Propria viață este efectul imaginației, trăiești ceea ce îți poți imagina că trăiești

Adrian ALUI GHEORGHE în dialog cu Vlad ALUI GHEORGHE

– V.A.G.: Ce poeți și ce cărți de poezie te-au marcat? Poți să faci o listă de poeți care te-au marcat, din primii ani în care ai descoperit poezia și până încoace …? Care au fost primii poeți cu care ai intrat în rezonanță?

– A.A.G.: Am citit alandala poezie, la început. Citeam tot ce găseam, tot ce era sub formă de vers, de strofă. Alecsandri, Coșbuc, Eminescu, Vlahuță, Bolintineanu. Da, pe Bolintineanu l-am citit și l-am imitat mult la început. Am citit pe Anton Pann, știam pe de rost o mulțime de anecdote din „Povestea vorbei”. Prin clasa a cincea, sau a șasea?, m-am dus la librăria din Târgu Neamț și am cerut cărți de poezie „modernă”. De unde știam de acest termen, îmi e greu să spun acum. Îmi amintesc că am cumpărat cărți de poezie semnate de Violeta Zamfirescu, Nicolae Tăutu și o carte derutantă pentru mine, „Singur printre poeți”, de Marin Sorescu. Nu mi-era foarte clar ce însemna parodia, dar cartea mi-a plăcut pentru diversitatea vocilor. Apoi am citit „Poemele luminii” de Blaga, a fost o lectură copleșitoare. De pe la 12-13 ani am descoperit revistele literare, cumpăram și citeam cu nesaț „România literară”, „Luceafărul”, „Cronica”, le găseam la prețuri modice la chișcurile din Târgu Neamț. Mai am exemplare din acea perioadă, păstrate cu multă religiozitate. Îmi amintesc nume de poeți și pagini de poezie, pe care le citeam și reciteam, încercam să imit, îmi perfecționam discursul poetic. Era vorba de Marius Robescu, Virgil Mazilescu, Dorin Tudoran, Liliana Ursu, Ana Blandiana, Ion Caraion, George Alboiu, Marius Robescu, Gheorghe Azap, Mircea Dinescu, Nichita Stănescu și mulți alții. Nichita Stănescu nu prea mi-a plăcut la început, era prea încifrat, parcă scria împotriva poeziei, în schimb mi-a plăcut, descoperindu-l mai apoi, cu primele cărți, Marin Sorescu. Am avut o perioadă de sorescianism, pe la 14 – 15 ani. Și poate mai târziu, chiar.

– Cum ai descoperit că exista și literatură universală, care conlocuia cu literatura națională? Cum s-a manifestat la tine deschiderea spre universal?

– Am să spun o anecdotă, mai întâi. Ajunsesem la Paris, într-o echipă scriitoricească, prin anul 1991, cu un șofer de-al nostru, îmbarcați pe o mașină „Dacia” etc. Ajunși la Paris, undeva spre centru, șoferul coboară și face un tur rapid în jur, de recunoaștere. După care se întoarce, cu o concluzie gata formată: „Șefuꞌ, o să le fie greu ăstora să se înțeleagă cu noi, fiindcă niciunul nu știe pe aici românește”. Cam așa e și în cultură, trebuie să încerci să vezi dincolo de granițele propriei limbi, să ai un orizont mai larg. Lumii o să îi fie greu să se înțeleagă cu tine, dacă tu nu cauți să te înțelegi cu ea. Primele cărți citite din literatura lumii au fost cele de aventuri, firește, de la „Aventurile lui Tom Sawyer”, la „Zoia și Șura”, la povestirile lui Alexandr Gaidar etc. Era vorba de traduceri din engleză, din rusă. Nu mă interesa cine le-a tradus, nu mă preocupa acest aspect, credeam că se traduceau singure, printr-o contorsiune a limbilor. Apoi am descoperit limba franceză, la clasa a cincea, obiect care m-a fascinat. Din clasa a cincea până în clasa a opta am avut numai note maxime la acest obiect, învățam din fascinație, că intram într-un teren greu accesibil altora, mă voiam ajuns cât mai departe în „limba franceză”. Apoi, neavând o motivație explicită, nu am făcut performanță în studiul limbilor străine. Pe la cinsprezece ani am descoperit literaturile lumii, într-o voioasă devălmășie. De la Shakespeare la Rimbaud, de la Esenin, la Pablo Neruda. Am fost fascinat de existența acestor literaturi, m-am aruncat cu totul în marea literaturii universale. Era și un spirit de frondă, probabil. Sau de aventură.

– Ce reprezintă pentru tine autograful? Ce importanță îi acorzi? Cum scrii autografele? Ai autografe importante, la care ții?

– Nu am pus niciodată mare preț pe autografe, trebuie să o recunosc, pentru că nu am fetișizat cartea. Cartea a fost și este un suport pentru text, m-a interesat textul mai mult decât obiectul pe care era imprimat. Din acest motiv nu am simțit niciodată mare plăcere să scriu autografe, m-aș fi rezumat la o simplă semnătură. Sunt scriitori care scriu cu mare talent autografe, fac o adevărată artă din asta. Autografele lui Cezar Ivănescu, de exemplu, sunt ceremonioase, memorabile. Nu am păstrat cărțile în bibliotecă cu argumentul că au autograf, le-am păstrat doar pe cele care m-au interesat prin conținut. Îmi amintesc o anecdotă cu un autograf dat lui Luca Pițu, pe cartea mea de debut. Luca era un coțcar, din categoria impusă în literatură de Ion Creangă. Eram, din câte îmi amintesc, pe terasa de la Casa Universitarilor din Iași, luam prânzul împreună. Îi scriu eu autograful, ceva pompos, formal, de genul „distinsului profesor și eseist …” etc. Luca se uită, citește, șterge hașurat cu pixul și îmi returnează cartea, spunând că nu primește, că autograful nu îl exprimă. Mă străduiesc eu, reiau autograful dedesubt, ceva liric, care să topească inima lui Luca. Citește, hașurează din nou, îmi spune că e prea liricoid, nu se regăsește în autograf. Mai scriu un autograf pe următoarea pagină „de gardă”, iau un citat dintr-un poem, i-l dedic lui Luca. Se uită, hașurează, îmi returnează cartea. Mai rămăsese puțin loc pe pagina pentru autograf, așa că, cu mai mult curaj, scriu ceva de genul „Pana scriitorului în gura cititorului. Lui Luca ….”, etc. „Ei, cumetre, asta este altceva, îmi spune aproximativ Luca, deja ai făcut un pas important în ceea ce privește scrierea unui autograf. Sunt o mulțime de scriitori din literatura română care nu au rămas în istorie decât prin autografe, că operele li s-au subțiat prin trecerea timpului. Din acest motiv, cumetre, scrie autografe memorabile, că nu se știe ce rămâne din carte, în final.” Ce să zic acum? Tot pe operă mizez, nu pe autograf.

– Ai vreun autograf pe care l-ai acordat cu emoție? Ai ratat vreun autograf ?

– A, da …! Am un autograf de poveste, pe care l-am acordat în condiții speciale. Era, cred, în anul 2010, eram în biroul meu, la serviciu. Eram aglomerat, situații pentru minister, avize de dat etc. În biroul meu a intrat, cu un zâmbet larg pe față, un tip. Mă privește insistent, amuzat totuși. Mă întreabă, ușor contrariat: Adriane, nu e așa că nu mă mai recunoști? Nu, habar nu aveam cine e. Dar parez într-un fel și zic, oarecum jenat, că da, îl recunosc, cum să nu, dar a trecut mult timp etc. Conveniențe. Mi-am zis că memoria vizuală îmi joacă feste, am avut mii de colegi în viață, de la școlile absolvite, la locurile de muncă, din armată sau chiar din copilărie. Iar tipul care era foarte familiar, mă pune în dificultate. Continuă, apoi, să îmi spună că îmi urmărește activitatea, că știe totul despre mine, că mi-a citit cărțile etc. Apoi scoate o carte de-a mea și mă roagă să îi scriu un autograf. Mă scuz că nu îi știu numele. Nu pare să se simtă jignit, mă înțelege, am de a face cu multă lume, cu multe nume. Îmi spune că se numește Nelu Manole, că Nelu vine de la Ioan ș.a.m.d. Când vreau să îi scriu, mă oprește și mă roagă să îi scriu un anume text, să scriu neapărat că dedic cartea prietenului meu vechi și bun, ca să se laude acasă, să se laude în fața copiilor săi etc. Scriu ce îmi dictează. Ne despărțim, îl uit. Peste vreo două săptămâni mă oprește directorul unei instituții din Neamț și mă întreabă „de prietenul dumneavoastră”, Nelu Manole, căruia i-a împrumutat o sumă de bani, convins fiind de autograful dat de mine „cu prietenie maximă”. Rămân încremenit, realizez situația. Îi mărturisesc directorului că, de fapt, nu știu despre cine este vorba, îi descriu situația din birou. Nu simt că l-am convins. Trec a doua zi pe la ziarul Ceahlăul, mă întâlnesc cu Viorel Tudose, redactorul șef, care mă întreabă dacă „prietenul Nelu Manole” este serios și dacă să mai spere să îi înapoieze banii împrumutați în numele meu, după ce a văzut autograful …! Suma era consistentă. Nu știu pe cine a mai convins „prietenul meu” cu acel autograf, dar am avut impresia că mai multă lume m-a privit oarecum insistent, în acea perioadă. Din acel moment sunt mai ponderat în ceea ce privește încărcătura de gratuitate și amabilitate a autografului.

– Și tot în legătură cu noțiunea de autograf, mi-ai povestit cu mare haz, o întâmplare care îl are în centru pe Emil Brumaru. Poți să o reiei?

– O, da, cu Emil Brumaru am mai multe amintiri, dar una e de antologie, am mai povestit-o. În perioada 1983 – 1986 am fost profesor la Pipirig, locul din care provenea mama lui Ion Creangă, acolo păstrându-se încă „brânzăria lui David Creangă” dar şi o sumedenie de nume de prunci şi maturi care se numesc Creangă. De acolo am aflat şi varianta ca Ion Creangă să se fi născut, de fapt, la Pipirig, după care mama sa, apriga Smaranda, fiica clopotarului David Creangă, s-ar fi lăsat sedusă de humuleşteanul Ştefan a Petrei Ciubotariul ca să facă uitat păcatul pruncului „din flori” …! Varianta a fost enunţată şi de Mihai Coloşenco cu ceva vreme în urmă, dar a rămas fără urmări, datorită slabei demonstraţii cu documente. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum…! În acea perioadă, predând limba şi literatura română unor elevi, care în majoritate erau mai frate cu codrul din preajmă, decât cu şcoala, am încercat să le fac plăcut obiectul meu de studiu cetindu-le poezii frumoase, texte deosebite. Mai mult, mă şi credeam un (biet) apostol al literaturii vremii mele, care avea misiunea de a face cunoscute valorile contemporane şcolarilor din Pipirig care duceau lipsă de această infuzie de lirism. Le citeam poezii „frumoase”, rimate, din Mircea Dinescu, din Emil Brumaru, din Adrian Popescu, din Cezar Ivănescu, din Adrian Păunescu, din Ovidiu Genaru, din Gheorghe Azap, din Ioanid Romanescu, din Nicolae Turtureanu etc., mergînd până la confraţii optzecişti care erau foarte prezenţi în dialogul meu cu şcolarii. Văzând că am succes printre şcolari cu asemenea metodă de lucru, am extins „moda” momentelor poetice şi în cancelarie, făcându-i curioşi pe mulţi colegi să deschidă şi să răsfoiască cărţi de poezie. Cum librăriile „cooperaţiei de consum”, cele din sate şi comune, erau active pe vremea aceea, am descoperit la Pipirig pe un raft, în o mulţime de exemplare, o antologie de poezie de Emil Brumaru, „Dulapul îndrăgostit”, alături de mai noul volum „Ruina unui samovar”, pe care le-am promovat în şcoală. Aflând că îl cunosc pe poet, pe Emil Brumaru, pe care îl căutam mai tot timpul când treceam prin Iaşi, la redacţia revistei „Convorbiri literare”, unde era corector, alături de Nichita Danilov, mai multe colege de-ale mele din cancelarie au cumpărat antologia şi m-au rugat, la prima ieşire, să le aduc câte un „inegalabil” autograf. Desigur că era un lucru plăcut pentru mine să îl reîntâlnesc pe Brumaru şi, mai ales, să vadă că îl promovez în comuna Pipirig. N-o fi fost Pipirigul Paris, dar tot era ceva! L-am căutat pe Emil Brumaru şi l-am invitat la o vodka undeva la o terasă din spatele hotelului Continental din Iaşi. O spun pentru rigoarea relatării. Poetul avea un obicei, nu bea vodci mari, ci numai vodci mici. Aşa că dacă voiai să îl tratezi cu o vodkă mare, îi cumpărai două vodci mici. Aşa că, cu de două, trei ori câte două vodci mici l-am supus la supliciul (sau plăcerea) de a scrie autografe pentru colegele mele de cancelarie, onorabile şi distinse doamne profesoare din Pipirig. Sesiunea de autografe nu a fost una uşoară. Poetul a luat cărţile, s-a scufundat într-o semnificativă muţenie întreruptă de sorbituri mici din pahare, scriind din când în când pe paginile de gardă ale exemplarelor din carte. Între timp eu îi mai povesteam despre fiecare doamnă profesoară în parte câte ceva, descriind-o, ca să îl ajut în operaţiunea sa, pe care am văzut că a luat-o în seamă la modul foarte serios. Eram şi eu mulţumit, aveam cu ce mă întoarce în cancelarie a doua zi, mulţumind astfel doamnelor care îmi „ţineau” orele ca eu să mă plimb la Iaşi.

        După ce a terminat trebuşoara, am pus preţioasele cărţi în geanta mea de umăr doldora de cărţi cumpărate de la anticariatele şi librăriile din Iaşi şi am luat-o spre autobuz. Aici, în autobuz, după ce am trecut în revistă captura care urma să-mi fie hrană spirituală o vreme, am curiozitatea să citesc şi autografele scrise de Emil Brumaru pentru colegele mele. De la primul autograf încremenesc. Doamnei Eleonora, de exemplu, o stimabilă fiică a satului, profesoară de română cu statut bine definit, soţie inegalabilă, Emil Brumaru îi făcuse următoarea dedicaţie, cred că cea mai blîndă dintre toate, pe care mi-o mai amintesc acum: „La Lorica sub ceardac, sub un ciuf de liliac, stau cu stimă…! Emil Brumaru”. Rima lipsă, dar care era prezentă prin sugestia fonică, era destul de nelalocul ei. La următoarele dedicaţii erau prezente, în formele cele mai neaoşe, trimiteri rimate spre vagin, sîni, clitoris, pulpe şi alte lucruri din panoplia de voluptăţi ale vieţii. Brusc mi-am dat seama că dacă m-aş prezenta cu asemenea dedicaţii în cancelarie, în faţa unor doamne bine măritate, cu soţi şi copii, locul meu în societatea (conservatoare) pipirigeană ar fi fost zdravăn zdruncinat. Poate că soţii ultragiaţi m-ar fi trecut şi la hărţuire sexuală a nevestelor, cine mai ştie. Aşa că am căzut pe gânduri şi ca Lenin pe vremuri, faţă în faţă cu balaurul capitalist, m-am întrebat: Ce-i de făcut?

        Nu erau multe de făcut, dar ceva, ceva trebuia să întreprind. Un gând răzleţ mi-a încolţit, totuşi, în minte pentru a ieşi din situaţia disperată. Ajuns la Tîrgu Neamţ, m-am repezit la librăria „cooperaţiei” din urbe. Da, mai erau cărţi de Emil Brumaru. Am cumpărat șapte exemplare şi retras la o cafea la terasa de la motelul Plăieşu am “redactat” șapte autografe în care nu m-am zgârcit cu adjectivele, ceva de genul: „Distinsei doamne….., în semn de omagiu pentru misiunea nobilă de a promova limba şi literatura,… prietenia şi afecţiunea lui …”. Oricum, erau cele mai generoase omagii ale unui scriitor către cititorii săi. Am “meşterit” şi nişte semnături care să aducă cu ale „originalului”.

        A doua zi, în cancelarie, doamnele care au primit cărţile cu autograf au roşit de plăcere.

– Ai fost profesor de creație literară la Casa pionierilor din Piatra Neamț, într-o perioadă în care ideologicul era foarte prezent în viața tuturor. Ce îi învățai pe elevi? Ce puteai și ce poți să-i spui unui elev să îl determini să scrie?

– Pare paradoxal, dar existau și asemenea catedre în acea perioadă în România. De fapt, Casa pionierilor era o instituție de învățământ care stimula activitatea din timpul liber, mizând pe creativitate, în orice domeniu. Acolo unde exista „un cineva” care putea să stimuleze și să pună în valoare creativitatea din domeniul literaturii, conducerea instituției putea să înființeze o asemenea catedră. În țară mai erau câteva asemenea catedre, constituite în jurul unor scriitori care aveau harul și darul de a se risipi în copiii care dădeau semne de talent. La Bârlad era Cristian Simionescu, la Borșa, Maramureș, era Ion Zubașcu, urmat de Mircea Petean, la Onești era Gheorghe Izbășescu. Mai erau și alții în țară. Erau concursuri de creație literară pentru pionieri, tabere de creație literară. Da, ideologicul avea un oarecare rol, dar îl puteai ocoli fără prea mare efort. Profesorii „de creație literară” fără talent și personalitate, da, stimulau doar poezia patriotică, osanale la partid și conducători, cei care aveau talent și personalitate făceau cultură și literatură adevărată. La concursurile naționale erau premiați separat cei care scriau ideologic, pentru ceilalți erau secțiuni speciale, premii speciale. Cum să îl determini pe un elev să scrie? Îi dai modele serioase de literatură, îl pui să citească. Elevii selecționați de mine citeau mult, le citeam eu însumi, le stârneam pofta de citit, de frumos. Mulți dintre ei nu au  făcut performanță literară, dar au rămas cititori pentru toată viața. Între copiii care participau la cercul meu de scriere creativă, la cenaclul meu de atunci, pot să amintesc pe Constantin Acosmei, Antoaneta Dohotariu, Nicoleta Iulia Purcaru, Livia Iacob, Codrin Dinu Vasiliu, Elena Fermuș, Dumitrița Găucan, mulți alții, parte dintre ei au făcut performanță, alții au rămas doar iubitori de literatură. Un caz „flagrant” este Constantin Acosmei, evident.

– Care mai este astăzi relația omului contemporan cu cartea? Câtă ficțiune mai consumă omul de azi? Ce este un cititor, de fapt? Ce înseamnă acest analfabetism funcțional de care se vorbește tot mai intens?Trebuie să știi că analfabeții funcționali nu știu că sunt așa. Cine ar trebui să le-o spună?

– Eşti ceea ce citeşti. Sau: eşti suma lecturilor tale. Sau: cine nu citeşte, nu trăieşte. Sau: spune-mi ce citeşti, ca să îţi spun cine eşti … etc. Homo sapiens, conform teoriilor convergente istoriei, a fost „specia” umană care a îngenuncheat celelalte specii umane sau neumane prin faptul că a fost capabil să genereze şi să gestioneze ficţiunea. Ficţiune înseamnă şi matematică şi reguli de circulaţie şi reguli de comportament şi arta culinară şi poezie şi visatul cu ochii deschişi. Ludwig Wittgestein spune un lucru infailibil: „Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele”. Un cititor adună cuvinte, cu fiecare noţiune pe care şi-o însuşeşte poate să îşi explice locul său pe lume, privitul în gol se transformă într-o proiecţie conştientă. Un cititor este un supravieţuitor al unui complex de lumi, reale sau imaginate. Un necititor este un vieţuitor al lumii şi realităţii imediate. Un cititor trăieşte. Un necititor este … trăit. Un cititor citind cîştigă timp fizic şi timp virtual, pătrunde cu mintea în universuri paralele, cochetează cu eternitatea. Un necititor nu are niciodată timp, el este hăituit de timp…! Părem, însă, că ne-am întors azi la un duios analfabetism, când omul vorbeşte prin … lucruri. Limbajul s-a subţiat, un individ de azi, statistic, vorbeşte cu jumătate dintre cuvintele pe care le utiliza semenul său de acum cincizeci de ani! Studiul este făcut pe un eşantion reprezentativ din Franţa. Dar avem zilnic proba că omul universal de azi, proaspăt globalizat, este adeptul limbajului non-verbal, al vorbirii prin lucruri, prin obiecte. Într-un “magazin complex”, un mall, dintre cele care ne sunt la îndemână azi, cu zeci de mii de mărfuri, la discreţie, vorbirea e o goană după noutăţi, după chilipiruri, după oferte, aşa cum era la începutul istoriei goana omului vânător-culegător prin pădurile pline de „oferte” de cules şi de vânat. Vâna şi culegea mai mult decât îi trebuia din spaima că se putea termina „oferta”.  Ori am ajuns de unde am plecat, ori nu ne-am modificat prea mult în câteva mii de ani?!

– Este important cum iese un poet în public, când își citește poeziile? Tu îți citești bine poeziile?

– Nu știu dacă le citesc bine, dar simt textul. Văd foarte puțini actori capabili să citească bine poezia, în general rămân în afara textului. Mulți doar „furnizează” un text, nu îl fac să ajungă la inima, la sufletul, la imaginația ascultătorului. Am văzut o mulțime de situații, în ceea ce privește „vocea poeziei”. Poezii proaste citite de actori mari, devin poezii bune. Cum poezii bune sunt masacrate de actori proști. Dacă Ion Caramitru ar fi citit/ recitat despre cum se plantează varza, de exemplu, ai fi dus un deget la frunte și ai fi reflectat la adevărul cuvintelor sale. Vocea însăși te transpunea. Dacă același lucru, despre cum se plantează varza, ar fi citit/ recitat de Horațiu Mălăele, ai muri de râs. E o chestiune de sincretism, text plus voce. Când eram foarte tânăr, îmi citeam excrecabil poeziile, îmi era rușine, le bolboroseam mai mult. Între timp, m-am mai învățat cu publicul, acum simt că spun mai bine textul, că sunt convingător. Mi-ar plăcea ca poeziile mele să se întâlnească cu un actor care să le spună, în așa fel încât să mă convingă și pe mine. Eventual să nu le mai recunosc, să fie atât de transformate de vocea actorului.

– Şi totuşi, ce părere ai despre moda autorlâcului, atât de prezentă azi…? Apar autori de poezii, de povestioare, de romane chiar care parazitează valoarea, produc confuzie între cititori… Trebuie stopat acest fenomen? Cât e de toxic pentru o literatură?

– Da, e un fenomen parazitar şi face parte din această epidemie a lipsei de bun simţ instaurată în mai toate domeniile din societatea noastră. Că unii cetăţeni scriu în intimitatea lor poezii, jurnale, amintiri, nu e nimic reprobabil, dimpotrivă, e pentru mulţi o terapeutică după nişte munci grele, stresante. Dar să crezi că bâjbîielile literare, în mare parte infantilităţi tratate cu amabilitate de cei din jur ar însemna şi valoare, e deja o boală, e o lipsă totală de apreciere şi autoapreciere. E ca şi cum m-aş apuca eu acum să cânt la vioară şi să pretind ca muzicienii de profesie să mă ia ca unul de al lor, să mă trateze cu amabilitate. Sau să mă înscriu la un maraton şi apoi să mă bat pe umăr cu nu ştiu ce campion olimpic al probei şi să ne considerăm egali, eventual să-i mai dau şi un ghiont, să se dea deoparte. Fenomenul acesta, al autorlâcului, este prezent peste tot, în toată lumea. Dar în Franţa, de exemplu, amatorii au bunul simţ de a nu încerca să se dea egalii celor promovaţi de editurile importante, e un prag stabilit de publicul cititor şi de critică pe care dacă nu-l depăşeşti, nu exişti în lumea literară. La noi etalonul valorii, mari sau mici (dar valoare!), ar fi accederea în Uniunea Scriitorilor. Din păcate presiunea mediocrilor şi a agramaţilor literar e aşa de mare, că o mulţime a pătruns deja acolo. Au găsit mijloace într-o societate ca a noastră, în care învîrteala e mod de acţiune. Mai toxic devine cazul când nulitatea literară este promovată de mediul educaţional, de şcoli, ca autor adevărat, model, minţile neformate ale copiilor primesc prostia cu etichetă de valoare. Am văzut destule exemple şi aici, la noi, în oraş şi în judeţ. Marea lor calitate e perseverenţa. Au acumulat bani, o parte dintre ei, în diverse moduri, acum încearcă să-şi eternizeze în vreun fel numele. Cumpără influenţe. Cerşesc recomandări ca să poată intra în Uniunea Scriitorilor. Cum ar fi ca tu să accepţi să te încalţi cu pantofi pe care să ţi-i facă cineva care nu are nici o treabă cu lucrul în pielărie? Cum ar fi să te duci să te opereze de apendicită gardianul de la intrarea în spital? Scriitorul adevărat operează pe suflete. Pe al său şi pe ale altora. Nulitatea literară le ciopîrţeşte.

– Este multă mediocritate în spațiul cultural al zonei, dar și în plan național. Dar, mai ales, în plan literar este multă maculatură. Cum privești fenomenul?

– Este un fenomen îngrijorător, fiindcă tinde să devină un fenomen de masă. Moda autorlâcului a ocupat fața vizibilă a muncii, a profesiei de scriitor. Sunt o mulțime de autori de căcărți, vorba celebrului Ubu,  care se pretind scriitori. Se comportă ca scriitori. În multe cazuri este vorba chiar (și) despre drame individuale, greu de înțeles. Am văzut cum a evoluat un asemenea specimen, din preajmă, care era „la bază” profesor de matematică. S-a apucat de scris poezii sau, mă rog, ceva ce ar semăna cu textul poetic. Versuri, vrejuri. A găsit niște amici, în fapt inamici, care l-au încurajat, l-au mințit. Sau nici ei nu se pricepeau, au fost drăguți. L-au terminat. Din profesor de cifre, a început să se creadă poet. Din om îngrijit, respectat, a început să se poarte ciudat, cu hainele în neorânduială, netuns, nebărbierit. A găsit un critic literar care avea o editură și care contra unei sume de bani i-a scos o carte, două, trei. Elucubrații. Tipul s-a smintit de tot. Devenise agresiv, că nu este înțeles, se credea Ion Barbu, încerca să fie ermetic, deși nu reușea decât să fie penibil. A început să îi atace pe criticii literari, că nu scriu despre el. Îi căuta pe acasă. Se ascundeau de el. Într-o zi a luat bicicleta, a plecat la Iași, să îl caute pe un critic literar care e și universitar. În ziua respectivă criticul și profesorul se înțelesese cu studenții lui, să nu vină, avea o treabă. Ipochimenul nostru nu s-a lăsat, s-a prezentat la rector și l-a reclamat pe critic, că chiulește. A luat la rând Uniunea Scriitorilor, se ducea la București, să îi amenințe pe cei pe care îi prindea, de la președinte la femeia de serviciu, că îi dă pe toți în judecată, că nu este primit în uniune. E un exemplu. Mai am o mulțime de povești asemănătoare. Dacă ar fi niște epigoni care să îi citească pe cei care contează, ar mai fi ceva, ai crede că e vorba de niște susținători ai literaturii, niște ”rezoneori”, din păcate aceștia nu citesc nimic. Sunt niște paraziți care vor ceva de la literatură, fără ca ei să aibă ceva să îi dea. Sunt mulți, din păcate.

– Sunt găști în literatura română? Cum vezi fenomenul? Ai făcut parte din vreo gașcă literară?

– Grupurile literare sunt foarte potrivite pentru ca un scriitor să se formeze, dialogul este foarte fertil, competiția face parte din progres. Povestea Mircea Cărtărescu, într-un interviu din volumul de dialoguri cu generația 80, a lui Augustin Doman, că la Cenaclul de luni emulația era așa de mare, competiția era așa de acerbă, că dacă unul venea cu un text mai răsărit, ceilalți nu se lăsau mai prejos, scriau și ei ceva și mai curajos și mai bun. Așa înțeleg eu să faci parte dintr-un grup literar, mai ales la începutul carierei. De fapt, grupurile literare sunt valabile și importante numai între tineri. După ce au mai îmbătrânit cei din grup, grupul devine, invariabil, o gașcă literară. Și se comportă ca atare. Grupurile literare fac o literatură să progreseze, să se creeze competiția internă, să creeze cititorii noi, în același timp. Că așa cum literatura se înnoiește continuu, așa se înnoiește și gustul literar continuu, se înnoiesc cititorii. Am făcut parte din diverse grupuri literare, atunci când aveau tendința să devină găști le-am abandonat, m-am recuzat. Fenomenul „de gașcă” este periculos și sulfuros, este unul paraliterar, se comportă adesea ca un fenomen de terorism literar. Sau de mafie literară.

– Care este relația ta cu generațiile foarte tinere? Citești literatura tinerilor? Ce impresie îți fac?

– Citesc, într-o oarecare măsură, literatura celor tineri. Mă interesez de topurile lor, mai primesc recomandări, de la tine mai ales. În anul 2016 am inițiat un festival de poezie tânără care se numea „poeziatânără.ro” care a avut, din păcate, doar o ediție. Poeții pe care i-am văzut atunci erau foarte convingători. Le-am mai scris unora cuvinte de recomandare pe coperte, am scris chiar și cronici la cărțile unora. Generația tânără este expresia tinereții noastre de altădată, poeții și prozatorii tineri par să aibă aceeași determinare. Din păcate, văd o ruptură între generații, cei tineri nu prea au chef să își cunoască înaintașii. De vină este și programa școlară, care face abstracție de literatura contemporană. O generație care nu își reconsideră înaintașii va dispărea înaintea înaintașilor. E ceva ce nu mai trebuie demonstrat, face parte din jocul evoluției. Nu poți să rămâi în viață, contestând viața însăși. Așa este și în artă.

– Crezi că ești receptat de generația tânără și foarte tânără?

– Nu. Generațiile acestea sunt foarte atente la ele însele, nu par să aibă contact cu generația mea. Sunt câțiva scriitori din generația 80 care par să fie pe placul scriitorilor tineri, mai ales cei care au ajuns măcar citați, prin manuale: Cărtărescu, Simona Popescu, Matei Vișniec. Dar nici aceștia nu sunt citiți, sunt doar citați uneori. În literatura română sunt, s-ar părea, mai multe literaturi, care lunecă una pe lângă alta ca plaurii pe un lac dezghețat. E un fenomen periculos pentru literatura română în general, dar asta este o altă problemă. Habar nu am dacă sunt un scriitor „prăfuit”, eu îmi fac treaba până la capăt. Eu îi citesc pe cei tineri, nu mă exprim acum dacă îmi place literatura pe care o fac, însă văd mai multă ideologie la ei decât la generația mea care s-a născut în plină ideologizare a artei.

(Fragmente din volumul de dialoguri „Mușcătura de măr”,  în pregătire)

FOTO: The Phope