Povestea prințesei deocheate

Silviu Purcărete s-a impus atât în țară, cât și peste horare, ca unul dintre cei mai surprinzători și mai ingenioși creatori de teatru. Cu fiecare spectacol el reinventează limbajul scenic. Complexitatea lumilor construite, explorările uluitoare în plan imagistic, atmosfera onirică, expresivitatea muzical-coregrafică sunt toate ingrediente binecunoscute ale creațiilor sale. „Povestea prințesei deocheate”, cea mai nouă producție a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, a cărei regie o semnează, a fost recompensată cu trei importante distincții de către juriul UNITER în cursul anului care a trecut (cel mai bun spectacol al anului 2019, cea mai bună actriţă în rol principal— Ofelia Popii și cea mai bună scenografie— Dragoş Buhagiar), având parte de trei reprezentații la Bruxelles și urmând a deschide în 2020 Jocurile Culturale și Olimpice din Japonia. Pornind de la piesa lui Tsuruya Namboku al IV-lea, Silviu Purcărete reinterpretează teatrul kabuki într-o cheie personală, profund originală, construind totodată un dialog fecund între culturi. Nu lipsesc ironia și autoironia, jocul cu convențiile teatrale, atât  cele specifice teatrului tradițional japonez, cât și celui european. Deși este construit pe eșafodajul vechilor forme, destul de conservatoare, de rigide, spectacolul devine spațiul libertății absolute de expresie. Dacă în teatrul kabuki toate rolurile sunt jucate de bărbați maturi, spectacolul lui Silviu Purcărete mizează pe tehnica travesti-ului, actorii întruchipând personaje feminine iar actrițele— masculine. Sala de la Fabrica de Cultură a fost special concepută de scenograful Dragoș Buhagiar pentru acest proiect. Scena, deosebit de mobilă, datorită celor două turnante, este înconjurată de public pe trei laturi, după modelul teatrului elisabetan. În partea stângă a acesteia se află orchestra, fiindcă muzica spectacolului, complet originală, semnată de Vasile Șirli, este interpretată live de actori. Ea alcătuiește un univers sonor impresionant, în perfectă armonie cu cel vizual. Abundența culorilor, a formelor, a texturilor ce compun costumele, când somptuoase, când sumare, create dintr-o mare varietate de materiale, începând de la metal și până la hârtie, machiajul în tușe îngroșate, ce devine în sine o mască, coregrafia uneori stilizată și ceremonioasă, alteori debordantă, se află în perfectă armonie cu sonoritățile instrumentelor de percuție, de suflat sau de coarde ce se constituie într-o glosă a desfășurării dramatice. Fără a exista o referință explicită la muzica japoneză, sunetul cristalin al glockenspiel-ului, cel straniu al didgeridoo-ului, cel acut al saxofonului, contribuie la constituirea unui imaginar cu totul și cu totul special, sofisticat și imprevizibil.

Spectacolul este patronat de Zeul Teatrului (Cristian Stanca), o prezență monumentală, care își face apariția într-un costum fastuos, ce amintește de ținuta samuraiului: armuri, elemente de harnașament, coif metalic cu coarne de cerb.

Intriga, complexă, cu numerose personaje și răsturnări de situație, urmărește destinul prințesei Sakura, din clanul Yoshida. Ea se deschide însă cu un „prologˮ, anunțat de Diana Văcaru -Lazăr în rolul povestitorului. Această introducere în poveste mărturisește o experineță dintr-o viață anterioară a frumoasei prințese, din vremea în care era un tânăr discipol și amant al călugărului Seigen (Ofelia Popii). Iubirea lor imposibilă îi derermină să ia decizia de a se sinucide, însă doar Shiragiku (Iustinian Turcu) moare, fiindcă părintele Seigen, cuprins de teamă, ezită să se arunce în valurile înspumate ale mării. Scenografia suprarealistă, potențată de muzica live a corului, creează o atmosfră de profund mister, chiar onirică: stânca, apa învolburată, diafanele meduze, culorile pastelate.

 La șaptesprezece ani, prințesa Sakura (același Iustinian Turcu), zisă „Floare de Cireșˮ, vine la templu pentru a se călugări. Din naștere, prințesa nu își poate descleșta degetele de la mâna dreaptă, cauza fiind, se pare, un păcat nemărturisit dintr-o altă viață. În urma unei rugăciuni a starețului Seigen, fata reușește să deschidă mâna, în care se află o cutiuță cu tămâine. Pe baza inscriției de pe aceasta, călugărul recunoaște în fecioară pe vechiul său discipol, reîncarnarnat, și dragostea lui renaște. Prințesa este înconjurată de suita de doamne de la curte, în ținute de ceremonie, purtând rochii din hârtie cu motive florale, coronițe de flori și eventaie, sugerând cireșii ce au înflorit pe dealurile de la Kamakura. Cele două turnante ale scenei se învârt în sens opus, timp în care însoțitoarele interpetează un cântec ce apoi va fi preluat de grupul de bărbați cu costume negre, pălărie și bastoane: „Beauty and human confession struggle within one heart.ˮ

Prințesa Sakura este fiica ministului Koresada, ucis împreună cu fiul său, lordul Matsuwaka, de către niște răufăcători, cu scopul de a le fura geamantanul cu sigiliul Myakodori. Cel care furase sigiliul este tocmai Gonsuke, fratele părintelui Seigen (interpretat de asemenea de Ofelia Popii), sub numele său adevărat de Shinobu Sota, un tâlhar care într-o noapte, strecurându-se în chilia fetei, reușește să îi fure acesteia fecioria, lăsând-o însăcinată și făcându-se apoi nevăzut. Prințesa naște și va fi alungată, dar mai înainte este bătută împreună cu părintele Seigen, acuzat că ar fi „pângăritˮ Floarea de Cireș. Loviturile de bici sunt sugerate prin sunetele instrumentelor muzicale și  mișcările în slow motion ale actorilor, într-o superbă coregrafie, în care muzica și cinetica se îngemănează perfect.

Căzută în disgrație, prințesa Sakura ajunge mai întâi cerșetoare și apoi prostituată, pește fiindu-i chiar Gonsuke, tatăl copilului ei, pe care fata îl iubește sincer. Acțiunea se complică tot mai mult, urmărind lupta pentru sigiliul Myakodori între Gonsuke și oamenii lui pe de o parte și Iruma Akugoro (Diana Fufezan), fostul logodnic al Prințesei Sakura, ajutat de Gengo Sadakage (Raluca Iani), servitor neloial al clanului Yoshida, pe de altă parte.

Firul povestirii se ramifică, fiind condimentat cu crime, lupte între clanuri, experinețele sordide ale prințesei la bordel, prezentate într-o cheie comico-ironică, ce interoghează într-un stil tipic postmodern, atât elemente din civilizația și cultura japoneză (luptele dintre samurai, gesticulația ritualică în ceremonii, machiajul și costumele din teatrul kabuki) cât și din cea autohtonă (ciobanii cu ale lor cojoace din blană de oaie, tatuajele cu sigla TNRS de pe brațele prințesei și al tâlharului, măturătorii în zdrențe, apreciind meditativi că „sexul e lucrul draculuiˮ). Spectacolul în sine are un puternic caracter autoreferențial. Pare că teatrul în sine, ca modalitate de expresie artistică nu este luat prea în serios, fiind văzut mai degrabă ca un joc carnavalesc de lumini, culori, personaje lipsite de profunzime sufletească, nu departe de imaginea vodevilului, idee întărită de amfitrionul Diana Văcaru – Lazăr, care invită în final publicul să urmărească „un moment muzical-coregraficˮ.

Publicat în Euphorion 1/2020

Foto: Zoltan Rab

Regia: Silviu Purcărete

Traducerea din limba engleză: Eugen Gyemant

Muzica originală: Vasile Șirli

Scenografia: Dragoș Buhagiar

Asistenți regie: Eugen Gyemant și Sanda Anastasof

Asistent scenografie: Iuliana Gherghescu

Face designer: Minela Popa

Make-up: Elena Vlad, Corina Predescu, Alexandra Spătărelu

Manager proiect: Claudia Domnicar

Coordonator marketing: Eliza Ceprăzaru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.