Prolegomene la „O seamă de cuvinte despre Nichita Stănescu”

Până în anul 2003 mă lăudam că sunt și eu prieten cu Nichita Stănescu. Îl cunoscusem în primăvara anului 1964, pe la sfârșitul lunii martie, poate începutul lui aprilie, oricum era după ce îi apăruse volumul „O viziunea a sentimentelor” și de atunci l-am mai întâlnit de încă 41 de ori. Intenționam să povestesc toate aceste întâlniri într-o carte pe care s-o intitulez „O samă de cuvinte despre Nichita”. Ideea de al parafraza pe Ion Neculce mi-a venit de la coincidența numărului de legende scrise de cronicar cu numărul de întâlniri cu marele poet. Șansa de a fi în preajma lui Nichita de patruzeci și două de ori e aproape neverosimilă și de aceea aș fi împrumutat într-o eventuală prefață a cărții și spusele cronicarului: „Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face”.

Îmi amintesc toate aceste întîlniri, le-am „inventariat” cu exactitate, dar nu sunt sigur pe așezarea lor în ordine cronologică. Primele mi le amintesc cu lux de amănunte, pentru unele m-a ajutat să-mi reamintesc detalii Sorin Dumitrescu, Gabriela Melinescu, Mircea Tomuș și Damian Ureche, acesta avea un poem de la Nichita, probabil rămas inedit și astăzi, din care rețin versurile de început: „Nu-mi spânzurați cuvintele/ oricum ele stau și singure între cer și pământ”. De mare ajutor mi-a fost și Valentin Stoicescu, un coleg de liceu al poetului, profesor de matematică în Ploiești, rămas necunoscut de literați. N-am profitat de o ocazie unică la una dintre revenirile în țară a Gabrielei Melinescu când o chestionam mai mult de faptul că a devenit o prozatoare mai mult decât neașteptată de bună, în loc să discutăm mai mult despre Nichita.

Am adus adesea mulțumiri lui Marin Mincu, el mi-a făcut cunoștință cu Nichita. „Mi-a făcut cunoștință” e un fel de a spune, pentru că prima întâlnire a fost ca și când ne-am fi cunoscut de multă vreme. Eram pe strada Edgar Quinet, nu departe de poarta de intrare a Facultății de Litere unde m-am întâlnit cu Marin Mincu pe care l-am cunoscut în perioada când se făceau pregătiri pentru admiterea la facultate. Am locuit în același cămin studențesc din Grozăvești. El a reușit la admitere, eu abia după un an și nu la București, ci la Timișoara. Discutam despre profesorii ce-i aveam și doream să mă ajute să-l găsesc pe G.C.Nicolescu și deodată Marin Mincu tresare și spune cu uimirea unui om care se bucură de o surpriză extraordinară: „Uite-l de Nichita!”. Cred că a fost auzit că Nichita se oprește, ne salută și ne întreabă ce facem ca și cum am fi fost cunoștințe vechi. Discuția a fost ca între prieteni dar când Marin Mincu a început să se bâlbâie ceva despre epuizarea exemplarelor volumului „O viziune a sentimentelor”, Nichita ne-a asigurat că ne face rost de carte în câteva zile. Eu mă laud că am fost norocos și am volumul, cumpărat de la Timișoara. S-a bucură și m-a îmbrățișat spontan.  De la prima întâlnire a început „prietenia   mea” (ghilimelele trebuie observate) cu marele poet și cu această „legendă” ar trebui să înceapă „O samă de cuvinte despre Nichita.

Toate întâlnirile cu Nichita mi-au umplut sufletul de o bucurie copleșitoare, o singură întâlnire, din cele patruzeci și două, a fost nefericită. Întîlnirea dintr-un bar, nu știu exact unde, nu era cel de la Athénée  Palace, unde am băut votcă aproape cât Nichita, dar eu cu suc de roșii și m-am amețit, încât i-am pierdut volumul „Alfa”, o antologie proaspăt apărută. Am regretat pierdere pentru autograful din care n-am reținut decât că m-a numit „prieten bănățean”, apoi „apostrofându-l” că nu sunt bănățean, ci hunedorean, a corectat, scriind „pământean”.

Ei, bine! Din cele patruzeci și două de „legende” ale mele despre Nichita, pe care le port sub carapacea memoriei, n-am scris decât una.  În schimb, am vorbit în diverse împrejurări despre aceste legendare întâlniri și adesea mă și dădeam mare, că am fost un prieten al unuia dintre cei mai valoroși poeți ai literaturii române. Mă „bazam” pe faptul că la una dintre întâlnirile, cred că a zecea, Nichita m-a declarat prietenul lui spre uimirea, poate și invidia, a toată floarea poeziei timișorene (Anghel Dumbrăveanu, Alexandru Jebeleanu, Damian Ureche, Șerban Foarță, Aurel Turcuș, Dușan Petrovici, Crișu Dascălu, Marcel Turcu, Traian Dorgoșan, de aceștia îmi amintesc că au fost „martorii” evenimentului).

Fala mea cu prietenia lui Nichita s-a estompat după ce, acum douăzeci de ani, vrând să aniversez 70 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu, la Liceul Energetic, unde eram profesor, l-am invitat pe Mircea Ivănescu – care locuia în apropierea liceului.  L-am prezentat elevilor ca fiind un poet care merită să fie studiat în liceu, alături de prietenul său  Nichita Stănescu.  Spun apoi ceva de genul: „Vă rugăm, Maestre, să ne spuneți ceva despre poezia și prietenia dumneavoastră cu Nichita Stănescu”.  Atât mi-a trebuit! Mircea Ivănescu s-a ridicat și a început să mă certe. Mă credea un profesor foarte bun, dar și-a dat seama că s-a înșelat. Cum puteam eu să-l compar cu Nichita Stănescu? Cum puteam să spun că e prieten cu un poet atât de mare? Când el nici la gleznele lui Nichita nu ar fi ajuns. Apoi Mircea Ivănescu a deplâns elevii care învățau de la mine numai lucruri eronate. Cum putea el, Mircea Ivănescu, să se declare prieten cu Nichita Stănescu? Apoi a vorbit despre noutatea poeziei poetului aniversat, despre „ajutorul” pe care i l-a dat Nichita pentru a putea și el să scrie.

            Bineînțeles că în final n-am mai spus elevilor, așa cum inițial am intenționat, că și eu am fost prieten cu autorul poemelor „Leoaică tânără, iubirea” și „Lecția despre cub” pe care le studiau la clasă. De atunci nu mă mai laud că am fost prieten cu Nichita Stănescu. Poate numai lui am să-i reproșez că m-a numit „prieten pământean”. Sunt sigur, știindu-i vocația prieteniei, că îmi va spune, la un pahar de votcă, într-un bar din cosmos,  că sunt prietenul lui și în ceruri. Dar n-am să pot să mă mai laud cu asta.

Cine știe, poate, pînă la o altă întâlnire cu el, reușesc să povestesc, într-o altă „samă de cuvinte”, cele patruzeci și două de întâlniri cu Nichita care îmi par acum legende.