prin erlenpark… nevinovat cuvântul dansa cu doamna de pluș

0

monodramă

se dedică lui hugo wolf, coregraful proaspăt plecat la stele,… și tuturor celor care nu vor învăța a muri vreodată

personaj: varianta ta cea mai bună

sinopsis: acțiunea se petrece în timp ce trecerea ta prin lume este mai firavă ca o pală de vânt și nimeni nu te poate povățui cum să scapi de tine fără să te rănești…

… am visat că ciorile nu mai suportă să locuiască în parc și că dimineața, ca niște umbre de obsidian, lebedele singurătății dau din aripi ca și cum ar bate monedă, fără stemă, doar cu pajură, din aer cu diamante și salpetru divin, pe pleoapele veștede ale vremurilor… și că frunzele se sculptează singure și se leagănă prin expoziții plutitoare prin vânt ca niște legende pe frunțile colindelor de lacrimi… ce vor veni…

… crengile pictează cai galopând pe pereții sufletului, iar la câțiva pași, inima este tot timpul un prunc care se zbate să iasă la lumină, să urle în aerul de veșnică sărbătoare al lumii de-afară,… să nu mai fie închisă ca un puiuț orb într-o coajă prea strâmtă, să guste culoarea vântului și aroma zborului, să se joace prin livada de flăcări din ochii balaurului care coace la timp fructele…

… poemul tatuat pe piciorul păzitoarei de iele de la mijlocul pădurii de brad e ca un izvor de rouă care nu se termină niciodată, unde se spală toate jivinele și toți trecătorii… amărăciunea se spală acolo, durerea se duce de-acolo, frica dispare în ceață, degetele devin peceți domnești infailibile,… timpul de neînvins se moaie în sărutări dulci de îngeri scăpați din războaie,… norii alungă orice rid de pe icoane, luna roșește cu soarele-n față, sânii uimirii pregătesc laptele pentru întărit vârful săgeții ce-o va trimite nerobirea spre anii adunați în cufărul vremii… spre veșnică pace liniștită culoare…

… stafii elegante, cu priviri pierdute în nerăspunsuri veșnice, zâmbesc amar prin pustiul tradițional plin de nerăbdări și cocoloașe… semnele întoarcerilor din drum lasă dâre adânci, ca strângerile în brațe a prea multor fericite adormiri în zadaruri care pe timpuri nu scârțâiau… corbii insistă ca niciodată rochiile de mireasă să nu fie lăsate să umble singure, somnambule și incandescente printre arini…

… doamna de pluș tace mereu, până la durere,… întoarcerile în timp sunt pline de găuri trandafirii, liliachii, negre,… găsirile regăsite descoperă răni legate de dureri care cântă miresme de pământ proaspăt săpat cu lopata destinului tragic al rădăcinilor doar pe jumătate putrezite… doamna de pluș tace tandru un cântec nelămurit, neclar, nemaiauzit, și ziua și noaptea, o incantație dulce-acrișoară care se proptește undeva între coaste, între stomac și creier, între povești moarte și … povești,… face ca somnul să nu mai fie ce-a fost vreodată,… a nu se afla niciodată… e sigur…

… pe marginea orelor se clatină zarea amețită de triluri… vremea păpădiilor a trecut ca prin vis, lumina încremenește ca o pradă sleită de puteri, începuturile nu se mai termină, în chioșc se-nvârt porumbei care încalecă ponei tăcuți, fanfara nu cântă în timpurile astea nămoloase când doar poemele te mai pot spăla de păcate… bucătăria cuvintelor desface apa în mai multe izvoare și prepară mări și oceane de băut și mâncat pentru poeții rătăciți prin cotloanele parcului inocent… semnele rugăciunilor pe hârtie nu se văd decât de aproape… ca părul de coadă de cal dând viață arcușului pe vioara călită în muzici…

… cade în gol îmbătrânirea,… ca o încheiere de sărbătoare,… păianjeni zglobii trag fermoarele pleoapelor… gânduri frânează gânduri, o luptă de nedepășit, de neevitat,… orbecăiri vechi fac loc orbecăirilor noi… cele vechi pleacă și se așează la umbră pe marginea drumului așteptând să se termine nisipul din clepsidră și să vină un ceasornicar profesionist s-o întoarcă… în creier,… prentru că doar în creier zac clipele care plouă cu aer bine ozonat peste umbra poemelor care joacă șah cu inimile sus… doar cu inimile sus, dragilor.

… cu cine pleacă inteligența la plimbare, când pleacă, nimeni nu știe,… sufletul pregătit pentru pace nu zace… victoria întredeschisă riscă să cadă din imaginație în scurtcircuit,… buzele întredeschise sunt capcană pentru închircirea ploii care urcă spre seara smerit așezată la masa destinului zdrobirii pasiunii… strângerea de gât a adrenalinei… așa ceva poate fi, fără îndoială, foarte riscant… ca o vâlvătaie nebandajată la timp, ca un somn fără mutilări vizibile ale subconștientului,… unii dorm în timp ce pictorul îi pictează cu nisip,… dar se știe sunt anumite locuri unde nu mai poți fi tu, chiar dacă te-ai străduit viața întreagă să nu gemi, să nu te doară nimic, să corespunzi întru totul normelor sociale din parc… un singur umăr care nu te doare te poate face fericit… eu sunt de două ori fericit.

… liniștile din pagini sunt ca iluminatul public uitat în priză pe timp de zi… orice muză știe să facă dreptate, dacă vrea,… în parcul umplut de limacși, o singură femeie presară sare de pluș peste ei,… se moare în chinuri și nimeni nu-i plânge, nimeni nu e impresionat,… vedeniile devin și ele liniști, apoi neliniști, și uite-așa biciul despotului care te-mpinge să mângâi poemul se simte tot mai tare pe șira spinării, pe tălpi,… și n-ai scut, n-ai armele necesare, n-ai cum să te aperi de șfichiul care îți sparge orologiul aproape funcțional din gândurile tale neterminate… neterminatule…

… nici desculț, nici încălțat,… nu există reguli pentru ce trebuie să faci când vei vrea să știi cum să faci când vei vrea să vrei să te rătăcești în scrumul devenirii tale în altceva,… țara ta nu va plânge când te vei transforma, indiferent în ce,… nimeni nu se va despuia de viața lui ca să-ți acopere nuditatea schimbării tale, nimeni nu va vrea să fie victima căreia tu să te confesezi, căreia să-i dăruiești parte din experiența mutării tale din ce-ai fost în ce vei deveni,… dacă vei deveni,… poate doamna de pluș o să presare sare grunjoasă și iodată pe spinarea ta și o să-ți ia foc rănile de bici și o să plângi mult prin rănile și vânătăile tale,… descălțat sau încălțat,… nu există reguli, spuneam… dacă nu scuipă nimeni pe potecă, poți să umbli mai bine desculț…

… plecarea nu vine niciodată singură, chiar dacă te-ai pus pe rătăcit… cel mai bine e să nu fii confundat cu ceva de mâncare,… foamea e mare și nu sunt semne indicatoare… adevărul este că poți ajunge oriunde, important e să vrei să te rătăcești… pribegia prin locurile care nu te recunosc vine cu un lătrat care însoțește plecarea, lătrat singur și viguros, care dă sens rătăcirii, indiferent de veacul în care te afli sau de cel în care vrei să rătăcești,… important este să ai harfa cu tine, altfel n-o să ai cum răbda cu stoicism nici plecarea, nici rătăcirea…

… copiii se dau la vale pe toboganul elefant și țipă cu voioșie despre cum le place lor să alunece pe trompa elefantului,… cu mâinile larg desfăcute, ca niște aripi de îngeri și nici nu le trece prin cap de ce rătăciri magistrale vor avea parte în viitorul incert al vieților lor… nici de singurătate nu le pasă, ei nu cunosc noțiunea asta,… ei văd numai uși deschise și habar n-au că tot ce urmează să li se întâmple sunt povești deja adjudecate… replicile pe care le-ar putea da un om chinuit nu sunt cunoscute în copilărie… ce bine…

… un om poate avea mai multe nume, doar că termenul de garanție al unui nume este limitat de garduri foarte înalte cocoțate pe movile pustiite de cocostârci avari antrenați să facă să tacă adânc multe forme de viață, să fotografieze/picteze nevroze legate cu sfori în care noaptea dospește până se face mare de tot… și neagră ca un bulgăre de cărbune… și iarba verde din parc nu se mai vede pentru că și ea visează la alte culori mai vesele care să nu trădeze adevărul cu zvonuri false… omul, ca iarba, vrea să aibă mai multe alte culori, mai multe alte nume… pe care dacă și le-ar înșira pe o idee mai lungă decât distanța până la lună, ar putea face cea mai fină echilibristică din tot universul…

… niciun munte nu curge pe aici… pe-aici curg stele croșetate cu grijă de doamna de pluș,… prin nori se strecoară lacrimi nemângâiate de razele soarelui, ecouri născute din îndoieli gestante,… prietenii numără stelele, le culeg cu mare grijă, le pun în panere alături de prune pietroase și le duc la cazan, le fierb cu mare grijă și scot cea mai grozavă pălincă de prune cu stele… de băut beau licoarea numai de sărbătorile legal ilegale în timp ce se dau huța în hamace dotate cu încărcătoare wireless,… cine se pune între ei nu poate să soarbă decât dacă e legat la brâu cu raze de suflet care nu știe a învăța a muri vreodată,… regulile trebuie respectate cu sfințenie,… altminteri bruma celestă descoperită în zori nu mai visează deloc,… și-ar fi păcat…

… încremenirea curcubeului e atât de scurtă încât o clipire în plus te face să nu-l mai vezi… plămânii cerului respiră vapori cu arome de văzduh iubitor de lumină,… câinele-nor păzește lumina și-o învață să zburde,… să simtă pulsațiile inimii universului,… să se acordeze cu râsul-plânsul veacurilor foste,… să hrănească îmbrățișările cu energii vindecătoare delicate,… să presare pe răni luciu de sănătate,… să alunge doliul din paradis,… să gândească fără rușinea întunericului,… să evadeze ca un cocor liber de griji,… să nu se teamă de săgeata abstractului care dă târcoale poemului sălbatic,… să spargă între dinți semințele de amurg fals,… să zâmbească și ursului și peștelui și omului,… să-nvețe pe de rost vibrația ideală din esențe,… să aibă grijă de muguri de-o clipă,… și multe altele,… ca să dea mâna curat cu toate alea,… vii ori ba,… ce-i ies în cale…

… prin erlenpark… nevinovat cuvântul dansa cu doamna de pluș… măduva oaselor se răcește auzind câinii plecării lătrând… duhuri nemuritoare ce nu se sperie de nimic, au grijă ca totul să se întâmple așa cum trebuie să se întâmple,… și așa se și întâmplă mereu… amurgul aspru se zbate ca un junghi cuprins de fiori… nu e nimeni aici să guste ce-a mai rămas din glasul ritmat de marea luptă cu propria istorie, care e mult mai tare și mai știutoare chiar și atunci când nu ai habar nici măcar că acțiunea se petrece în timp ce trecerea ta prin lume este mai firavă ca o pală de vânt,.. și nimeni nu te poate povățui cum să scapi de tine fără să te rănești… undeva în urmă, într-un tufiș, zace o coasă aproape ruginită…

… cu sufletele-n mâini, lupii cei buni stau ascunși în miezul lacului de cerneală,… privesc cum cuvintele umblă călare pe zmeie de hârtie și trag clopotele murmurelor de brad,… în timp ce cascade ascunse în lună se dezlănțuie cioplind noaptea tocită, înțepenită în tăceri,… să acopere durerea cojii sparte de jalea uitării vechi din valea cu rouă tăiată sălbatic,… dinspre noua uitare niciun zgomot de suflet rănit nu răzbate,… carisma ajută palmele bătucite ale memoriei să culeagă un măr pădureț, două mere pădurețe, mai multe mere pădurețe,… pentru îngerii care-așteaptă un semn,… două semne,… mai multe semne,… așteaptă…

… o gâză necunoscută aterizează pe vârful degetului arătător, cercetează locul, se-nvârte de două ori și pleacă spre turnul bisericii din groapă… întoarcerea acasă e întotdeauna o chestiune de timp… pământul așteaptă răbdător să mai râdem, să mai glumim, să mai facem câte-un spectacol, să mai luăm câte-un premiu, să mai scriem la poemul care nu se poate termina niciodată,… să mai dansăm un pic pe ringul strâmt din brațele timpului,… să mai întoarcem brazdele anilor,… să ne mai tăvălim în brațele iubirii,… să mai alergăm după himere,… să mai tăiem slănina zilelor și s-o mâncăm cu ceapă zdrobită cu pumnul,… să ne mai stafidim,… ca să ne poată el primi cumsecade la cina cea de taină,… cu ortul într-o mână și în cealaltă cu pantofii de dans… dansează, suflete!…

sfârșit

lunca bradului, 31 august 2023

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *