Vatra, nr. 3-4/2017.
6. Clarke, Bruce & Rossini, Manuela, „The Cambridge Companion to Literature and the Posthuman”, ed. Cambridge University Press, 2017.
7. Ferrando, Francesca, Posthumanism, Transhumanism, Antihumanism, Metahumanism, and New Materialisms. Differences and Relations [https://www.existenz.us/volumes/Vol.8-2Ferrando.pdf].

8. Iovănel, Mihai, „Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc”, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017.

1. Soviany, Octavian, „Cinci decenii de experimentalism, Compendiu de poezie românească actuală”, vol. al II-lea, Lirica epocii postcomuniste, ed. Casa de Pariuri Literare, 2011.
2. Terian, Andrei, „Esențială pentru noua generație este schimbarea frontului de luptă. Miza milenariștilor pare a fi doar în subsidiar literară”, în Caiete critice, 2005, nr. 2-3.

11. Vlădăreanu, Elena, „«Ia-ți târfa și pleacă» sau câteva cuvinte despre ostilitate”, în Luceafărul, nr. 9, 2003.

[1] Elena Vlădăreanu, „«Ia-ți târfa și pleacă» sau câteva cuvinte despre ostilitate”, în Luceafărul, nr. 9, 2003.

[2] Alexandru Matei, „Douămiism vs. douămiism”, în Cuvântul, XX, nr. 6, 2009.

[3] Grațiela Benga, „Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000”, ed. Universității de Vest, Timișoara, 2016, p. 146.

[4] Mircea Cărtărescu, „Postmodernismul românesc”, ed. Humanitas, București, 1999, p. 192.

[5] Ibid., p. 163.

[6] Elena Vlădăreanu, loc. cit.

[7] Andrei Terian, „Esențială pentru noua generație este schimbarea frontului de luptă. Miza milenariștilor pare a fi doar în subsidiar literară”, în Caiete critice, 2005, nr. 2-3.

[8] Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism, Compendiu de poezie românească actuală, vol. al II-lea, Lirica epocii postcomuniste, ed. Casa de Pariuri Literare, 2011, p. 79-80.

[9] Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017, p. 157.

[10] Octavian Soviany, op. cit., p. 83.

[11] Grațiela Benga, op. cit., p. 147.

[12] Octavian Soviany, op. cit., p. 8.

[13] Alex Ciorogar, Noua poezie nouă. Dincolo de „douămiism”, Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017.

[14] Ibid.

[15] Paul Cernat în dosarul lui Alex Ciorogar, Noua poezie nouă. Dincolo de „douămiism”, Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017.

[16] Alex Ciorogar, loc. cit.

[17] Într-un articol de pe www.scena9.ro, Mihai Iovănel se raportează la primele două volume ale lui Andrei Dósa ca fiind „prea optzeciste”. Aceste volume sunt, totuși, două dintre cărțile care conturează pentru prima dată tematica postdouămiismului incipient. [http://www.scena9.ro/article/andrei-dosa-cronica-adevaratul-baiat-de-aur]

[18] Ihab Hassan, „Prometheus as Performer: Toward a Posthumanist Culture?”, The Georgia Review 31:4 (1977): 830-50.

[19] Francesca Ferrando, Posthumanism, Transhumanism, Antihumanism, Metahumanism, and New Materialisms. Differences and Relations [https://www.existenz.us/volumes/Vol.8-2Ferrando.pdf].

[20] Ibid.

[21] Până și douămiismul, în ciuda (sau poate chiar din cauza) egocentrismului și a anti-postmodernismului cultivate, poate fi clasificat în paradigma postumană prin exhibarea poziției marginalității sociale, a condiției feminine în diferență și în raport cu instanța masculină și, cel mai important, a demitizării prestigiului literaturii „înalte”, în acest caz optzecismul.

[22] Ivan Callus and Mario Aquilina, „E-Literature”, Literature and the Posthuman, Cambridge University Press, 2017, p. 123.

[23] Ibid., p. 124-126.

[24] Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 58.

[25] Mark McGurl, „The Posthuman Comedy”, Critical Inquiry 38 (2012), 537.

[26] „[…] însă ceea ce îl individualizează cel mai mult [pe Alex Văsieș] în rândul autorilor publicați după 2010 e chiar felul în care tânărul poet transformă post-umanul în ontologie” (Emanuel Modoc, Romanian splendor, „Vatra”, nr. 5/2016).

[27] Sidonie Smith, ”Narrating Lives and Contemporary Imaginaries,” PMLA 126:3 (May 2011): 564-74.

[28] Alex Ciorogar, loc. cit.

[29] David Foster Wallace, „E Unibus Pluram: Television and U.S. Fiction”, 1993 [http://jsomers.net/DFW_TV.pdf].

[30] Alexei Yurchak biography at University of California, Berkeley Department of Anthropology website (retrieved February 15, 2009).

[31] Luke Turner, „Metamodernism: A Brief Introduction”, www.metamodernism.com, 2015.