Prin librăriile din München

N-am intrat cu Ion Negoiţescu în nicio librărie, nici la Köln, nici la München şi nici la Paris, în cele câteva întâlniri ale noastre din anii 1980. Bucuria regăsirii trecea totdeauna pe primul plan. Regret, deoarece ar fi fost o şi aceasta o experienţă şi instructivă şi plăcută. De aceea, cu emoţie am găsit textul intitulat „Prin librăriile din München” într-un sac cu documente aparţinătoare criticului, păstrat de unul dintre prietenii acestuia, Edmund Pollak. El i l-a încredinţat unei şi mai vechi prietene a lui „Nego”, Elisabeth Axmann, nu alta decât traducătoarea în germană a Istoriei literaturii române a lui Negoiţescu. Într-una din dăţile când „Lisbeth” mi-a fost gazdă la Köln, văzând că mă ocup de memoria cerchiştilor clujeano-sibieni, mi l-a dat mie.

    În mod curios, nu văd să apară textul lui Negoiţescu în nicio carte a lui publicată în România după 1989. Date fiind referinţele la tiranul din Bucureşti, şi-ar fi avut cu vârf şi îndesat locul în volumul cuprinzând intervenţiile sale politice În cunoştinţă de cauză (Editura Dacia, Cluj, noiembrie 1990), de al cărui conţinut însuşi criticul s-a ocupat. Să fi uitat de el sau să-l fi pierdut? Cert este că textul a fost redactat pentru una dintre emisiunile lui Negoiţescu de la BBC, Radio Free Europe sau Deutsche Welle, cândva după instalarea lui definitivă la München, la mijlocul anilor 1980.

    Desigur, multe s-au schimbat de atunci: altfel arată multe dintre librăriile din România, internetul a modificat industria cărţii, iar inteligenţa artificială e tot mai redutabilă. Toate acestea nu ne împiedică să-l acompaniem pe critic în gusturile sale de bibliofil fără cură, să ne dăm seama, din câteva remarci privind critica literară, cum ar fi evoluat euphorionismul pe care l-a teoretizat la tinereţe sau pur şi simplu să ne lăsăm seduşi de această expertă panoramă de înaltă cultură pe cât de convingător etalată, pe atât de incitantă.

Ştefăniţă Regman

Prin librăriile din München

de I. Negoiţescu

    O librărie este interesantă, atrăgătoare şi de folos prin cărţile ce se găsesc într-însa; dar şi prin cărţile pe care, cu ajutorul cataloagelor bibliografice, aceeaşi librărie îţi permite să ţi le procuri, comandându-le. În România burgheză a adolescenţei mele, prin intermediul oricărei mici librării din orice târguşor, puteai să comanzi cărţi nu numai de la editurile din ţară, dar şi de la cele din străinătate, din Franţa, din Germania, din Anglia, din Italia – şi de oriunde – şi să te abonezi la reviste străine, achitând costul lor în lei. Acest lucru părea tinereţii mele plină de speranţe aşa de firesc, încât dacă cineva mi-ar fi spus atunci că ţara mea va cunoaşte într-o zi o atare cădere în barbarie, încât ceea ce am arătat mai sus despre librăria românească să pară un vis aproape de necrezut proiectat asupra trecutului, l-aş fi socotit drept smintit.

    Dar să las la o parte acea lume tristă şi absurdă în umbra căreia zace acum naţia mea – şi să mă aplec puţin asupra unui aspect al societăţii normale în care trăiesc.

    Librăria germană diferă de cea franceză, de pildă prin faptul că aici, la München, ca şi la Berlin, la Heidelberg sau la Münster, cărţile de mare specialitate – şi mă refer numai la domeniul umanistic – nu-ţi stau la dispoziţie, la vedere şi spre consultare, precum în librăriile Fnac sau altele din Paris, ci trebuie să le comanzi. Când spun „cărţi de mare specialitate” e un fel de a vorbi, căci mă gândesc deopotrivă la Dicţionarul istoric al filosofiei în 10 volume, din care au apărut până acum 6; la Manualul de istoria dogmelor în 3 volume, de Adolf von Harnack, reluare a ediţiei de la 1909-1910, ori Lexiconul Evului Mediu în 7 volume, din care au apărut primele două; sau la toate volumele din seria Wege der Forschung (căi de cercetare), care cuprind culegeri de texte esenţiale, mai vechi şi mai noi, cu privire la o temă ori la un autor, ca de pildă Romanul utopic, Filosofia naturii a lui Aristotel, Geneza poeziei europene cu rimă finală; sau Geoffrey Chaucer, Calderon de la Barca, Albert Camus, Kleist, Kafka etc., cărti iniţial intruvabile şi cerându-ţi o răbdare de câteva zile ca să le obţii. Diferenţa aceasta între librăria germană şi cea franceză vine probabil din împrejurarea că publicul larg francez este mai intelectualizat decât cel corespunzător german – şi poate decât oricare public larg în lume – chiar şi atunci când ocupaţiile sale nu sunt de natură intelectuală. E interesant să constaţi cum, în termeni asemănători, aceeaşi observaţie o face, vizitând Franţa, încă în urmă cu mai bine de un secol, dramaturgul Friedrich Hebbel, în Jurnalul său, din toate punctele de vedere pasionant şi instructiv.

    Totuşi, dacă te abaţi pe la librăria müncheneză Herder, din Maffeistrasse, ca şi Herder din Freiburg sau din Köln, poţi descoperi pe rafturi operele cardinalului Newman, între care şi volumul cuprinzând Apologia pro vita sua, acea fascinantă autobiografie spirituală a unui anglican convertit la catolicism, pornită, asemeni Provincialelor lui Pascal, din impuls polemic şi sublimată estetic până la treapta literaturii pure. În traducere franceză, l-am abordat pe Newman ca student încă, deoarece această versiune putea fi găsită pe atunci în librăria românească. Tot la Herder, mai descoperi, între multe altele fireşte, traducerea germană în 8 impozante volume a Operelor lui Vladimir Soloviev, dintre care îndeosebi cel de-al optulea părându-mi mai plin de interes, căci conţine studiile despre Frumuseţea în natură, Sensul general al artei şi Sensul iubirii sexuale, indispensabile pentru înţelegerea spiritualităţii lui Dostoievski, studii mai semnificative decât cele Trei discursuri în memoria lui Dostoievski, din al doilea volum. Nu mai puţin impozante te întâmpină, tot acolo, operele lui Hans Urs von Balthasar, dintre care menţionez cele 4 volume dedicate „teologiei estetice”, de la Homer la Toma de Aquino, de la Duns Scotus la Karl Marx – în ce priveşte metafizica – şi de la Sfântul Irineu la Sfântul Bonaventura, de la Dante la Charles Péguy – în ce priveşte stilurile clericale şi stilurile laice. Eu cred foarte mult într-o critică literară care să-şi făurească metoda – o metodă absolut laică – pornind de la termenii teologiei. O fază prin urmare a criticii literare în general, dar nu şi o premisă totuşi a viitoarei critici bazate pe teologie, reprezintă deci pentru mine critica întreprinsă, de altminteri cu o pătrundere sensibilă şi virtuozitate dialectică uluitoare, de către elveţianul Urs von Balthasar nu mai puţin decât de Romano Guardini, interpretul lui Dostoievski, al lui Hölderlin, al lui Rilke, al lui Dante, în volumele dedicate lor de către teologul german. Tot în perioada studenţiei mele, găseam în librăriile din Sibiu, din Braşov, din Bucureşti, cărţile lui Urs von Balthasar şi Guardini, pe acea vreme primul fiind la începuturile activităţii, iar cel de-al doilea în maturitatea creaţiei sale. Nu lipsesc din librăria Herder de bună seamă nici cele 4 volume (împreună cu cel suplimentar de Izvoare) din Istoria credinţelor religioase a lui Mircea Eliade, editate în condiţiile impresionante ale acestei versiuni germane. Şi aş sublinia aici cât de binevenită mi se pare atenţia acordată operei ştiinţifice a lui Eliade de către tinerii noştri critici literari. În limba franceză, în „livres de poche”, poţi afla lucrările lui chiar şi în librăriile, adeseori excelente, din gările din Germania, librării care au avantajul de a fi deschise până noaptea. Astfel de pildă, poţi achiziţiona, în librăria din gara München, pe lângă volume de scrieri beletristice de Mircea Eliade, în tălmăcirea germană, Sentimentul tragic al vieţii de Miguel de Unamuno (în franceză), Tusculanele lui Cicero (text bilingv, latin şi german), Eseurile lui Octavio Paz, fundamentala lucrare a lui Ernest Jones despre Freud sau colecţia completă a cărţilor din „seria galbenă” a editurii Diederichs, cuprinzând între altele Zoharul, Mahabharata, Ramaiana, Upanişadele, pe Confucius, pe Ciuang Dsi, pe Laoţe, Al Ghazali, Firdusi, Rumi, Vang Vei, textele orfice ori, mai nou apărutele texte ale Rozicrucienilor. Seria aceasta spiritualistă, din care primele exemplare, luxos tipărite, le-am văzut odinioară în biblioteca lui Lucian Blaga, constituie acum o colecţie populară, dar continuă a fi editată în condiţii grafice deosebite. La librăria gării din Köln am dat, acum vreo trei ani, peste excepţionalul Dictionnaire général du surréalisme, dicţionar publicat de Office du livre, sub formă de album bogat ilustrat în alb-negru şi color, elaborat de cercetători universitari, istorici de artă şi critici, în care atât literatura cât şi arta plastică suprarealistă română se bucură, atât în text cât şi la bibliografie, de o prezentare exactă şi desăvârşit competentă, datorită lui Virgil Ierunca, pasionat de temă.

    Cartierul universităţii müncheneze este plin de librării şi anticariate, înşirate mai cu seamă pe Schellingstrasse şi Amalienstrasse, dar şi împrejur. Aproape toate aceste librării au clasicii antici fie în original, fie în traduceri germane, engleze ori franceze, fie în ediţii bilingve: filosofie, literatură, istorie, în colecţiile Tusculum, Artemis, Guillaume Budé, ori cele de Cambridge, de Oxford. Operele lui Kant, Hegel, Husserl, Scheler, Heidegger, Jaspers, apoi, te întâmpină de pretutindeni, împreună cu ale celorlalţi filosofi europeni.

    În Marienplatz, la Hugendubel, librărie cu rost popular, aşezată pe câteva etaje, asaltată necontenit de tineret, mulţi citesc cărţile pe loc, stând comod pe canapelele anume amenajate ori, mai puţin comod, întinşi pe jos, pe mocheta groasă, cu buteliile ori cutiile de cola lângă ei: unii adorm cu cartea sau albumul de artă pe braţe, alţii ronţăie covrigi, pezmeţi. La Hugendubel găseşti orice, clasici şi noutăţi, chiar ediţii de lux, precum, în facsimil, exemplarul din Finnegans Wake de Joyce consemnat de Arno Schmidt. Găseşti aici uriaşul Lexikon al terminologiei kantiene de Rudolf Eisler sau Istoria literaturii eline de Albin Leski şi, ca o surpriză, căci e vorba de ceva special, care se obţine de obicei numai prin comandă: formidabila ediţie de la Frankfurt a Operelor complete ale lui Hölderlin.

    Dar, ca şi în alte mari librării germane, e bine să cercetezi şi aici secţia de aşa-zis „anticariat modern”, unde nu ţi se oferă cărţi uzate, ci cărţi recente ori mai de mult apărute, propuse însă ca ocazie preţioasă la preţuri uneori chiar modice. E vorba câteodată de curiozităţi, ca de pildă cele două albume în culori, reproducând modelele din Journal des Dames et des Modes din Paris, pe anii 1912-1914, modele superbe, dintr-o fastuoasă epocă de sfârşit de lume, semnate, unele, de artişti celebri ca Léon Bakst, colaboratorul Baletelor ruseşti, dar fiecare model intrând sau ieşind parcă din tablourile Jugendstilului; sau romanul Dracula al irlandezului Bram Stoker, care stă la baza tuturor versiunilor literare şi cinematografice ulterioare. Transilvania lui Stoker e şi sinistră şi de tot hazul, fiindcă autorul lui Dracula n-a cunoscut-o direct. Pentru el, românii sunt urmaşii dacilor, într-o ţară ce, prin exotismul ei barbar, ni se pare azi că seamănă mai degrabă cu patria actuală a lui Ceauseşcu, în care România civilizată şi europeană nu se mai recunoaşte.

    În acest anticariat modern mai poţi afla scrierile lui Gerald Manley Hopkins, faimosul poet catolic englez, ori Operele magice ale lui Agrippa von Nettesheim; scrieri de Pietro Aretino ca şi Antichităţile iudaice ale lui Flavius Josephus; Istoria eticei [sic] de Friedrich Jodl sau grafica completă a lui Gustave Doré, a lui Dürer, alături de imense albume Picasso, Chagall, Dali. Aici îşi află locul şi ediţiile ieftine, cu destulă grijă tipărite în Germania de răsărit, din clasicii elini şi latini, ediţii adnotate şi comentate, utile, chiar dacă nu se bucură de prestigiul ştiinţific al celor publicate în occident. Aşa, de exemplu, în trei volume, Antologia greacă – una din operele pe drept cuvânt atât de dragi lui Odobescu; o selecţie convingătoare din Dreptul roman – lectură recomandabilă tuturor celor care vor astăzi să-şi menţină cât mai trează mintea; Scrisorile lui Pliniu cel tânăr, între care şi incitanta pentru noi epistolă către Traian, unde e vorba de sclavul Callidromus, vândut de Decebal lui Pacorus, regele Parţilor. Ori în fine, iarăşi în trei volume, Operele lui Lucian din Samosata, minunat traduse în germană, către sfârşitul secolului al 18-lea, de Christoph Martin Wieland (autorul lui Oberon), spre desfătarea lui Goethe şi a lui Schiller ca şi a altora, o tălmăcire melifluă, încă plină de prospeţime. Pe Lucian se cuvine să-l citim, în aceste jalnice vremuri, mai cu seamă noi românii, pentru textele lui împotriva tiranilor şi a paranoiei politice. În Moartea lui Peregrinus, el analizează un exemplar caz de paranoie publică, agresând societatea. În Tiranicidul, este vorba de dictatorul care perverteşte rosturile republicii, spre a se instaura dinastic. În Nero sau proiectul de a străpunge Istmul de Corint, analogiile sunt şi mai plastice. Aşa cum ni-l înfăţişează Lucian din Samosata, proiectând să construiască un canal spre a uni Marea Egee cu Marea Ionică, Nero a fost mânat pe de o parte de fantasmagorica lui ambiţie de a se înscrie în istorie cu o faptă de mare răsunet, iar pe de altă parte de mania lui bolnăvicioasă pentru spectacole şi discursuri inaugurale. După ce plăcerile festive s-au risipit, Nero, care nu în zadar fusese totuşi elevul filosofului Seneca, s-a lăsat însă convins de către specialiştii egipteni să renunţe la proiectul său: deci paranoia lui a cedat constrângerilor experţilor, ale căror păreri el le-a luat în seamă. Astăzi însă, după cum se ştie, s-au schimbat lucrurile, căci tiranul nostru modern, mai fără şcoală, nu dă o ceapă degerată pe specialişti, făcând din propria sa incompetenţă – lege.

    Părăsind pe bunul prieten al iubitorilor de libertate şi învăţătură, Lucian din Samosata, dar nu încă şi tema lui ori cărţile ce îmbie vizitatorul oricărei librării din München, mă voi mai opri câteva clipe la o lucrare istorică propriu-zisă, dedicată împăratului roman, cu spaimă privit şi consternare de cercetătorii de totdeauna ai stăpânirii sale, lucrare a savantului englez Michael Grant, care subliniază aici faptul că tirania descreieratului domnitor au resimţit-o doar curtenii şi demnitarii din jurul lui, rudele şi senatorii pe care i-a căsăpit, pe când populaţia din imperiul său îşi veghea nestingherit de treabă – nebunia tiranilor contemporani în schimb nefericeşte populaţii întregi. Aceasta este şi situaţia decăzutei noastre ţări, lipsită nu numai de libertatea şi viaţa spirituală corespunzătoare demnităţii şi tradiţiilor unui popor european, ci şi de condiţiile materiale elementare ce ridică pe oameni la nivelul civilizaţiei. Iată în ce sens, librăria, care este o oglindă prea fidelă a existenţei reale a unei societăţi, poate să spună totul.