Procentele lui moș Necola

       Marcel o evita, cu ani în urmă, pe mătușa Veronica, care se-ntorcea de la muncă, transpirată, și cu urechea pregătită să afle de la băiat, una nemaiauzită. Dar degeaba… Băiatul se salva cu piruetele lui, și scăpa sondajelor controloarei de bilete, care credea că le știe pe toate.

         – Ei, ce se mai aude prin oraș? îl întreaba Veronica.

         – Chestii, socoteli!… îi zicea Marcel, în grabă.

         Un scârțâit de ușă din camera de lângă baie punea capăt discuției dintre cei doi. Apărea Necola, bătrânul aflat în îngrijirea mătușii Veronica.

         –Ce vrei! Nimic nu ne mai miră! îi zicea Veronica.

         Prezența lui Necola în viața noastră liniștită se explica din rațiuni financiare! În fiecare lună omul venea în ziua de pensie, în bucătărie ca să-i numere Veronicăi pe masă, paralele de chirie și de mâncare pe o lună, așa cum era înțelegerea lor. Bătrânul nu era obraznic, ci doar dus cu pluta, iar ca să-i treacă ziua, mai ușor, lua câte ceva la bord, în oraș, și era gata. Se făcea praf de la rom cu bere, apoi mergea acasă, mânca ceva, se-așeza în pat și adormea repede. În cele mai multe din cazuri, plutea așa până a doua zi de dimineață. Și asta o făcea aproape zilnic atunci când citea ziarul local, ca să mai știe și el, ce mai era pe lumea asta. Mâncarea lui preferată erau ardeii umpluți, pe care în zilele de sărbătoare îi primea pe o farfurie mai a cătării, cu niște pâine și smântână. Un eveniment, erau ardeii ăștea din meniu despre care povestea, unde i-a mâncat pentru prima dată, cine a fost cu el pe atunci, și de ce logodnicei din tinerețe nu-i plăceau deloc. Apoi își aducea aminte cum aceasta a fugit de-acasă cu un șef de gară, tomnatec, în capătul celălalt al țării.

          Gurile rele ale orașului spuneau adesea o poveste despre o aventură de tinerețe între Veronica și Necola, după ce funcționarul a fost părăsit de logodnică. Asta pentru că era o asemănare între cei doi în privința vieții modeste pe care o duceau, nu atât din principiu, cât din grija de a trăi cu puținii bani pe care îi câștigau. Și modul ăsta de viață i-a transformat în doi oameni temători și sâcâiți de li s-a dus vestea pe-acolo. Greu de spus dacă între ei a fost ceva, dar atâtea lucruri îi aseamănau că, în virtual, puteau fi asociați de comunitatea de locuitori din oraș, cu dragă inimă, lucru care s-a și întâmplat formal, prin primirea în gazdă a bătrânului, în ultima parte a vieții.

          Pe funcționar, Veronica îl cunoaștea de pe timpul în care și-a cumpărat apartamentul din vânzarea unei case de la țară, plus ceva economii și câțiva ani de rate la bancă. Atunci, el a descurcat-o dintr-o chestie legată de asigurarea imobilului, punând-o în legătură cu un revizor contabil iscusit. Și a păstrat legătura, în așa fel încât, după câțiva ani de la pensionare, nemaiputând să se mai descurce singur, i-a propus femeii un procent din pensie, ca să aibă grijă de el. De fapt, recomandarea a venit din partea unui medic stomatolog, cunoștință de a Veronicăi, care l-a tratat pe Necola, pe baza unor procente din asigurarea de sănătate. Ce vrei, oraș mic! Necola  i-a garantat medicului, în timpul unei consultații stomatologice că se simte bine. Așa a început de fapt mutarea bărânului la mătușa Veronica.

          –Nu sunt singur, vorbesc adesea cu fotografia mamei! îl asigura Necola.

          – Și mama ce zice? îl întreba medicul.

          – Mă sfătuiește de bine!… îi mărturisea Necola.

          – Tocmai asta e problema! îi răspunde stomatologul, care începuse să intre la bănuieli, nu pe fotografie, ci pe pacient.

          Marcel nu înțelegea cum se numea bătrânul de fapt, pentru că poștașul care-i aducea pensia, dar și lumea din oraș, îi ziceau Necola. Nu era, însă, clar dacă ăsta se dovedea a fi numele sau prenumele bătrânului. Pe vremuri, fusese funcționar, iar acum după atâta timp rămăsese cu niște automatisme din activitatea lui devotată  de altădată.

          – Câți ani ai dumneata?! îl întreba Necola, pe Marcel.

          – Ce-ți trebuie să știi asta?! îi răspundea Marcel.

          – Cum, n-ai idee?!… Se dau niște bonusuri! îi explica Necola. Dacă te-nscrii din timp, poți să ai un procent bun, la pensie! Mai ai mult până la pensie?… Totul e calculat din procente, mi-a spus-o un revizor contabil priceput. N-ai idee cum te umpli de bani!… Bunăoară, la pensia mea, am de dat un anumit procent pentru apă, unul pentru căldură, unul pentru mâncare, altul pentru haine, sau urcatul pe scări, mersul pe asfaltul din fața casei… Până și ploaia se contabilizează tot așa, pentru că apa se scurge prin scoc și de-acolo în sistemul de canalizare, iar vremea bună e inclusă în bonusul pentru vacanță, taxă de hotel, de parcare… N-am timp să ți le spun pe toate, dar sunt multe și bine legate între ele… aritmetică curată…

         – Haide Necola, că băiatul vrea să se odihnească! îl sfătuia Veronica, obișnuită cu întorsăturile bătrânului, care derapează adesea, când are publicul cu care să intre în vorbă.

           – Și repausul e calculat în procente! Ai voie să stai cam o treime din zi…  adăuga Necola.

          – Moșul ăsta cu procentele lui ne bagă-n groapă pe toți! se văicărea, din când în când,  Veronica. Așa îmi trebuie!… Și îl lua de braț, îl conducea ca pe un frate geamăn al dezastrului, până-n camera de lângă baie, și-l parca pe canapeaua comodă. Combinația de bere cu rom îl magnetiza pe bărbat, astfel încât omul rămânea acolo, de neclintit, ca o valiză-n gară, până a doua zi de dimineață.

         – Pe targă, nici nu-i rău! Asta merit, asta am! Dar procentual…, și targa… bolborosea Necola, ș-apoi liniștea se așternea peste chipul lui împiertrit, de efectul alcoolului. Marea lui problemă era de fapt că se credea deștept, dar nu era cazul!

         Așadar acum era liniște în casă și-n sufletul oamenilor! Necola visa la activitatea lui de la asigurări și se bucura, Veronica, se odihnea după zăpăceala de peste zi, și îi era lehamite, iar Marcel, retras în camera sa, deapăna tot felul de lucruride peste zi. Băiatul se simțea bine pentru că Necola și Veronica se raportau la lucruri virtuale, din viața de provincie, plină de retrospective, care făceau bucuria etapei, pe când el  trăia de-a adevăratelea, iar aceasta era o poveste aproape uitată.

Din volumul „Întâmplări de unică folosință”

Adrian Iancu (septembrie 1956- august 2021)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *