Procesul lui Cioran – „condamnare” cu suspendare…

Cadre de pornire. Un tot format din holomeri, opera fragmentistului Cioran încă nu și-a epuizat virtualitatea și vitalitatea semantică. Apar noi exegeze, teze de doctorat pe varii teme, colocvii peste colocvii (Lisabona, Paris ș.a.), mai mult, un colectiv de iubitori ai scrierilor au alcătuit și un dicționar orientativ[1] (nu știm cît de funcțional) pentru opera lui Cioran. Toate acestea exprimă limpede faptul că sînt straturi de adîncime la care spiritul critic încă nu a ajuns, fețe poliedrice sau pliuri de sens ale scrierilor lui Cioran. Mi-au dovedit-o, alături de nu prea multe interpretări juste, și cele peste douăzeci și mai bine de ediții ale simpozionului internațional de la Sibiu, pe care l-am început în aprilie 1991, cînd filosoful împlinea optzeci de ani.

Atîtea teme abordate, perspectivă după perspectivă, grilă după grilă, așa încît m-a pus pe gînduri remarca unui amic: mai aveți ceva de spus despre Cioran? Într-o atare împrejurare, eseul lui Adrian Buzdugan[2] îmi provoacă, blînd, cam o aceeași posibilă nedumerire: tot la Cioran ai rămas, prietene? Numai că autorul, cu nume predicativ pentru forța ideilor, îmi dă o replică sagace: la Cioran nu se rămîne, domnule, la Cioran se ajunge! Ceea ce face prin discursul său care aspiră să ne înfățișeze o altă mască a operei gînditorului care și-a partajat faima europeană între Rășinariul Sibiului, România Mare și Paris.

Trecut prin vămile operei heideggeriene, cu bogatele subsoluri și, parțial, cu lipsa ei de tact politic, degustînd și ceva din discursul poetic și cel literar-ficțional, dar și din discursul în haine de lucru al filosofiei, Adrian Buzdugan coboară (sau urcă?!) acum în bolgiile operei lui Cioran, încercînd să însceneze un proces dintr-o sumă probabilă de interpretări cioraniene din ultimele decenii. Aspiră la deconstrucția unei identități a autorului, una am spune funciar antinomică, o identitate după care au alergat și alți critici.

Cioranul lui Adrian Buzdugan este situat semnificativ între istorie, pe de o parte, și politic, pe de alta, un loc geometric aureolat de mixtura dintre fascinație și iluzie, binom care dă seama, credem, de trăsături specifice naturii magmatice a gîndirii cioraniene.

Procesul lui Cioran calchiază elemente de factură juridică, și anume, avem un „dosar” care presupune necesarul dispozitiv alcătuit din inculpat (numitul Emil Cioran), judecătorul sau aprodul în persoana exegetului, procurori, martori și avocați. Cartea este, în altă secțiune a ei, o acoladă „de apărări şi acuze”, prin care se exemplifică împletirea manuală de „pledoarii sau rechizitorii” pentru un „vinovat convenabil” precum Cioran. Pentru ca în secțiunea imediat următoare să avem depoziția unui gînditor privat, un Cioran trecut prin vămile eseului și ale ipostazelor de „apatrid metafizic”[3] parizian.

*

Cine n-a citit pînă acum varii exegeze pe tema Cioran are, în eseul de față, un up date al celor mai reprezentative dintre ele, o selecție personală, desigur, o decriptare ce aspiră la un dezirabil pathos al distanței, la o judecată de gust echilibrată, pe cît se poate de obiectivă. Spun cărți „reprezentative” pentru că, în pofida dezavuării de către autor a celor mai multe dintre ele, studiile reperate constituie totuși recolta încercărilor în scrierile (inclusiv corespondența) lui Cioran.

Vina esențială a comentatorilor de ocazie (nu-i aici sensul goethean) este că „au cărat şi judecat cu măsurile de-acum greşeala de-atunci” (p. 138) a eseistului-poet care a scris Schimbarea la față a României. Adică: au ignorant sau au eludat arhipelagul contextului interbelic, luînd ca temeiuri în falsele argumentări urzeala istoriei contemporane lor, o istorie făcută, și ea, de „plutonieri inspirați”, după formula lui Cioran însuși.

Discursul lui Adrian Buzdugan, dens sub raport conceptual, peste care plutește benefic o briză poetică, decupează însă o greșeală multiplă din partea pretinșilor exegeți, aici fiind caii de bătaie folosiți din greu la munci silnice într-o exegeză sau alta. Și anume: repudierea excesivă, de către Cioran, a României (e vorba de România Mare, nu de una „în general” – proteză gelatinoasă a limbajului de lemn – dar, episodic, și de România totalitară), țară pe care o dorea pusă la teasc pentru a-i stoarce tot virtualul fecund; apoi angajarea colaterală în Mișcarea Legionară, iar de aici chestiunea evreiască, antisemitismul (pentru unii un fel de dreptate legionară) și simpatia frenetică pentru hitlerism sau pentru Herr Adolf Hitler.

