Postdouămiismul Poezie, povești, băiețeală

S-a discutat intens despre postdouămiism în mediile informale și, departe ca părerile și teoriile elaborate pe marginea fenomenului să primească o formulă definitivă, confuzia pare mai mare decât oricând. Alex Ciorogar propunea, într-o anchetă din revista Cultura, termenul de metamodernism, un concept global, susținea el, care definește felul în care postmodernitatea occidentală este gestionată: fie ca reviriment al categoriilor estetice premoderne, fie ca depășire accelerată a postmodernismului, fie, sugera el că ar fi cazul de față, ca un melanj dintre cele două. Un concept, așadar, care conține aproximativ toate tendințele manifeste ale poeziei așa-zis postdouămiiste autohtone. Raportul poeziei românești cu modelele occidentale sau cadrele conceptuale sau ideologice străine își merită locul lui în discuție, însă mai relevant ar fi, după părerea mea, determinarea condițiilor care au permis emergența a ceea ce provizoriu voi numi ‚promoția postdouămiistă’.

În primul rând, douămiismul și-a pierdut capitalul de șoc, entropia inerentă fenomenelor literare a generat ca de la sine o relaxare a registrului în defavoarea supralicitărilor din ce în ce mai necreditabile ale milenariștilor. Tendința de a poza și de a șarja excesiv pe violența limbajului s-a tradus în emergența unor manierisme specifice: un singur poem era de ajuns pentru a recunoaște programul unei întregi poetici.

manierismele au devenit vizibile și pastişabile în poezia douămiistă (deja recurente din 2003–2004): egocentrismul care a castrat imaginația, referințele mediatice,  mizerabilismul căutat, brutalitatea ca poză, fetişizarea deschiderii către cititor  sinonimă cumva cu fetişizarea textului de către optzecişti).[1]

În al doilea rând, tensiunile extrinseci literaturii care au coagulat generația poetică 2000 au dispărut cu totul odată cu depășirea tranziției. Inflația și sărăcia, precaritatea biografică și declinul aparatului administrativ al statului au avut consecințe sociale pe termen lung, dar dacă generația 2000 poate fi privită ca un produs sociologic al anilor ´90, odată ce situația economică autohtonă s-a îmbunătățit și relația cu Uniunea Europeană a căpătat alte coordonate, frustrarea din substrat a poeticii s-a dizolvat inevitabil. Argumentele sunt reciproc corolare: complementar detensionării presiunii venind din socio-politicul imediat, temele și ariile de interes ale noilor poeți s-au schimbat în direcția unei relaxări accentuate a discursului.

În paralel cu declinul valoric al douămiismului sau cu intrarea lui într-un circuit închis de interpretare – în ceea ce privește vocile critice care îi tratau în cronica de întâmpinare, care ajunseseră să elaboreze păreri aproape convergente –, s-a produs și emergența unor noi poeți, mai actuali și mai angrenați în realitățile contemporane. Unul din factorii care au propulsat noua promoție (o să revin la distincția, absolut necesară, dintre generație și promoție) îl reprezintă explozia referențială. Un al doilea este dat de diferența organică de vârstă care îi separă pe douămiiști de postdouămiiști.

Explozia referențială desemnează tocmai acea lărgire a bazinului de tropi culturali contemporani produsă în contextul globalizării și a aderării României la Uniunea Europeană. Proliferarea accesului la internet și la materiale media occidentale, generată pe fondul unei tentative de acoperire accelerată a golului lăsat de comunism în perioada postbelică, a făcut ca poezia română să naturalizeze mai multe fenomene occidentale simultan și să le integreze chiar și în absența unor programe teoretice cu precedente românești. Estetica postumană, de exemplu, și-a făcut loc în poezia românească fără ca în prealabil să fi existat o dezbatere manifestă despre cadrele conceptuale ale fenomenului. Această urmărire disperată a sincronismului e evidentă în momentele în care poezia operează cu universuri imaginare perfect ermetice, conținând un lexic și un set de valori complet opace pentru conștiința colectivă. Trimiterile la muzică, jocuri video, filme și, mai nou, la protocoale IT (Florentin Popa) nu mai pot fi gustate plenar de publicul de poezie, pentru care receptarea se oprește strict la efectul pe care ele le produc. Această miză impresionistă deturnează, în parte, orice demers interpretativ, dar nu îl face redundant: criticul nu trebuie să devină programator și nu trebuie să joace Street Fighter pentru a înțelege obiectul pe care îl tratează, în aceeași măsură în care criticii douămiismului nu erau nevoiți să treacă prin experiențe limită pentru a putea polemiza pe marginea transpunerii lor în poezie. Desigur, este vorba de un ermetism doar aparent, fiindcă înțelegerea nu mai ia în cazul acesta calea conținutului, ci pe cea a atmosferei. Vorbim despre o poezie care mizează intens pe afect și pe latura performativă: poemele devin aproape inseparabile de persona auctorială, care le animă și le dă o consistență pe care altminteri nu ar poseda-o, fie că vorbim de lecturi publice pe muzică sau de revirimentul unor elemente prozodice considerate perimate (rimă, ritm și măsură fixe).

În ceea ce privește diferența de vârstă dintre generațiile biologice 2000 și post-2000, e clar că mulți dintre poeții postdouămiiști sunt și rămân în mare măsură tributari douămiismului. Tutelați de douămiiști și întreținând cu ei relații foarte amicale, nu i-au repudiat după modelul fracturismului, care își seta ca miză ruptura brutală și neechivocă de poetica optzecistă (îndeplinindu-i în mod paradoxal tocmai dezideratul coborârii poeziei în stradă), astfel încât nu consider că putem vorbi de o schimbare de paradigmă în sensul în care termenul e definit de Thomas Kuhn în Structura revoluțiilor științifice. Dincolo de felul în care conceptul ar putea fi nuanțat derizoriu pentru a se potrivi contextului de față, nu consider că avem de-a face cu o revoluție, ci cu o banală evoluție, pentru care unul din catalizatori îl reprezintă expunerea generației născute în jurul revoluției și imediat după ea la o serie de schimbări majore, care au pătruns în toate sferele societății românești: de la apariția pe piață a computerelor personale și a telefoanelor inteligente până la mutarea subculturii adolescentine pe internet, de la popularitatea rețelelor de socializare până la apariția în online a diferitelor platforme literare și a blogurilor personale. Evident, blogosfera nu a putut intra în competiție directă cu Facebook, de exemplu, iar forumurile în care generația 2000 s-a format, între timp dizolvate, nu au putut reprezenta în cadrul generației altceva decât un mediu. Tehnologia a fost pentru generația 2000 instrumentală, iar nu decisivă în formare, în sensul în care logica digitală nu le-a impregnat la fel de profund imaginarul. Postdouămiiștii, născuți într-o eră analog și adaptându-se la paradigma digitală foarte devreme, sunt inseparabili de sensibilitatea tehnologică, pe care o curtează insistent în mai toate textele lor.

Aceștia ar fi factorii apariției postdouămiismului. Fără a avea pretenția că îi realizez un portret detaliat, aș formula următoarele ipoteze în raport cu diferitele lui manifestări:

Generația ´80 a practicat un postmodernism literar pur declarativ, eminamente textual și diluat, în care potențialul plenar al proiectului lor poetic n-a putut fi niciodată atins din cauza climatului politic. Poezia postdecembristă s-a îndepărtat de optzecism, emulându-l până la debuturile douămiismului, când fracturismul a propus o ruptură violentă față de modelul lor. Motiv pentru care adevăratul postmodernism poetic se poate manifesta în poezia română abia acum. Respectiv, abia acum avem de-a face cu hiperreferențialitatea și intertextul exploatat profesionist, ironia și autoironia. S-a dezvoltat o poezie subliminal-referențială, activând zone de dincolo de receptare, o poezie devenită muzică, incantatorie până la ininteligibilitate, cu ambiția de a construi nu arcuri narative, ci vibrații pure de atmosferă și fragmentarism fără obiect, rizomic, interșanjabil, deleuzian etc. Cosmina Moroșan și Vlad Moldovan sunt practicanții de seamă ai acestui tip de poezie, împreună cu Florentin Popa (mai ales în primul volum). Tot în zona recuperării unei anumite estetici postmoderne de factură occidentală se află și Vlad Drăgoi, care construia în Metode un simulacru exploitation foarte violent în siajul lui Quentin Tarantino, strident până la ridicol și asumat plenar. Volumul lui, șarjând agresiv, apărea foarte oportun în climatul literar din 2013, când discuțiile despre disiparea nucleului dur al douămiismului începeau să ia amploare, iar registrul lui ar putea să pară, retrospectiv, o pastișare a mizerabilismului.

Un lucru foarte important de notat este acela că recuperarea esteticii postmoderne și a culturii pop americane s-a realizat la noi la a doua mână. Respectiv, noi am intrat în contact cu elementele acestei estetici nu direct și contemporan, ci prin vaporwave și alte fenomene similare, așadar tocmai când ea a început să fie recuperată în mediul online. Revirimentul anilor ‚80 americani ne-a prins și pe noi într-un complex nostalgic, cu o nuanță foarte relevantă, însă: cei care recuperează la noi acest nucleu sensibil au intrat în contact cu tropii culturali care-l constituie mult mai târziu decât omologii lor americani și sunt în consecință mai tineri. Dacă tinerii americani se jucau Street Fighter și vizionau filme precum Karate Kid și Back to the future încă de la apariție, la noi au pătruns anevoios chiar și în anii imediat proximi revoluției. Adesea, în interiorul culturii române, aceste referințe reprezintă pasiuni de maturitate care nu se revendică dintr-un moment originar în copilăria celor care le întrețin.

Dacă unii poeți au recuperat filiera excesiv ironică, livresc-referențială-medială, unii au parcurs drumul invers, recuperând o poezie solemnă, clasică, calofilă, aparent plenar angajată și neoromantică, dar având în interiorul ei reflexe postumane și ipostaze cool, depersonalizate etc. Obiectul recuperării lor nu mai are de mult un corespondent în poezia românească, respectiv: optzeciștii români erau livrești, ironici, ludici etc, și douămiiștii, dacă practicau un fel de solemnitate, o supralicitau până la stridență și infatuare. În ceea ce privește dimensiunea stilistică, aveau oroare de forma fixă și de orice structurare cu valențe restrictive. Dar acum avem de-a face cu o poezie retorică, angajată în viziuni ample, meditații urbane și o tendință foarte accentuată de a poza. Ștefan Baghiu reușea în Spre sud, la Lăceni să introducă în poezie itemi foarte disparați, de la patetisme ultimative la relativizări bruște, alcătuind imaginea unei instanțe deopotrivă lucide și perfect angajate în experiențe limită. Alex Văsieș practica în Instalația o poezie la fel de cerebrală, jucând cartea nostalgiei și adolescenței senine, dar cu subtonuri foarte dark, la el poemele mizând pe contrastul dintre cruzimea înăbușită și o serie de imagini fulgurante și calofile de o naivitate profesionist falsată.

O altă formă a postdouămiismului ar reprezenta-o noul autenticism. Alex Ciorogar, pornind de la David Foster Wallace, vorbea despre New Sincerity. Aplicat la contextul românesc, conceptul mi se pare șubred. Aș sugera altă explicație pentru supraviețuirea direcției autenticiste, respectiv poezia lui Dan Sociu. Dintre douămiiști, cel mai imitat rămâne Sociu, tocmai fiindcă are o puternică încărcătură autodepreciativă și își gestionează foarte abil lexicul astfel încât să nu devină infatuat. Practică un registru resemnat și autoironic, sub masca căruia își plânge obraznic de milă. Aceeași mască o poartă și Florentin Popa (în Efrafa și nu în Trips, heroes, nota bene), Radu Nițescu sau Vlad Drăgoi, aceeași gratuitate a mărturisirii livrate autoconștient întâlnim și la ei. Toți trei sunt conștienți de mecanismul prin care, punându-se în ipostaze stânjenitoare, pot contrapuncta apoi prin ironie, delir referențial și vulgaritate, motiv pentru care tocmai asta fac, denunțând simultan trucurile de genul acesta și implicit și pe sine, într-un gest de falsă autosabotare, de fapt subtilă autopromovare. E o poezie inteligentă și perversă, obraznică tocmai în măsura în care se știe bună, fără să supraliciteze alintându-se excesiv. Dintre discursurile celor trei, al lui Vlad Drăgoi este cel mai elaborat și cel mai onest: un stream of consciousness transpus aparent nealterat pe pagină, avându-l ca personaj al scheletului narativ pe însuși Vlad Drăgoi. Diferența dintre autenticismul douămiist și acest ‚post-socianism’ o reprezintă absența filtrului programatic-demonstrativ. Dacă realitatea portretizată de generația 2000 era una ultraviolentă și ostentativ mizeră, cea redată de noii poeți e de-o banalitate înfricoșătoare, conținând nu dezastre biografice, ci vizite la supermarket, amintiri rușinoase și obsesii comune.

În sfârșit, unii au recuperat filoane poetice fără tradiție românească, respectiv poezia conceptuală (Yigru Zeltil, Sebastian Big, Dumitru Vlad. Chiar dacă Alex Ciorogar îl numea pe Dmitri Miticov un conceptual, nu pot să fiu de acord cu el. Dmitri Miticov are un instrumentar conceptual, dar poezia lui e în definitiv lirică.) Un filon exploatat – chiar și minimal – aș sugera că îl reprezintă experimentele lui Gheorghe Iova și stilul lui eclectic, ermetic-jucăuș. Nu aș risca până la capăt afirmația, mai ales cunoscând apetențele lui Yigru Zeltil pentru conceptualismul occidental, interes care în cazul lui nu se oprește la literatură, însă niște paralele de registru cu siguranță există. Referitor la Sebastian Big, remarcam într-o cronică la Vată de sticlă (Editura Charmides, 2015) registrul fals științific, dezangajarea totală și melanjul omogen dintre glossy și tematici pretins elevate, melanj care a meritat eticheta de vaporwave, dar care nu a generat ecouri serioase. Fiindcă a devenit evident că poezia conceptuală nu vrea și basta să se lipească de publicul de poezie românească, care suferă de defectul de a fi eminamente lirică. Motiv pentru care eticheta nedreaptă aplicată lui Dmitri Miticov, cum că poezia lui ar fi conceptuală, a făcut ca volumele să-i cadă într-un con de umbră, fiind discutate subțire sau deloc. Poezia conceptuală de la noi are un discurs înclinat spre dialog sau monolog, e însă inevitabil autistă; urmărește un registru arid, intelectual, care caută soluții în anecdote și poante (relativ) facile. Clar, ar merita o reprezentare mai consistentă, dar la noi e de o calitate foarte slabă, din păcate. Cel mai probabil acesta e și motivul pentru care nu a putut institui o tradiție sau deveni un model poetic viabil, fiindcă îi lipsește o carte cu priză largă, un volum răsunător. Acesta, cred eu, ar fi catalizatorul mișcării. Sebastian Big, Dumitru Vlad, Yigru Zeltil, toți posedă această genă conceptuală și, deși o exploatează diferit, nu au reușit încă să ofere un produs definitiv și de-o calitate incontestabilă în convențiile genului. Un disclaimer necesar ar fi poate acela că nici publicul autohton de poezie, nici critica noastră literară nu sunt setate să citească poezie conceptuală altfel decât în cheie estetică, ca atare grila de interpretare e aprioric incongruentă cu obiectul interpretării.

Dacă aș fi nevoit să numesc câteva trăsături comune întregii promoții, aș numi apetența pentru muzică și muzicalitate, ipostazele postumane, relaxarea discursului și, nu în ultimul rând, înclinația spre performativitate și atmosferă.

Referitor la festivalurile de literatură și cluburile de lectură active în România, situația stă în felul următor: lectura de poezie a devenit un eveniment cosmopolit, asemănător unui concert de jazz, în cadrul căreia poetul nu citește, ci performează. El nu își mai prezintă textele, ci se prezintă pe sine ca performer al propriilor texte. Printre altele, acest lucru explică de ce componenta retorică a lecturii publice a devenit foarte importantă și de ce poeții aleg să citească pe muzică sau să-și transforme lectura în standup. În cazul mai multor poeți, poemele sunt de-a dreptul insipide fără aceste cârje extratextuale. Departe de a fi un neajuns, disiparea cenaclurilor și emergența cluburilor de lectură sunt lucruri îmbucurătoare, fiindcă desemnează mutarea literaturii contemporane din cadre instituționale în spații publice, cu predilecție baruri și cafenele, motiv pentru care fiecare club de lectură este legat organic de un anume loc. Lecturile organizare de Alex Ciorogar în Cluj au loc în „Atelier”, Dactăr Nicu’s Skyzoid Poetry are loc la Brașov în „Tipografie”, Institutul Blecher se reunește în București la „Tramvai 26”. Pe lângă eliberarea de constrângerile instituționale, această mutare presupune și un public mai larg.

            Am omis un club de lectură, și anume Nepotu’ lui Thoreau, care se reunește în „Insomnia Cafe” în Cluj, tocmai fiindcă e singurul club de lectură care mai deține o componentă critică. După lectura autorului/ autorilor invitați urmează o rundă de discuții mai mult sau mai puțin consistente critic, în care scriitorii primesc feedback nemijlocit din partea publicului prezent. Rest al zvâcului polemic douămiist, conceptul din spatele Nepotului a rămas singular pe scena poeziei contemporane tocmai pentru că invită la o discuție informală, purtată nu mereu în registre encomiastice, dar care reușește să relativizeze valoarea până atunci necontestată a unor poeți fără experiența criticii dure.

Referitor la încadrarea postdouămiismului în istoria poeziei românești, câteva lucruri mi se par de-o importanță acută. Critica literară a decupat clasificări decenale în cronologia liricii autohtone în măsura în care ele erau operante. Optzecismul, nouăzecismul și douămiismul au fost generații care au avut o coerență stilistică și tematică pentru care, în ciuda reducțiilor și excluderilor programatice pe care le-a operat, această încadrare a avut o minimă valabilitate. În cazul postdouămiiștilor, însă, nu mai există solidaritatea de substrat social, nu mai există ‚fraternitatea întru mizerie’, agresivitatea de clan, nervul polemic sau frustrarea militantă în raport cu niște coordonate istorice aberante. Postdouămiiștii, alimentându-și poezia din infinite surse, dezvoltă la fel de multe registre și regimuri scripturale. În acest context, nu mai poate fi vorba de o conștiință literar-generaționistă, ci în cel mai bun caz de o conștiință de generație biologică. În cazul lor, comunicarea e mult facilitată de rețelele de socializare, unde solidaritățile de grup sunt mult mai vizibile și animozitățile se cuantifică în postări și like-uri. Însă conflictele sunt de suprafață, iar diferențele ideologice sunt  derizorii. Diferențele de viziune sunt clare, însă un lucru e cert: postdouămiiștii nu mai au un program poetic comun, factor care explică eterogenitatea formulei poetice actuale și faptul că niciunul din ei nu mai crede în funcția salvatoare a poeziei și în rolul ei ontologic. Dacă douămiiștii erau convergenți în tezele lor, noii veniți, fără să fie esențialmente divergenți, nu își mai pun problema în acești termeni. O urmare firească a acestui lucru o reprezintă obsolescența încadrării decenale: termenul de ‚postdouămiism’ are, așadar, o valabilitate provizorie. Pe de altă parte, tendința divergentă nu dă semne de estompare, motiv pentru care, indiferent cât de riscant ar suna, poate încadrările cronologice, deja insuficiente în a explica anumite tendințe, vor lăsa loc celor topologice, precum s-a întâmplat în Statele Unite. Oricât de comod ar fi să operăm cu sintagme de genul „poeții de la București” sau „poeții de la Cluj”, neajunsurile unei astfel de sistematizări sunt evidente, iar aria de acoperire a conceptelor rămâne limitată. Nu putem anticipa, dar o astfel de polarizare geografică deja ia amploare și critica literară trebuie să ia măsuri în a o gestiona. În sfârșit, discuțiile critice din jurul fenomenului se vor coagula definitiv abia în următorii ani, iar evoluția previzibilă este următoarea: postdouămiismul va fi împins sub umbrela douămiismului, urmând ca întreaga poezie a ultimilor 30 de ani să fie înghițită conceptual de poezia postdecembristă.

[1] Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura Muzeul Literaturii  Române, București, 2017, p. 157.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *