Povești Invizibile

Rareori ne întrebăm dacă lumea în care trăim arată la fel pentru noi și pentru semenii noștri, dacă percepem identic obiectele și ființele de care ne înconjurăm. Cum ar fi să vedem cu buricele degetelor, cu urechile sau cu nasul? Spectacolul Povești invizibile, o coproducție între Teatrul GONG din Sibiu și Centrul de Teatru Educațional Replika din București, își propune să pătrundă în universul copiilor nevăzători, univers alcătuit din sunete și texturi, din vibrații și mirosuri, înregistrate disparat, dar reunite într-un tot coerent, aproape imposibil de înțeles de către cei care percep lumea preponderent vizual. Pornind de la atelierele susținute în mai multe școli pentru copii nevăzători din țară, în cadrul unui proiect de intervenție culturală și educație participativă, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), Mihaela Michailov a scris un text sub forma unui joc. Protagoniste sunt o fetiță nevăzătoare (Eliza Păuna) și mama ei (Mihaela Rădescu), dar spectatorii devin și ei parte din poveste, fiind chemați să descopere „cu buricele degetelor care se mișcă lent pe contururiˮ și „cu urechi care se lipesc de zgomote”, noi reliefuri și sonorități care în mod normal rămân în plan secund, fiindcă „ochii au mereu tendința de a se băga înainte.ˮ

Albul aseptic atât al vestimentației cât și al decorului, sugerează pe de o parte o transpunere simpatetică în situația semenilor noștri care nu pot vedea culorile, pe de altă parte creează senzația de lumină, de puritate și de speranță, atât de potrivite unui spectacol care vorbește despre toleranță, empatie, încredere și dragoste. Chiar și macheta Teatrului GONG, care tronează pe una dintre mese— o formă de punere în abis a spațiului teatral— este alcătuită tot din piese albe de lego. Muzica ambientală, completată de sunete obținute prin manevrarea unor obiecte precum o cârpă într-o găleată cu apă, un balon, pene, câteva bețe, ouă lapte, creează un univers sonor percutant.

Dintru început, publicul este invitat să aleagă între a vedea „totul deodată”, adică cu ajutorul ochilor, sau „bucată cu bucată”, așa cum „vădˮ nevăzătorii. Cei care aleg a doua variantă primesc câte o cărticică senzorială. Astfel, prin intermediul senzațiilor tactile, dublate de sunete fel de fel, dar și de glasurile actorilor și ale copiilor, înregistrate în timpul interviurilor, ei vor putea vedea doar cu ochii minții parcursul poveștii.

Prima poveste este cea „a copilului care se împrăștiaˮ, o metaforă pentru ideea unei realități configurate din senzații și percepții disperate, aflate în contiguitate. Căzând, copilul nu își mai putea găsi nasul, gura, mâna, talpa, adică acele părți ale corpului redate în relief în cărticica senzorială. Suferința sa e amplificată de fricile mamei lui: „Dacă face febră?ˮ, „Dacă nu își pune casca și cade de pe bicicletă?ˮ

Părinții, mai ales cei de copii nevăzători, sunt mereu chemați să traverseze „aleea îngustăˮ între „o să fie bineˮ și „nu poți controla totulˮ. Indiferent de regn, mamele se tem pentru copiii lor. A doua poveste este de fapt un dialog între mama cinteză și mama vultur, care își așteaptă copiii, pe Cinti și Vulti, să iasă de la „școala specială pentru păsărele nevăzătoareˮ. „Dacă Cinti nu și-a mâncat pachețelul cu semințe?ˮ, se întreabă mama cinteză. Noroc cu mama vultur, mai optimistă, care își sfătuiește surata să nu îl mai tot „cintezoiascăˮ atâta pe fiul ei.

Povestea „mașinuței cu faruri stinse Carla Luizaˮ este spusă cu umor și jovialitate, dar în esență ea vorbește despre suferința copiilor nevăzători, despre nevoia lor de a se ascunde, de a deveni invizibili pentru ceilalți, așa cum și ceilalți sunt imposibil de perceput cu ochii de către ei. Împinsă de la spate de către doamna Fiat, mașinuța Carla Luiza se prezintă la emisiunea Vocea mașinilor. Relatarea nașterii premature a fiicei sale, și a situației dificile de familie (tatăl se află la reprezentanța Fiat din Italia, iar mama trebuie să se ocupe singură de Carla Luiza și de celălalte două mașinuțe-surori) este și o parodie la adresa emisiunilor care exploatează exagerat emoțiile privitorilor și ale invitaților, făcând uneori apel la un discurs bombastic: „Povestea dumneavoastră are forța unei explozii de cauciucˮ, îi spune moderatoarea doamnei Fiat. Ca mulți copii cu nevoi speciale, Carla Luiza se simte „o mașinuță stricatăˮ și nu își dorește să fie votată din milă. De aceea, preferă ca doar sunetul ei să răzbată până la public și „cântăˮ acoperită cu o husă.

Plină de fantezie este povestea copilului care se scurge pe gaura de la cadă. Pornind inițial de la o frică absurdă, ca cele care îi caracterizează într-o anumită etapă de vârstă pe toți copiii, călătoria prin universul instalațiilor devine una cât se poate de palpitantă, fiind întreruptă brusc doar de vocea mamei, dovadă că totul se petrecuse în imaginația celui mic.

Ultima poveste continuă de fapt povestea întâi. Este din nou vorba despre copilul care s-a împrăștiat și care acum este încurajat de mama lui să urce pe un perete de escaladă alături de alți copii. Teama că aceștia vor râde de el este de-a dreptul paralizantă, dar sub atenta îndrumare a mamei, el reușește să găsească prizele și să parcurgă întregul traseu. Experiența îl face mai puternic, îi dă încredere în propriile forțe și îl ajută să se simtă din nou un copil întreg, cu toate părțile corpului la locul lor: nasul, degetele, mâinile, picioarele. Părinții și copiii învață să se împrietenească cu frica, „fiindcă cine se aseamănă în frici se adună în curajˮ.

Spectacolul abundă în simboluri și metafore. Panoul de escaladă poate sugera viața plină de dificultăți a celor cu nevoi speciale, iar sfoara de care copilul se ține poate sugera firul speranței și al dragostei care îl leagă de părintele său. Totodată, ea poate fi văzută și ca o plasticizare a firului poveștii, desfășurate de actori pe durata unei ore, o poveste percepută de spectatori cu urechile, cu vârfurile degetelor, dar mai ales cu mintea și sufletul.

Povești Invizibile

De Mihaela Michailov

Direcția de scenă: Selma Dragoș; În distribuție: Eliza Păuna și Mihaela Rădescu; Voce: Mihai Dima; Spațiul și instalația tactilă: Gabi Albu; Muzica: Alexei Țurcan; Operator sunet: Claudiu Rusu Costea; Lighting design: Dragoș Petrișor; Un concept de Eliza Păuna.