Consecvent cu ipotezele avansate, eseistul e atent, înainte de toate, la context, la nexul cauzal socio-politic, cultural și spiritual din care a irupt opera lui Cioran. Este interesat, prin unele detalii, de prefacerile petrecute în România Mare, în care, după Marea Unire realizată doar triumfal-teoretic în 1918, dincolo de întregirea geografică, era nevoie (și) de realizarea românilor ca atare, cum observa cu ceva timp în urmă Irina Livezeanu[4], istoric american de origine română. După cum eseul expune primele depoziții ale „inculpatului” Cioran, pretinsa endosmoză a acestuia cu Mișcarea Legionară (în care vedea, peste ani, „un complex de mişcări; mai mult decît atît, o sectă smintită şi un partid”) și cu Căpitanul ei (căruia i-a făcut un portret copleșitor), vectori care vor reveni în altă secțiune a cărții, cînd i se va da iar cuvîntul (,,ce exprimă adevărul”) celui aspru acuzat de legionarism, de trădare, de lașitate, de batjocorirea neamului românesc, de disprețuirea limbii sale materne ș.a. Autorii și raționamentele lor, fie pro sau contra Cioran, vor beneficia de data asta de opțiunea eseistului pentru o ,,subînţelegere a contextualizării” ideilor lansate, din dorința de a evita varii nișe justificative și a da astfel mai multă fluiditate textului demonstrativ.

Pilați postmoderni. Cam ce s-a scris cît de cît esențial despre Cioran în ultima vreme? Nu am de gînd să fac critica criticii autorului, ea însăși pliată pe o masă critică de exegeze. Fără să sufere de sindromul cantitativului, Adrian Buzdugan pune pe masă, din vraful de comentarii apărute, peste cincisprezece opuri, cele care i se par mai intim legate de opera gînditorului rășinărean cu „viză de flotant” la Paris (prefer termenul ,,gînditor” în detrimentul celui de filosof, pentru că, așa cum spune chiar Cioran, cel dintîi se freacă de existență). Sînt sesizate demersuri care caută adevărul printre atîția Pilați, mai exact o triere a opiniilor sau a judecăților emise de detractori, prieteni și puținii exegeți pe care-i are opera gloriosului Cioran. Un efort în care ,,trimiterile, notele, notiţele, bibliografiile fiind singurele mici indicatoare” (p. 22) în calea care duce spre luminișul adevărului (aparatul critic al eseului este îndestulător).

Impulsul prim în a glosa despre un ,,liric exploziv” (Țuțea) i-a venit exegetului dinspre landul politicului: Cioran a fost sau nu un ideolog legionar? Sau ,,cît de legionar a fost sau putea să fi fost” (p. 21) acesta? Interogații deloc noi, dimpotrivă, cu multe variante de răspuns care mai de care mai realist-naive sau abracadabrante, mai toate provenind din ,,incubatoarele Procust”, vorba lui Buzdugan. E aici, poate, autenticul proces al cărui maldăr de dosare e pe etajerele de lîngă masa eseistului, cu sentințe dintre cele mai aspre, mergînd pînă la unele radicale, cum ar fi scoaterea din uz – e o glumă sinistră – a operei celui mai mare moralist francez după Voltaire. Această din urmă soluție ține, în realitatea ei crudă, de cenzura totalitară, opera „transfugului” Cioran nefiind chiar străină de punerea ei între paranteze în timpul regimului comunist[5].

Să facem o disociere necesară. Empatia politică e ceva, înrolarea cu arme și bagaje într-o organizație e altceva, chiar dacă o atare structură declară, demagogic, că nu are urzeală politică, așa cum proceda „Totul pentru țară”, creația politic mascată a lui Corneliu Zelea Codreanu. E drept că prima atitudine poate să fie dată și de anume coincidențe structural-psihice sau chiar ideatice, în vreme ce aderența efectivă trimite la convingeri get-beget. Căința sau a-și pune cenușă-n cap sînt, în fapt, simulacre fără efect de grațiere pentru ,,inculpat”; la Cioran, remușcările nu sînt chiar nule, iar locul lor e luat adeseori de eschiva poetică nevinovată în raport cu un trecut de nerecunoscut, care i-ar fi infuzat teribilisme și extaz terminologic.

*

Deconstrucțiile mai lungi sau racursiurile din Procesul lui Cioran sînt revelatoare pentru (ipo)tezele vădit tendențioase din exegezele scanate, pentru aporiile cu care acestea își ornează arguțiile, pentru acuzele formulate cu plăcere uneori vecină cu sadismul. Nu voi aminti pe toți detractorii la care ne trimite eseistul, după cum nu voi încerca să îngroș reproșurile sale rezonabile, uneori făcute și prin ridicarea îngăduitoare a degetului arătător.

Nu pot să nu invoc însă tezismul păgubos al tomurilor scrise de poeta Marta Petreu sau de Alexandra Laignel-Lavastine (care l-a „terminat” și pe Noica), ultima încercînd să demoleze statuia unor eroi culturali precum Cioran, Eliade, Ionescu; scriitura celui dintîi i se pare alterată, iar limbajul – travestit, denaturant, așa cum le vede prin oglinzile concave a două grile puse la lucru: cea a corectitudinii politice (des invocată și în alte spețe) și cea a unei posibile dreptăți legionare postume.

Dacă istoria nu-i făcută de notari, între legionarism și fascism e totuși o diferență cît de cît specifică, iar antisemitismul lui Cioran sau naționalismul xenofob, cum bine e intuit de Adrian Buzdugan, își diminuează propritatea terminologică dacă observăm critica pe care același Cioran a făcut-o rușilor, ungurilor, parizienilor, sau, cu asupra de măsură, compatrioților români. „Ideologia” lui Cioran e liric-paradoxală, șubredă sub raport conceptual, prea puțin credibilă, iar ediția definitivă din Schimbarea la față a României (1990) ne arată că gînditorul și-a mai revenit din rătăcirea lui pretins antisemită, fără să reușească însă o retușare definitivă a propriei biografii intelectuale (nici „manuscrisele nu ard”, cum spune Mihail Bulgakov, darămite părți dintr-o proprie carte pe care n-o mai agreezi întru totul).

E drept că România a rămas, pentru Cioran, cum remarcă Adrian Buzdugan, o posibilă matcă pentru o revoluție legionară, un motiv pentru exil și o nedorită dovadă a decepției în perioada senectuții. Resemnarea lui Cioran?! Aluzia la „Miorița” este aici cumva improprie, căci acest poem tragic are altă cheie de dezlegare (v. viziunea lui Mircea Eliade din De la Zalmoxis la Genghis-Han). La omul revoltat Cioran nu de resemnare e vorba, ci de revoltă meta-fizică față de virtualitățile unui popor, comunitate care, pentru a deveni pragmatică, eficientă, chiar mesianică, trebuie stoarsă de energie creatoare (și să-și găsească liderii politici providențiali).

De la Marta Petreu aș avea alte pretenții exegetice, dincolo de ipostaza ei de „procuror iacobin” și psihanalist de buzunar, cu varii argumente tendențioase și ostile, cu adevăruri superficial prefabricate și juvenil mistificate, dincolo de dorința ei de a livra spațiului occidental un portret cioranian cariat și contorsionat, cerut cu asiduitate de detractorii zeloși.

 Generația anilor 30 n-a fost distrusă de istorie și politică, cum crede exegeta, ci inutil desființată de cei excesiv și maladiv interesați de reevaluarea trecutului. „Culpa metafizică” a generației lui Mircea Eliade de a susține ideatic forme de totalitarism? Să nu luăm ca pre-text sintagma lui Karl Jaspers, căci vina, dacă există, este mai degrabă ideo-logică, cumva apropiată de judecata pertinentă făcută de Hannah Arendt. Mircea Eliade și colegii săi au fost detașați de viață, dar atașați cultural de filosofie, de religie, de literatură, pentru ca în deceniul patru al veacului trecut să nu fie chiar imuni, unii dintre ei, la rinocerizare. Și nu era o generație decît parțial autohtonistă, canonul ei fiind cel occidental.

Aparent neutre și culante sînt observațiile pe care le-a făcut Arșavir Acterian, prieten cu Cioran, lucid și meliorist, dar care nu-i iartă, nici el, excesele și evaziunile; sau opiniile critice ale unui „cap limpede” precum Gheorghe Grigurcu, care sugerează nu mefiență inflexibilă, ci una care să țină seama de succesive augmentări ale trecutului făcute chiar de Cioran (cărticica Țara mea – sau patria, ar fi fost mai adecvat – constituie o probă irefutabilă). Grigurcu pune totodată bemoli îngroșați procesului de victimizare a celor declarați, euclidian, „dușmani”.

Adrian Buzdugan îl amintește printre procurori și pe Horia Roman Patapievici, în care Liiceanu vedea cîndva, bovaric, un fel de Kierkegaard român. Discursul antiromânesc (deloc retractat ulterior) al fizicianului convertit la meta-fizică, nu departe de cel scatofag, a vrut, probabil, să rivalizeze (prin pastișă) cu stilistica lui Cioran. O încercare ab initio ratată, o inițiere mai degrabă într-un eșec lamentabil, o deraiere „în exces și în lipsă”, cum precizează și Adrian Buzdugan.

Un alt cîrtitor, Stéphane Barsacq, este cel care a tabloidizat vina lui Cioran. Face pe clownul operei sau mai degrabă al vieții gînditorului, neuitînd să atingă, în cele din urmă, corzile legionare din tinerețea lui Cioran. Autorul a scris un eseu-divertisment, insipid și inodor, o infamie de gang, pestilențială, prin care-și varsă singur țucalul în cap. Socoteala a fost, probabil, pragmatică: ești mai degrabă băgat în seamă dacă distrugi statuia unui titan, decît să te guduri pe lîngă jilțul puterii sale metafizice.

Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, și Irina Mavrodin sînt trecute de eseist la categoria susținătorilor afabili, accidentali, de operetă. E adevărat că intelectuala de la Paris este melioristă și vrea să ne ofere o vedere de la balcon a enigmei Cioran, ezitînd să-l atace frontal, chiar dacă a simțit pulsul occidental față de rătăcirile din tinerețe ale prietenului ei de aproape. În schimb, Irina Mavrodin, poetă, eseist elevat și traducătoare nu doar din Cioran, vrea totuși să dea Cezarului ce este al lui: ea sugerează ca productivă o receptare a lui Cioran poate exclusiv prin grila autonomiei esteticului, chiar dacă se întreabă, e drept, retoric, dacă putem lăsa la o parte viața celui ce a fost secretarul propriilor senzații.

Trecem peste apucăturile de hienă ale lui Pamfil Șeicaru, nu doar la adresa lui Cioran, după cum punem în surdină vocea camaradului Simion Ghinea Vrancea, mai cu seamă că avem de-a face cu un „un galimatias care solicită o oarecare distanţă” (p. 87), zice Adrian Buzdugan; e un amic patetic, care face anamneza stării agonice a lui Cioran din ian. 1941 și care furnizează informația că acesta a tradus în franceză cartea Pentru legionari a lui C.Z. Codreanu. Sînt mărturisiri ad hoc, care se cuvin suspendate între paranteze cu (z)gardă de fier, literatură pentru bătrîni nostalgici sau pentru frizerițe curioase (n-am nimic personal cu cele două categorii, una de vîrstă, alta profesională, dimpotrivă, nutresc empatie sinceră pentru „tinerii” de altă vîrstă și, în egală măsură, pentru cele care ne schimbă look-ul).

O prețioasă „piesă dintr-o hologramă” pare să descopere Ilina Gregori, o exegetă cu bune intenții. Acuză un anume derapaj al posterității lui Cioran în exegeza din mileniul trei și vrea să modereze vituperările și aplicarea corectitudinii moral-ideologice. Omul Cioran preocupă, prin viața lui, mai mult decît opera, așa încît scriitorul Cioran ar trebui revizitat, biografia lui frizînd cumva imposibilul (?). Nu cred într-un dezacord între viața și opera gînditorului privat E.M. Cioran („M” vine, ca să fie clar, de la Miluț, diminutivul cu care era alintat îndeosebi de fratele lui, Aurel Cioran); dimpotrivă, Cioran și-a setat viața prin propriile silogisme (care s-au născut din frecarea lui de viață), silogisme între care se strecoară, e-adevărat, un singur dezacord, poate esențial: a teoretizat sinuciderea, fără să o facă; dar argumentul lui nu trebuie ignorat: ideea sinuciderii e fundamentală, ea face viața reală și suportabilă, spune chiar trișorul de Cioran.

Într-un stil suav-baroc, iubitor de antinomii infuzate de curenți cioranieni, Dan C. Mihăilescu, un critic strălucitor, vrea să-l trateze pe Cioran printr-o imitare a mărcii sale stilistice. Vrea să-i fure secretul poietic, ceea ce nu-i reușește, după care îi spune amical și paradoxal, bătîndu-l pe umăr: „Ai greșit și ne-ai mințit, prietene, dar cred că ai avut dreptate!”. În Prefața unei antologii din publicistica lui Cioran (Revelațiile durerii, Echinox, 1990), dureros receptată de gînditor, Dan C. Mihăilescu manevrează cu penseta citate (lezînd astfel neutralitatea afișată), apasă pe vina tinerei generații, narcotizată de cloroformul politicii, după care „administrează o pilulă cu cianură”, îndulcită, pledînd pentru imposibilitatea absolvirii de păcate, de crimele motivate ideologic.

Mai puțin ofensivi, dar cu agresivitate tendențială: un Leon Volovici, care privește prin ferestruica avionului antisemitismul lui Cioran; sau un Valentin Protopopescu, cu o biografie psihanalitică, cu tendința demistificării, înrîurită de Jurnal de apocrif al lui Paul Goma; Cioran e pus pe canapeaua terapeutului și i se pune în față secundarul, inclusiv „rufele murdare”, iar sinele cel mai adînc al biograficului e pus tête-à-tête cu opera; numai că Cioran nu este un Paul care s-a întors Pavel,  deci „n-a avut niciodată un Damasc al său”; vina lui Cioran, metafizică (iarăși metafizică!) și morală, este ceva indiscutabil, deci irefragabil, iar desprinderea de trecut îi apare „discretă și falsă”; lucrul cel mai bun al psihanalistului este identificarea, rînd pe rînd, a antinomiilor naturii histrionice a lui Cioran, tot atîtea măști sub care își ascunde identitatea (alteritatea, bate-o vina!).

Alți „binefăcători” sau martori: „un expert grăbit şi un comandant legionar”, Claudio Mutti şi Faust Brădescu; după Auschwitz, spune primul, argumentul operei e dezamorsat de un proces absurd de varii reconcilieri ale acesteia cu ordinea de drept, cu cadrul democratic, cu puterea; scopul cercetării sale este de a opune adevărul „atît inculpărilor de circumstanţă ale acuzatorilor infami, cît şi lamentabilelor minciuni ale apologeţilor intimidaţi”; confirmă frenezia cioraniană a trăirii fenomenului legionar, dar nu ca membru al Legiunii, ci de pe margine, de la peluză; cam aceeași depoziție (care nu-mi inspiră încredere) are și Faust Brădescu, comandant legionar: Cioran a fost un guru pentru gardiștii din garnizoana de la Paris, un spirit seducător, specialist în „probleme legionare”.

Din tabăra franceză, alte ieșiri la bară în procesul Cioran: Pierre-Yves Boissau (în dialog cu Gabriel Liiceanu), care îi respinge lui Cioran dreptul de a regreta și aruncă îndoieli asupra sincerității filosofului, nemanifestată în public, ci în ipostaze secundare; ca și în alte părți, Adrian Buzdugan are, pentru P.Y.B., întrebări deloc retorice: „atunci cînd se transformă în spectacol public, remuşcarea este sinceră? Devine sinceră? Sau e vorba doar de ignobila plăcere a celui care urmăreşte ca pe-o reprezentaţie de succes scena în care un om mare ajunge să se umilească?” (p. 120); în fine, urmează două portrete ale gînditorului Cioran la tinereţe, realizate de Patrice Bollon şi Sylvère Lotringer; chiar dacă are cîteva idei percutante, portretul celui dintîi e cumva mișcat, și asta din cauza amănuntelor nesemnificative în care se pierde; ereticul Cioran, despre care scrie, devine astfel un personaj de mîna a doua; cam pe aceeaşi linie merge şi scurta biografie întocmită de Sylvère Lotringer, „Portret al unui tînăr scriitor în delir hitlerist”, pentru Caietul Cioran, L’Herne, 2009.

Multe alegații ale martorilor încearcă să descrie, uneori cu o intimitate ușor infatuată, legionarismul lui Cioran. De pildă, depoziția preotului Dancu Cristofor privitoare la participarea lui Cioran la rebeliunea legionară din ian. 1941 mi se pare, în mare parte, contrafăcută; un fel de stil eterat securistoido-naționalist e recognoscibil și aici, cum apare și în dezinvolta mărturie a unui comandant legionar (Faust Brădescu). De altfel, în subtext, ei înșiși nu cred prea mult în cele relatate, sau poate au, vorba lui Orwell, o gîndire dublă.

În schimb, pare cioranian tabloul atitudinilor manifestate de gînditor în vremea prezenței sale în Franța, înainte și după eliberarea ei. Adrian Buzdugan recurge aici la un inteligent puzzle de enunțuri-feedback puse față-n față la o masă lungă (nu rotundă), un tablou inteligent de teze și antiteze care construiesc dedalul unui adevăr despre Cioran. Însă informațiile despre legionarismul lui Cioran provenite din spațiul francez trebuie luate cum grano salis, ceea ce-l face pe exeget să aibă discernămîntul surselor, să evite unele capacane sofistice, oricît ar fi ele de ademeneitoare.

*

Am lăsat mai la urmă numele prestigiosului cercetător Marin Diaconu, intelectual profund și onest, un prieten adevărat nu numai al spiritului cioranian. El este amintit în Procesul lui Cioran pentru o lămuritoare notă de subsol din seria de opere complete, tipărite împreună cu Eugen Simion. E vorba de comentariul pe care-l face unei fotografii în care unii au spus, și au lăsat astfel și pe alții să creadă la fel, că Emil Cioran apare într-o fotografie alături de Corneliu Zelea Codreanu. Eroare, spune Marin Diaconu, și citează în acest sens mărturia unui fruntaș al Mișcării Legionare, Mircea Nicolau: „Există o fotografie despre care se pretinde că se află lîngă Corneliu Codreanu. După serioase indicii, nu este Cioran, ci Nicolae Constantinescu, unul dintre aşa-zişii «Nicadori»”[6].

Cum tot la urmă invoc și analizele lui Eugen Simion (Cioran: o mitologie a nedesăvîrșirilor, 2014), prin care acesta, spune Adrian Buzdugan, „își cristalizează stendhalian pasiunea sa pentru Cioran” (p. 125). E un excurs care identifică, între altele, ceea ce a devenit deja un loc comun: faptul că Schimbarea la față a României constituie partea cea mai vulnerabilă a creației cioraniene, marele neajuns al acesteia. Eugen Simion află în ideatica și scriitura cărții (intitulată în manuscris: Teoria României) o voluptate a negației absolute de sorginte biblică, o critică necruțătoare, fanatică a tot ceea ce era și nu era România Mare a deceniului patru din veacul trecut.

Am formulat pînă aici mai multe idei despre această controversată scriere cioraniană care este Schimbarea la față a României. Cioran secretă un pamflet al inerției românești, dar trezirea noastră din somnolența națională sinucigașă nu își avea izbăvirea decît parțial în politic. Cum am subliniat deja, era nevoie, credea pamfletarul, de lideri cu viziune reformatoare, care să activeze latențele virile ale românilor, prin acces, desigur, la pupitrul puterii. Că Emil Cioran cădea astfel, inexorabil, în istorie, în cea mică (în ligheanul căreia și-au înmuiat părul capului mai mulți din generația lui), pare un lucru firesc pentru cel ce judeca istoria din care nu se putea autoelimina (e drept că juca, histrionic, rolul vinovatului fără vină).

Relația lui Cioran cu trecutul său e judecată de Eugen Simion ușor pătimaș, cu prejudecăți diafane, cu eludarea sau omiterea intenționată, cum observă și Adrian Buzdugan, a unor enunțuri cioraniene importante pentru resemnificarea rătăcirilor sale (ideologice) din tinerețe. Iar legăturile cu diaspora românească ale acestui gînditor privat sau anahoret la domiciliu (sintagma din urmă e a lui Vasile Băncilă) nu au fost nefirești, dacă sesizăm atent maladiile din foaia de observație a sănătății comunităților noastre din exil (de ieri și de azi).

Așa se încheie slalomul de monitorizare critică a exegezei cioraniene, conform listei lui Adrian Buzdugan. Care este, finalmente, parțialul portret al gînditorului Cioran, așa cum ni-l (re)compune judecatarezoluție a eseistului? O alcătuire în alb (puțin îngălbenit) și negru, culori date, pe de o parte, de depozițiile criticii coroziv-anihilante care vrea să-l desființeze pe Cioran, dar și de onestele silogisme ale unor interpreți cît de cît avizați; la care se adaugă o aureolă oarecum rozacee a celor mai optimiste ipoteze interpretative.

Să nu se înțeleagă însă că Adrian Buzdugan este avocatul din oficiu al lui Cioran. El lasă acuzarea, de oriunde ar veni, să-și devoaleze probele și doar subliniază cu markerul propozițiile esențiale, deconstruindu-le, după caz, intenționalitatea ostilă și frivolă, sau, alteori, sporul cognitiv adus fascicolului de raze care luminează tabloul original al lui Cioran.

„Cazul” Cioran. Cartea lui Adrian Buzdugan nu se oprește însă aici. Subliniam că portretul filosofului nu e unul integral, căci eseistul schimbă roba de judecător cu aceea de avocat al apărării, propunîndu-ne, și el, un posibil diagnostic: cazul lui Cioran nu seamănă cumva cu acela al lui Martin Heidegger?! Totodată, vrînd să-l redea, eminescian, pe Cioran lui însuși, exegetul ne propune o cale pe care să ajungem în ostrovul sincerității cioraniene.

În primul rînd, eseistul nu ezită nicio clipă în a dezavua grila total inadecvată („forcepsul sociologic”) aplicată de Pierre Bourdieau operei filosofice heideggeriene, prin strategia „omologiei dintre cîmpul filosofic şi cîmpul politic”[7], mai exact, prin vizorul unei pensée louche (gîndire sașie, care suferă de strabism, una care privește într-o parte și vede într-alta).

Sociologul francez făcea metafizicii lui Heidegger o dublă lectură: politică și filosofică în egală măsură, dezvăluind cu misterioase raze icx sau gama determinații ale orientării politice a filosofului german, sublimate sau disimulate pînă și în opere ca Ființă și timp sau Introducere în metafizică. A fost invocată și perioada 1933-1934, cînd Heidegger era rector al Universității din Freiburg, dosarul Heidegger avînd deja o tradiție serioasă (la noi, „cazul” a fost invocat înainte de Revoluție într-un numar al excelentei Reviste de Istorie și Teorie Literară a Institutului G. Călinescu, publicație al cărei artizan a fost criticul Dan C. Mihăilescu).

Urmele naziste „revelate” de Bourdieu sînt de nevăzut și de negăsit, cum nu putem afla, constată Adrian Buzdugan, nici silueta de ideolog nazist a lui Heidegger în Caietele negre publicate cu ani în urmă. Paralela dintre filosoful german și Cioran este, din capul locului, complet inadecvată. Opera lui Cioran, publicistica sau eseurile, nu este deloc contaminată cu trimiteri, de pildă, la Pentru legionari a lui Codreanu, sau la îndreptarul numit Cărticica șefului de cuib.  Cioran „n-a fost ideolog legionar, nici măcar legionar, ci doar un admirator ardent al unei Gărzi de Fier idealizate” (p. 150), conchide eseistul. Iar dacă e să găsim, credem noi, urme de mărci stilistice congruente într-un fel cu spiritul legionar, ele pot fi aflate în falanga textelor de gazetă progardiste, acolo unde Cioran e netravestit, e sincer, chiar dacă-i putem aplica aici grila unei judecăți louche, sașii, o judecată stratificată și partajată între vederea de adîncime a tînărului gînditor și privirea temporală, fenomenală asupra istoriei evenimențiale (aceea făcută de „plutonieri inspirați”).

„… pe mine/ Mie redă-mă! În penultima parte din Procesul lui Cioran, Adrian Buzdugan vrea să ni-l restituie pe Cioran prin el însuși, lăsîndu-l să-și expună sincer și dezinvolt părerile despre el; mai cu seamă despre trecutul său, pe care filosoful nu-l regretă sau, eventual, „dacă nu, să nu ne mai gîndim la el, să-l socotim mort şi îngropat” (decembrie 1963, Caiete: 1957-1972).

Adrian Buzdugan propune o altă etapizare a existenței scripturale cioraniene, mai cu seamă a celei franceze, unde detectează vreo două straturi care, grosso modo, nu contrazic existența unui dublu Cioran, cel românesc și cel francez (cu inevitabilele sale falii), între care este raportul, cum remarca Marian Popa, dintre negare și renegare (cu piesa esențială: Mon Pays). E drept că perioada pariziană a apatridului metafizic Cioran este stratificată, dar rămîne, cu toate aceste nuanțe, de la un capăt la altul, get-beget franțuzească.

Nu intrăm acum în anatomia și fiziologia operei cioraniene din capitala Franței, după cum nu ne oprim mai mult asupra metaforei de „apatrid metafizic”: Cioran a plecat în Franța ca rășinărean, a refuzat cetățenia franceză, cea de cetățean român i-a fost retrasă de comuniștii noștri vigilenți, pentru ca, după 1989, statul român să-i restituie un drept luat abuziv (și Academia Română trebuie amintită la capitolul „recuperări”: alături de Mircea Eliade, Eugen Ionescu și de alți autentici eroi nu doar ai culturii noastre, Cioran este academician român).

*

În penultima secțiune din Procesul lui Cioran, cum aminteam deja, interesant – și riscant – este colajul de citate ordonate cronologic (1930-1992) și tematic (din scrieri, corespondență, interviuri): Cioran: eseist român, „apatrid metafizic”, moralist francez. Precaut în a nu comite faptele personajelor din comentariile analizate, eseistul ne spune că „tinde spre o anumită obiectivitate, echidistanţă şi trunchiere înţeleaptă” (p. 157).

Am citit această suită de silogisme sapiențiale – în care primează luciditatea, asumarea tale quale a trecutului, dar și augmentarea lui repetată – printr-un fel de logică a lui Hermes, așa cum a gîndit-o Noica, una în care avem de-a face cu holomerul privilegiat, cel care ne îndreptățește să putem ridica partea cumva la puterea întregului (pars pro toto). Este, după mine, singura variantă de lectură corectă (poate chiar politic, în sensul grecesc al termenului), rezonabilă, de urzeală productivă de sensuri metafizice, un demers care coagulează părți într-un tot discret (luăm și sensul fizic) ce nu mai are nevoie de comentarii subiacente (un fel de no comment).

Quand erat demonstrandum. Sperînd că se apropie de adevăr pe o potecă justă, elegantul eseu  al lui Adrian Buzdugan ne propune holograma unui Cioran așa cum ni-l etalează plaja comentariilor operei sale din ultimele decenii (mai lipsește doar „exegeza” unui Cioran pe benzi desenate…). Un Cioran devenit de mult timp un „caz” profitabil pentru demolatorii de statui, un „vinovat convenabil”, hărțuit de exegeți a căror minima moralia este patima comentariului tezist și tendențios, nu rareori resentimentar, alături de „puțini exegeți” onești sau de martori oculari, cei din urmă interesați mai degrabă să-și exhibe meritul de a fi fost cîndva lîngă un Guru providențial.

E simulat un proces din care nu lipsește nici depoziția eseistului și, implicit, nici hotărîrea sa definitivă: Cioran rămîne un gînditor istoric important pentru Franța și România; el n-a fost om politic și nici apparatchik, după cum n-a fost legionar cu acte în regulă, chiar dacă, în tinerețe, a suferit rătăciri temporale. Spune eseistul: „Oricît ar evita atît de încrîncenaţii acuzatori ai lui Cioran, rămîne o întrebare nepusă, care le zădărniceşte orice construcţie părtinitoare: De ce nu a fost Cioran legionar cu acte în regulă?” (pp. 194-195).

E o interogație la care Adrian Buzdugan găsește motivații deopotrivă raționale și pragmatice. Însă un răspuns sintetic poate fi aflat și într-un argument din Julien Benda, cel din Trădarea cărturarilor: Cioran nu a simțit și nu a putut să compromită primatul etern al spiritualului pentru temporalul efemer și incurabil atins de leucemie (ceea ce a scris de altfel și Cioran: „a vorbi de primatul politicului echivalează cu un elogiu al platitudinii, nulităţii şi exteriorităţii”, 22 ianuarie 1933). Atitudinea lui Cioran era, fără pic de îndoială, una estetic-metafizică, nicidecum una moral-politică.

Procesul lui Cioran este, în fond, o demonstrație inter-activă, una, aș spune, de estetică a consumatorului, căci presupune un fel de pique-nique la care cititorul vine, și el, cu ceva de acasă (un ,,coș” cu fondul aperceptiv). Adrian Buzdugan este convins că a scrie despre Cioran este deopotrivă și ușor, și greu. E relativ simplu pentru că opera pare deschisă la nesfîrșit, cum ar spune primul Umberto Eco, dar e dificil întrucît, după același italian, ne lovim totuși de o limită a interpretărilor. Textul cioranian este stors de virtuala lui polisemie și nu mai rămîn decît ceva firimituri de sens. Într-un atare moment, un autor e pur și simplu terminat. Ceea ce, din fericire, nu e cazul lui Cioran, ale cărui scrieri, modulare prin semantica lor (de aici o geografie sau o meteorologie de sensuri obținute prin varii asamblări de module), oferă încă substanță ideatică exegezelor autentice sau rezonabile.

Articol apărut în nr.4/2020

[1] (Coord. Simona Constantinovici), Dicționar de termeni cioranieni, 2 vol., Timișoara: Editura Universității de Vest, 2020.

[2] Adrian Buzdugan, Procesul lui Cioran, (2020), Pitești: Ed. Paralela 45. Cităm din volum, fără vreo altă trimitere.

[3] Vezi Convorbiri cu Cioran (București: Ed. Humanitas, 1993), p. 29.

[4] Vezi Irina Livezeanu, (1998), Cultură și naționalism în România Mare. 1918-1930, București: Ed. Humanitas, passim.

[5] Între 1945 și 1989, a apărut la noi din Cioran un singur volum: E.M. Cioran, (1988), Antologie, traducere și cuvînt înainte de Modest Morariu, București: Ed. Cartea Românească; e drept că eseurile cioraniene din perioada interbelică se puteau găsi, nu fără efort, în unele biblioteci publice.

[6] Vezi Întîlniri cu Cioran, vol. I, Culegere realizată de Marin Diaconu (București: Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2010), p. 182.

[7] Vezi Ontologia politică a lui Martin Heidegger, (2015), Cluj-Napoca: Ed. Tact (ediția princeps: Minuit, 1988).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *