Proza unui anahoret la domiciliu

,,Viaţa poate fi înţeleasă privind înapoi,

dar trebuie trăită privind înainte.

Søren Kierkegaard

 

După ce citești cărțile lui Vasile Chifor, ai sentimentul plinătății culturale și al creației discret-cultuale, al întîlnirii ad-mirabile cu un spirit saturat de valențele scrisului frumos, unul care aspiră la ipostazele unor vocații paralele. Nu știu dacă autorul e, în egală măsură, prozator și poet (proza lui e deseori lirică), dar știu cu singuranță că e deopotrivă spirit critic și spirit romanesc.

Autorul a intrat în republica literelor românești pe poarta criticii literare, după care, ispitit de nebuna casei, cum numeau Grecii imaginația, s-a urcat în foișorul prozei (cu variațiile sale) și a tras cu coada ochiul și la cel al poeziei. Dincolo de publicistică, Vasile Chifor are în urmă o impresionantă carieră de scriitor/scriptor, aventură începută odată cu Nodul gordian (2002), un debut izbutit estetic, și continuată pînă la prezenta culegere de proze scurte. Comentariile sale critice, cu zecile și sutele, pliate cel mai mult pe proză, au fost risipite în varii publicații din țară, înainte și după Revoluție, iar numărul cărților tipărite ajunge aproape la două duzini. După ce a asimilat în mare parte, prin critică, panoplia mecanismelor narative, Vasile Chifor, ajutat de talent, a trecut decisiv la exercițiile prozastice de pînă azi.

E mult, e puțin ceea ce a publicat? Retrospectiv privind lucrurile, volumele lui Vasile Chifor – critică, roman, proză scurtă, povestire, nuvelă, poezie – au venit de la sine, fiecare cu o greutate axiologică specifică demnă de luat în seamă și tinzînd să întruchipeze, pe cît posibil, piscul firescului ca excepție. În mod cu totul aparte, în cele patru opuri de versuri necanonice, discursul este intens rafinat și atinge, criticul din el știe asta, pragul lui multa paucis, adică polisemie maximă cu un lexic minim.

Aproape orice pagină ai citi din Vasile Chifor, textul nu te lasă deloc să-l părăsești, te trage de mînecă pentru a te face complice cu cele imaginate sau verosimil petrecute. De orice poate duce lipsă autorul, dar nu de o selectă instrucție (a avut o strălucită carieră de profesor de limba și literatura română), de inteligență critică și de un ingenios imaginar literar. Pe vremuri, cînd lecturam reviste precum Steaua, România literară, Transilvania, Vatra, Ramuri și altele, era o delectare a sufletului și a minții să mă opresc la recenziile și cronicile semnate de el, un discurs modern cu toți gardienii sensurilor la intrarea în cuvinte, cu intuiții și silogisme critice penetrante, cu o cultură critică occidentală bine asimilată. A devenit pentru mine tot mai pregnantă imaginea pe care o sugera cîndva mentorul și prietenul lui, Ilie Guțan, cînd vedea în el „un fel de bibliotecă ambulantă și un estuar al miracolelor cuvîntului scris și tipărit”, tot așa cum Mircea Tomuș, fost redactor-șef al revistei Transilvania, afla în critic „o enciclopedie vie a prozei românești”. De acest tip de cultură critică din care se înfrupta Vasile Chifor, se ocupau, între alții, cărturarul Romul Munteanu și Editura Univers (al cărei director era), care puneau prompt pe piața culturală a României, în plin regim totalitar, traduceri cu cele mai recente eseuri despre critică apărute aiurea.

*

Printre distincțiile relativizate de proza lui Vasile Chifor este și cea dintre ficțiune și realitate. O dezvăluia chiar autorul într-un metacomentariu mărturisitor: fiecare roman reprezintă „o viață, un destin, un semn, un cod. În structura sa, totul e ficțiune și totul e realitate”. Și tot în doza permanentă de relativitate aflăm și opțiunea narativă pentru personaje aparent ștrese, obișnuite, fără determinații emblematice, dar care, trecute prin retorta imaginarului, devin prezențe de neuitat. Personaje comune, deloc eroice, dimpotrivă, ele devin astfel ceea ce sînt prin talentul autorului; sînt figuri a căror biografie e validată estetic, procedeu pe care prozatorul nu-i exclus să-l fi învățat din felul în care-l caracteriza Thomas Mann pe Hans Castorp în Muntele vrăjit, exemplu paradigmatic de convertire, prin sublimare artistică, a banalului în excepțional (prozatorul german e printre preferințele autorului).

O asemenea construcție întîlnim în Nodul gordian (vezi personajul principal, Tim, un dublu al autorului-narator) și Dincolo de apusuri, iubirea… (proză scurtă, 2006), dar și în garnitura de personaje din Ultimele acorduri. Chiar titlul romanului de debut pare voit sibilinic, relativizant, căci nodul lui Gordius, „desfăcut” prin tăiere cu sabia de Alexandru Macedon, poate trece pentru prozator mai puțin modul tranșant și elegant, rapid și energic de a ieși cu bine dintr-o situație complicată, ci mai degrabă cifrul unei iscusite alchimii narative, al confuziei bine ticluite.

Ființele care populează și însuflețesc imaginarul literar al lui Vasile Chifor alcătuiesc, prin mulțimea și diversitatea lor, o comunitate distinctă. Însă vreo patru personaje oarecum simbolice îi domină literatura: timpul rătăcit în plasma memoriei afective, prietenia dezinteresată pe care o exprimă în varii situații, dragostea de oameni și iubirea dintre un „Eu” mai totdeauna discret și un „Tu” mereu căutat și aproximat, toate la un loc alcătuind atitudini pe care le emană culorile de pe pînza raporturilor dintre eul narativ și Celălalt. E un cvartet de coarde în care cele două viori rămîn iubirea și timpul, cel care, încet-încet, e cuprins de amurgul fertil al memoriei.

Iar dacă descifrăm elemente comune „eroilor” și „eroinelor” sale, pentru a ne exprima în termeni specifici istoriei, acești factori se condensează, în principal, în minuțios studiata relație dintre personaje, secretul prozei lui Vasile Chifor, dar și în atitudinea lor ambivalentă, real-fictivă. Sînt vectori primordiali care, de cele mai multe ori, au rol decisiv în declanșarea unei atmosfere cu un coeficient deloc neglijabil de neprevăzut și ludic, alături de inevitabile accente de schepsis al limbajului, alteori de șotron rezervat maturilor, sau, în textele cu densitate sentimentală, unde primează pudoarea și intimitatea.

*

Citind paginile de proză ale lui Vasile Chifor, m-am gîndit deseori la tablourile lui Caravaggio, acolo unde pictorul a urmărit cu ostentație opoziția puternică dintre lumină și întuneric. Nenumărate episoade sau pasaje din cărțile autorului redau ipostaza unui contrast izbitor dintre culoarea neagră, perfid presupusă în fundalul diafan al poveștii, și un alb sidefiu care învăluie viața personajelor, nuanță care domină trama discursului narativ, dar și poezia autorului, cum sublinia de altfel poetul și eseistul Gabriel Hasmațuchi, cînd constata, între altele, că din poemele lui Vasile Chifor „răzbate biruința luminii”. Cu setimentul acesta rămîi, bunăoară, după lectura tablourilor unor proze scurte cum sînt „Limite”, „Telefonul fără fir”, „Ultimele acorduri”, „Răzbunare(a)”, nefiind singurele de acest gen din Ultimele acorduri. E o strategie narativă subtilă care ne îndepărtează de un curat murdar caragialesc, ignorat cu desăvărșire de autor, și ne situează în pridvorul ființei umane, printr-un amestec indistinct de pur și impur, vizibil și invizibil. De altminteri, rareori vom întîlni în proza lui Vasile Chifor personaje încruntate, cu atitudini ostile, cu crize de fiere care le agită dialogul și-l transformă în ceva cu efecte de distanțare psihică. Cel mult e cultivată ambiguitatea sau duplicitatea, perdantă însă, așa cum se petrec lucrurile cu Gheorghe Trifon din „Sentința”.

Există, la Vasile Chifor, o naturalețe deloc contrafăcută a scrisului, propozițiile sau frazele, ca și versurile, toate se aștern parcă dezinvolt, trădînd deopotrivă talent și, ca o consecință, disimulată facilitate a actului creator. E aici însă o capcană, căci textul criticului-autor va fi trecut prin mai multe vămi pentru a atinge pragul izbîndei artistice, atunci cînd autorul se decide categoric pentru forma cvasi-finală, și asta, cum ar spune scriitorul mexican Alfonso Reyes, pentru „ca să nu corectăm la nesfîrșit aceleași ciorne”.

E de urmărit cum ilustrează scriitorul nexul strategic și problematizant al voitei confuzii dintre ficțiune și realitate, dar și ce „mistere” încifrează. E drept că Vasile Chifor, alungător de cursă lungă, își înmoaie acum din nou pana – pentru a fi un pic mai romantici – în pasta fluidă a prozei scurte. În acest sens, Ultimele acorduri constituie oare un pariu al autorului cu bursa de valori artistice, sau este continuarea unui brand deja verificat prin altitudinea sa stilistică anterioară? E cert, înainte de toate, un fapt: prozatorul își continuă căutarea de sine, orchestrînd de data aceasta aventurile auctoriale, cu deschidere metafizică, ale unui „flutur sprinteior”, cum ar spune veselul Alecsandri, sau, ceea ce-i totuna, ale unui sportiv de performanță care face sprinturi.

Criticul Vasile Chifor, nimeni altul decît prozatorul și poetul laolaltă, nu încetează confruntarea cu sine desfășurată lent în cărțile de pînă acum. În această carte, este încercată, totuși, o altă alchimie a spiritului prozastic, prin alte ipostaze narative ale evadării din singurătatea biologică – nu livrescă – a creatorului, cel invadat de amintirea unui timp trecut care nu trece cu una-cu două. Cum am spus, mai deloc interesat de canonul narativ al zilei, prozatorul intuiește însă subliminal pulsul acestuia, trama textelor sale luînd deseori, paradoxal, chipul unor egografii. S-a observat de altfel că, dincolo de profesionalismul mereu la zi al criticului, artistul s-a ținut departe de efemeritatea modelor sau de atmosfera în mare parte prolixă a cafenelei literare, numai că aerul modei artistice intră pînă și pe gaura cheii chiliei în care oficiază mai orice creator singuratic.

Aminteam, cum a făcut și Ilie Guțan, despre abilitatea prozatorului în a face labile sau indistincte granițele dintre ficțiune și realitate, sau dintre logic și aleatoriu. Se repetă de o vreme faptul că, de multe ori, realitatea întrece ficțiunea, iar întîmplările fac parte dintr-un lanț cauzal a cărui necesitate e oarecum mascată. Nu de puține ori, viața personajelor lui Vasile Chifor ascultă și se supune unei logici a predeterminării, pe care o înfruntă însă cu pragmatism și judecată înțeleaptă.

*

Ne interesează ce metamorfoză ideatică și stilistică s-a petrecut îndeosebi în proza scurtă a autorului de la Dincolo de apusuri, iubirea… (2006, cu o prefață a lui Ilie Guțan, poate cele mai substanțiale silogisme critice rostite despre începuturile prozei lui Chifor) și pînă la Ultimele acorduri, altfel spus ce straturi ale obsesiilor epice s-au confirmat în urzeala narativă a prozei scrise de-a lungul anilor. De altfel, aș spune că aceste capete ale unui pod în extensie sînt revelatorii pentru ce mai păstrează azi o atare proză din mecanismele ei inițiale. Indubitabil, un nucleu proteic al strategiei discursului prozastic s-a conservat, peste care s-au depus alte subtilități ale imaginarului literar. Logica povestirii, pentru un autor familiarizat cu „știința” tehnicilor narative, a devenit tot mai cameleonică. Travestiul personajelor uzează de variate trucuri și alibiuri, de costume și atitudini care au primenit mereu fișa caracterologică.

Multe dintre personajele esențiale prezente în prima carte de proză scurtă proveneau dintr-un strat al comunității dominat de vicii și neîmpliniri, stăpînite de un sentimentalism procurat și de șpriț, dar dornice de dobîndirea unei iubiri. Acum, prin cele unsprezece povestiri, în cartea dedicată lui Matei, nepotul său ingenios, autorul și scriitura au ajuns la vîrsta patriarhilor. Textele au astfel, unele dintre ele (vezi „Sentința”, „Limite”, „Telefonul fără fir”, „Ultimele acorduri” ș.a.), rafinate semne ale unui sapiențial bine distilat, sau sînt înțesate cu varii trimiteri livrești, accente deloc străine și discursului romanesc al lui Vasile Chifor. Mai mult, reiterează mai vechi obsesii ale strategiei sale narative, relația dintre eu și Celălalt, binom din care spațiul occidental îndeosebi existențialist a făcut, încă în veacul trecut, o preocupare expresă.

Prozatorul nu a privit și nu privește lumea cum ar privi o persoană prin gaura cheii, după simbolica sugestie a lui J.P. Sartre cînd vobea de altul, ci a luat viața pieptiș și a sublimat-o în povestiri despre sinele său cel mai adînc, acolo unde ajunge doar cuvîntul și sunetul muzicii. Vasile Chifor e interesat programatic de pluriperspectiva funcțională a narațiunii, pe care vrea să o inducă lectorului încă de la început, apelînd pre-textual la probe livrești; de pildă, insinuează o scenă din „Privirea”, pasaj cunoscut al eseului sartrian Ființa și neantul, așa cum recurge în „Sentința”, sau ia ca motiv liminar idei cu încărcătură biblică, așa cum procedează în „Limite”, altă proză scurtă din Ultimele acorduri.

*

Să stăruim asupra scenariului din „Sentința”, unde recunoaștem în mare parte secretul de fabricație al mecanismului prozastic în general. Invocat razant la începutul și sfîrșitul textului, experimentul filosofului francez cu privirea prin gaura cheii de la ușă e făcut de prozator cu cinci persoane, privitoare între ele și privite de nartor prin vizorul dispozitivului narativ. E posibil să nu fi auzit de Sartre niciunul dintre cei prezenți, numai că tot așa de posibilă și reală este prezența, în acea pentadă de inși-cobai, a profesorului de metafizică Virgil Mitrofan (care amintește de Tim, personajul-gînditor din proza de debut), un om văduv, cu aptitudini muzicale, admirat de femei pentru trupul său de atlet, ca și pentru spiritul burdușit cu atîtea cărți citite. O întîmplare necesară pentru prozator spre a dilata coeficientul de ambiguitate și speculație, dar și pentru a ne deruta în ceea ce privește clivajul distinctiv dintre fictiv și real.

Alături de o meteorologie comportamentală, prozatorul află prilejul de a-și etala priceperea de meseriaș al portretului și a simula, cu cele cinci personaje, o insolită lecție de morală emisă de circumstanțe politicianiste, în care doi se ceartă și-al treilea cîștigă. Într-un crescendo care începe de la necunoscut și mister, atmosfera pare a se lumina pe măsură ce spotul analizei narative e purtat peste o figură sau alta. Cei cinci capătă succesiv identitate, între ei se înfiripă un dialog presărat cu glume, ba descoperim chiar și un cîine, Nino, dormitînd într-un colț al unei camere. Astfel apar Gheorghe Trifon, alias Gigi, negustor și patron de varii magazine, tip parvenit, dubios și alunecos, Olaru, cîndva consilier orășenesc, Costin, un fost student al lui Mitrofan, aparent șef al staff-ului de campanie electorală, blonda Liana, profesoară de română.

Experimentul sartrian rămîne un pretext auctorial, prezența laolaltă a celor cinci nu e deloc o întîlnire aleatorie, cum sugerează inițial tabloul, ci este o discuție care-l viza pe Trifon, bănuit de trădare și traseism politic. Un dialog moralizator în care survin nume precum Diogene (cinicul!), Esop, Tolstoi, dar și termeni pretențioși ca sofism, integritate, subconștient, refulare, noțiuni filosofarde care-i consolidează puțin lui Mitrofan fibra de intelectual, dar și îngroașă veleitarismul și corupția lui Trifon.

Miza discuției încinse dintre cei cinci convivi este de natură politică: abilul negustor este pe cale să le compromită campania electorală, prin informații furnizate lui Hurdubău, care se confrunta cu Stavrache, favoritul celor patru. Reproșuri cu înțepături, replici oțioase, presupuneri fragile, gesturi de autovictimizare, toate frisonează dialogul și-l bagă în corzi, ca la box, pe Trifon. Încolțit, se apără ca un abil negustor, care nu prea are la purtător un limbaj nuanțat. E simulată o judecată cu trădătorul-sabotor de față, jocul se încheie cu promisiunile perfide ale lui Trifon, dornic să joace „la două capete”. Surpriza alegerilor e aproape previzibilă: cei doi candidați au fost învinși de un outsider, fost fotbalist cu nume parcă predestinat pentru politică: Nicolae Gogoașă. De unde proverbiala morală potrivit căreia cînd doi se ceartă, cîștigă… cel de-al treilea.

*

De la politică pînă la religie nu-i decît un pas, însă nu cel făcut cu șiretenie de regimurile totalitare, care ne-au dezvăluit mecanismul cu asupra de măsură. Mai este și un alt fel de a glisa de la una la alta, de pildă, în roman și proza scurtă, în schițe și nuvele, în viața de zi cu zi. E ceea ce se petrece în Ultimele acorduri odată cu „Limite”, unde prozatorul începe cu vorbele de duh adresate de bunicul Lazăr nepotului său Matei, gînduri cu încărcătură oarecum teologică, pentru ca narațiunea să se încheie, simetric, tot cu un gînd-panseu al aceluiași.  Avem de-a face cu o familie în care plutește boarea credinței exersate nu doar prin mersul constant la biserică, familie în care cei ce o alcătuiesc au prenume cu semnificații biblice.

Lazăr este un bătrăn cu o anume înțelepciune și relația lui cu nepotul reprezintă pivotul poveștii, o legătură care se convertește doar într-un transfer de îndeletniciri mecanice. Matei îi urmează sfaturile și devine priceput la multe: repară lucruri mari și mici, ceasuri vechi și instalații sanitare, clanțe și balamale, aspiratoare și mașini de tuns iarba. O atare înclinație i-a adus într-o zi chiar și inițierea sa intempestivă în relația trupească bărbat-femeie, cînd Oria (de la Victoria), studentă la medicină, i s-a dăruit abrut și nerugată drept „plată în natură”, pentru că i-a reparat chiuveta de la baie și broasca de la ușă. O întîmplare ce l-a pus pe gînduri pe Matei în legătură cu prietenia lui curată cu Malvina.

Dialogul dintre Matei și Malvina, colegi de clasă, este caracteristic pentru inocența și timiditatea „vîrstei întrebărilor”, iar comentariile lor îi arată, mai mult pe ea, mai maturi decît sînt. La o asemenea etapă a vieții, Malvina descoperă misterul literaturii lui G. Flaubert și al muzicii lui Chopin, ia lecții de pian, în timp ce Matei trăiește într-un univers mai plat.

Prozator versat, autorul alternează registrele narațiunii trecînd cu povestirea de la persoana a treia la persoana întîi, sau combinîndu-le, așa cum procedează în „Telefonul fără fir”. După cum alternează brusc și tablourile cu timpul trecut și prezent. Viață obișnuită și neobișnuită de familie, cu Viviana, Alex și fiica lor, Alexia. În căutarea cuplului pierdut, aceasta e tema textului, un cuplu cu presupuse avataruri și derapaje, cu sentimentalisme și surogat de iubire. Oameni culți, citiți, părinți responsabili, el bănuit de infidelitate, cu serviciul secretizat, ea femeie reflexivă, dubitativă, exprimînd pe tonuri variate gelozie și posesie, toate la un loc dînd oarecum setimentul de vraiște al unei căsnicii. Povestea se termină brusc, pe cînd Alex era plecat într-o misiune, chipurile, „sub acoperire”, ajunge noaptea undeva, nu se știe unde, o sună pe Viviana pe mobil, iar aceasta, după ce prima dată îi închide telefonul, a doua oară îi face, à contrecoeur, o frumoasă și sensibilă declarație de dragoste. Nu e singura narațiune care se sfîrșește intempestiv, în momentele sale intense, mizînd, desigur, și pe o virtuală continuare prin imaginația participativă a lectorului.

Tot scene de viață comune, cu figuri deloc emblematice, mai degrabă din sfera omului-masă, invocă și „Coincidențe și… corespondențe”, poveste care se deschide cu atmosfera pestilențială dintr-un autobuz (la o haltă pe care o face, naratorul vomită în spatele vehiculului și se spală apoi pe față cu apă rece). Umor și subtilitate, obligatoriu trimiteri livrești, vulgarități și banalități, amintiri din timpul liceului, cunoștințe de istoire, toate în comunicarea dintre Andrei Mardare, naratorul, un liric (profesor de istorie în orașul S.), și soția lui, Sorana (o femeie a instinctelor primare, din categoria „dacă orgasm nu e, nimic nu e!”).

O primă și ultimă coincidență: pe taxatoarea din autobuz o cheamă tot Sorana, și o distinge de soție spunîndu-i Sorana II, femeie pe care, paradoxal, o reîntîlnește la hotelul din orașul natal, B.N., acolo unde, după călătorie, naratorul vrea să înnopteze. Desigur că se petrece aici o aventură amoroasă, dragoste la prima vedere și pentru o seară, întîmplare dictată de logica perfidă a… coincidențelor. După care filmul se taie pe neașteptate, lăsîndu-ne să derulăm noi după bunul plac istorisirea. Ca și alte texte, ca un procedeu parcă perpetuat, proza are, intermitent, enunțuri sapiențiale sau expresii celebre („sintagme paradigmatice”) care sporesc semantica narațiunii, pe lîngă faptul că reiterează indici textuali comuni și altor texte, printr-un sistem de vase comunicante. La care am adăuga miza prozatorului pe inedit și neprevăzut, pe secundar (evenimente care pot intra într-un joc secund), iar mai toate prezențele sale feminine sînt senzuale și romantice.

Dar naratorul, multiplu ca nume și profesii, nu se oprește aici cu coincidențele sale, mai cu seamă cu corespondențele. Povestirile sale sentimentale continuă, între ele, una efemer amintită: o fostă relație cu Lorena, ziaristă la o revistă de modă, logodnica lui dispărută tragic într-un accident petrecut pe vîrful unui munte.

*

Proza lui Vasile Chifor este alcătuită deseori din episoade minore, sublimate însă artistic cu pricepere, cum sînt și ipostazele în care invocă înțelepciunea populară a fostului miner Paraschiv Dobre (care-i textul………???), cu stările sale casnice de om măcinat de prezența unei boli incurabile, de coșmaruri, dar și cu tabloul insolit în care apare Pia, „nebuna orașului”, cu ceata de pisici după ea și strîngînd la piept Biblia, provocînd Duminica o hărmălaie de nedescris. E un pretext, pentru narator, de a ajunge din nou la livresc, și anume, la dilema hamletiană: un nebun înțelept, sau un înțelept nebun?!

Povestirea care împrumută tilul volumului, una dintre cele mai dense ideatic și sentimental din volum, este cea care aduce atmosfera spitalului la domiciliul naratorului. Marius, figura centrală, este licențiat în drept, imobilizat într-un cărucior mecanic în urma unui accident de mașină, citește Pendulul lui Foucault de Umberto Eco, după ce treminase de curînd romanul lui Thomas Mann, Muntele vrăjit.

Proză de introspecție, cu transparență autobiografică și amestecată cu itemi ai ficțiunii, intarsiată cu livresc și reflecție adîncă, cu călcîiul lui Achile în neîmplinita iubire fulgerătoare pentru Danusia, o actriță care nu mai voia să știe de el, toate acestea și altele fac din „Ultimele acorduri” o narațiune cu filon dramatic, în care suferința este asumată cu demnitate și resemnare. Refugiat din cauza suferinței în lectură și scris, înfrățit pentru totdeauna cu căruciorul lui, cu laptopul pe genunchi, cu mama, medic cardiolog și văduvă, drept sprijin moral, Marius trăiește o dramă pe care puțini o înțeleg.

Sînt în acest text și enunțuri autoreferențiale, unul din ele vizează chiar tehnica propriului mod de a scrie proză (scurtă): „O carte bună începe întotdeauna cu o frază care să dea cheia întregii întâmplări”. E tocmai ceea ce și face Vasile Chifor în mai toate alcătuirile sale narative. Și puțin mai departe: „Scrisul e un mod de a face ca lucrurile să dureze o veşnicie. O naraţiune, aşa cum o concep eu, este un mesaj subiectiv care înseamnă diferit, în funcţie de cititor. «În suferinţă şi în boală, afirma cineva, divinul transpare din noi»”. Morala după care se conduce Marius e una stoică: a învățat să își dorească tot ceea ce are și tocmai de aceea are tot ceea ce-i trebuie.

*

Nu mi-am propus nici pe departe să rezum narațiunile din Ultimile acorduri. Nu vreau să frustrez potențialul cititor de plăcerile lecturii, de cont(r)actul cu o proză psihologică reflexivă de bună calitate, surprinzător de bine sincronizată nu doar cu egografiile care se scriu azi, chiar dacă prozatorul este, cum ar spune Vasile Băncilă, un anahoret la domiciliu.

Următoarele subiecte sînt variate, hibride și armonizate prin stil: frămîntările unei femei care vrea să nască la o vîrstă deloc potrivită, mizînd că va fi băiat, tribulațiile joviale, picante și comice ale unui profesor de logică și filosofie, cu istorisirea pasionantă a celor petrecute în pauzele de la școală dilatate joycean, povestea unui domestic triunghi conjugal în care rolul de Don Juan îl are Gil, pictor cunoscut și „specialist” în trăirea ezoterică a emoțiilor, chiar dacă eșuează în seducerea Oliviei, o femeie pe care ar fi dorit-o și sexual, și ca model pentru un portret.

Și tot o temă sensibilă, cu accente sapiențiale (de sorginte tibetană) și umor (in)voluntar este și „Despre bătrînețe și alte învățături”, și ea de introspecție în vremuri de amurg al vieții, cu sfîrșitul rămas suspendat, la care se mai adaugă și de această dată o fină imbricație dintre fictiv și real, cu flash-uri din media. Iar în ultimul text al cărții, „Răzbunare(a)”, prin narațiunea universitarului Octavian, prind contur estetic nu doar povești vînătorești sau întîmplări incredibile redate cu suspans de avocatul Stelian Onofraș, ci și crima comisă de Mădălina cu pușca de vînătoare, un fel de răzbunare à la Vitoria Lipan a lui Sadoveanu. Textul se încheie, odată cu el și cartea, printr-un un citat aforistic, cu accent biblic, despre relația dintre trup și spirit sau duh.

*

Cu textele din Ultimele acorduri, Vasile Chifor nu are naivitatea să creadă că doboară nu știu ce recorduri, ci vrea să își confime locul pe care-l ocupă deja în ierarhia axiologică a literaturii române, cu convingerea de sine că va continua, prin spiritul critic și prin arta sa – fie că e vorba de proză, fie de promisiunile estetice ale poeziei – va continua, deci, cunoașterea tainițelor omului,  cum ar spune Alexander Pope, unul din cei mai importanți poeți englezi ai secolului al XVIII-lea, citat de altfel și de autor.

Prozele scurte de acum, una mai izbutită decît alta, aduc în prim-plan un narator cu varii măști care simulează un eu difuz, dar oricît de histrionic ar fi disimulat sinele autorului, „autobiograficul fluidizează discret ficțiunea și conviețuiesc fără stridențe”.

Totodată, cum observa același Ilie Guțan, prozatorul ilustrează o „memorie saturată, de densă și tensionată experiență personală și a alterității, în ordinea vieții, cu provocările ei mai mult sau mai puțin firești, și în aceea a cărților”, grilă care-l ajută la reconstituirea unui destin deopotrivă existențial și livresc. Itemi absolut necesari în fixarea indelebilă de caractere și atitudini, personaje cu poftă de vorbă, de multe ori, semantic vorbind, vorbe alese. Nu ne simțim aici precum la un alt Han al Ancuței, cum s-a spus despre terasa lui Lae din Dincolo de apusuri, iubirea…, ci e Poiana lui Iocan, cu vervă și judecăți cumpătate, metamorfozată în dialog intens raționalizat petrecut în living. În plus, trebuie accentuat că limbajul personajelor eludează ponciful și pune în locul lui imprecizia fertilă pentru reflecție, aluzia cu iz metaforic (după Aristotel, aluzia e o formă activă de metaforă), chiar notația vagă.

Îmi place să cred că Ultimele acorduri reprezintă, pentru universul literar al autorului, o parte care se poate oricînd ridica la puterea întregului. Toată proza lui Vasile Chifor este densă sub raport existențial, cum spuneam deja, cu o indiferență cumva mimată față de modelul artistic al vreunui saeculum; o proză cu fundalul marcat de o morală a binelui mundan, aflat dincoace de binele și de răul paradigmatic, și fecundat de lichidul seminal secretat de amintirea și bucuria vieții, care, odată și-odată, cunoaște și amurgul înțelept.

În luminișul maturității artistice, una paseist patriarhală, prozatorul Vasile Chifor ne apare, alături de singurătatea asumată a cititorului-creator, drept o ființă comunitară, înlănțuită de circumstanțele vremii, dar și de invariantele care dau sens vieții, un artist sincer interesat de metabolismul socio-cultural al cetății, de mentalul ei colectiv, de tumultul și bucuria oamenilor ce par să-și ducă traiul de zi cu zi sub umbrela anonimatului.

Ultimele acorduri… Pentru a vedea însă dacă prozele scurte de acum sînt cumva akme-ul, adică: vîrful creației lui Vasile Chifor, va trebui să avem paciența de a aștepta următoarea carte. Oricum, proza sa validează o carieră de scriitor care nu a urmărit succesul cu orice mijloc, ci valoarea dată de izbînda artistică a actului creator. Și validează, în același timp, pentru prozator, o continuare a explorării propriei memorii afective, o probă de fond nescutită însă de opreliști insurmontabile și pîndită deopotrivă de pericolul autopastișării, un risc aproape inevitabil la un moment dat, surmontabil, sperăm, de imaginarul autorului.

Apărut în Euphorion nr.3/2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *