Purtătorii de lumină din lirica Anei Blandiana

Se făcuse în mine lumină… Atât de puternică,

Încât mă vedeam de departe, dar lumina eram eu.

„Poezia este pentru mine una dintre acele puține noțiuni cărora sentimentul absolut nu le permite determinante circumstanțiale, pentru simplul motiv că împărăția ei începe numai dincolo de circumstanțe” [Blandiana, Ana, 2006: 159-160]. Ana Blandiana scrie „o poezie de idei, dar în cazul ei aceasta nu înseamnă nici pe departe o poezie complicată, artificială, livrescă etc. Ideologizarea forţată a poeziei româneşti în timpul comunismului a creat o aversiune împotriva oricărei forme de lirism reflexiv, considerat aproape prin consens impur şi inautentic. Ana Blandiana reabilitează instantaneu genul, promovându-l pur şi simplu, fără să-şi ia măsuri de precauţie. Aşa cum alţi poeţi visează sau plâng sau îşi declară dragostea, ea gândeşte la scenă deschisă. Gândeşte firesc, în felul în care respiră.” [Al. Ștefănescu: 2002]. Din această perspectivă se poate reanaliza conceptul de lirism la Ana Blandiana, în a cărei operă descoperim o reechilibrare a ființei poetice definindu-se pe sine în raport cu universul, cu lumea, cu sinele. În poezie există o viziune sacralizată asupra existenței, în care îngerii sunt „agățați de crengi”, în care „brațele mele nu mai pot să zboare”, iar tot universul devine „o clepsidră întoarsă”.

Într-o lume (dez)umanizată ne regăsim, dezgoliți de noi înșine, de idealurile înălțării din noi și de lumina pe care o purtăm în inimă. Poeții devin purtători de lumină, ei se fac lumină prin cuvânt, prin dăruire, prin înțelepciunea ideii pe care o transmite lumii întregi. Este motivul pentru care „cei care n-au aripi / se înghesuie să le ia de la garderobă”, fiindcă „este foarte greu să știi / cine va fi în stare să zboare / la momentul oportun”. Însăși credința, semn al atingerii unui apogeu sufletesc, „asemenea rândunelelor / care pătrund sub cupolă / zburătăcite de clopote – / se rotește speriată, / se lovește de pereții pictați, / de Pantocrator, / coboară / și se așază cuminte în frescă”. Rotirea, ca simbol poetic, este multiplicată în fațete ale îngerilor pe care e greu să-i atingi („Ce greu e să mângâi un înger pe aripi! / Oricât de apropiat, el se ferește de-atingere”), dar care, de teamă că s-ar putea să-l atingem, „se rotește, revine, fâlfâie abia auzit”, fiindcă „mesajul lui mut e prezența”, „și din toate simțurile rămâne doar visul tactil / de-a mângâia, fără să-l sperii, un înger pe aripi…”

Asocierea cu iarna este un leitmotiv al luminii, o reinterpretare sacră a lacrimilor tuturor acelora care își caută Patria, locul, sensul vieții: „crengile, feminine, își aleg intermediar masculinul penel (chiar dacă unul vremelnic) pentru ca întâmplarea cu zăpada să se încarce vibrând de o senzualitate discretă, și ea potențată de mătasea atât de plină, în enciclopedia limbii, de sub-texturi senzuale” [Petraș, Irina, 2015: 96]: „Iarna crengile scriu / Poezii japoneze / Cu penel fumuriu/ Pe mătasea zăpezii, / Ca și cum s-ar feri / Să-nțeleg, ca și cum / În zadar și deși / Plânsem toți și șezum”. „Patria mea A 4” (ca să parafrazez titlul unui volum) este acel loc sacru, deplâns asemenea viziunii biblice, este  Țara părinților, spațiul-matrice al copilăriei, al celor care ne-au ocrotit viața și poezia, un poem scris parcă pentru criza pe care o traversează omenirea: Aici este patria neliniştii, / Gata să se răzgândească / Din clipă în clipă / Şi totuşi, nerenunţând să aştepte / Ceva nedefinit. / Aici este patria, / Între pereţii aceştia / La câţiva metri unul de altul, / Şi nici măcar în spaţiul întreg dintre ei, / Ci doar pe masa cu hârtii şi creioane / Gata să se ridice singure şi să scrie. Patria devine singurul spațiu paradisiac, în care se poate crea un spațiu mental al cuvântului, acoperind teme mari ale Operei: iubirea, viața, moartea, cunoașterea, zborul, credința, încrederea, copilăria, cosmosul. Neliniștile eterne ale poeziei… În „Elegie de dimineață” alternanța temporală este un pendul de Lumină și cântec de dragoste, de „la început”, „dar, apoi, dimineața”, pentru ca mai apoi „pentru voi am nins toată noaptea deasupra orașului, / pentru voi am albit toată noaptea: o, dacă / Ați pricepe ce greu e să ningi!” o altă constantă a temei lirice este repetarea, aproape obsesivă, a ideii de anotimpuri ale creației. Mereu toamna, mereu iarna, mereu primăvara. Într-un „Cântec” din volumul „A treia taină”, anotimpul se confundă cu vegetalul inimii, cu Lumina care, ieri, îngenunchea plânsul arborilor, cu inspirația divină care, astă-noapte, sfâșie zarea, tocmai în ora luminoasă a veșniciei. Și toate, ziua, implorând înserarea înserându-se pe sine Lumină: Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,/ Uite, ochii mei ţi-i dau./ Ieri spre seară-n vântul galben / Arborii-n genunchi plângeau.// Lasă-mi, toamnă, cerul lin./ Fulgeră-mi pe frunte mie./ Astă-noapte zarea-n iarbă/ Încerca să se sfâşie./…/ Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai / Plânge-n soare fum./ Înserează-mă pe mine,/ Mă-nserez oricum.

Prezența lui Dumnezeu este o constantă a liricii Anei Blandiana. Poetul – lumină divină „rămâne singur și colorat ca o paiață / în lumea deodată mai mare / între catedrală și piață, / singur și fără să știe muri / deși știe să zboare”. Rugăciunea coboară răsfrântă în imagini ale libelulelor, ale fluturilor, ale ciocârliilor sau ale bufnițelor, cere din când în când socoteală („Aș da orice, mai ales, să știu / Dacă ai avut remușcări / Că pe unii i-ai făcut victime și pe alții călăi”), însă conștientizează, mai mult ca oricând, că balanța este „menținută cu greu în echilibru / De trupul însângerat / Al fiului tău”. Îngerii (ipostaziați și ei, numiți uneori arhangheli, alteori serafimi, îngeri – ostași celești) au „șase aripi de lebădă”, și doar cu două dintre acestea se poate zbura… Materia „din care n-a rămas decât lumina” este argintie, se transformă într-o altă stare de agregare, osmoză perfectă a prezenței îngerești, „mesager al știrilor bune”, a prezenței lui Dumnezeu care tace „ca o icoană”, iar din această „Tăcere a ta / curge sângele din rană”.

În „Orologiul fără ore” predomină nostalgia paradisului, reîntoarcerea în matca originară, apăsarea timpului „în mijlocul căruia se ascunde / abisul altui prezent / și mai azi”. Ana Blandiana revinde obsedant la albul primelor volume, la nevoia de a retransmite emoția, de a reînvia naturalețea și candoarea, scriind „alb pe alb”, fiindcă „binele este întotdeauna / greu de înțeles – /  e mai ușor să accepți un eres / în paradis / decât o jertfă benevolă omenească”. Îngeri de buzunar devin poeții care ajung, prin cuvintele lor, un nume pe o carte, ajung în „buzunarele” inimii cititorilor. Poemele lor „care cad / când vor să scoată batista, / ca niște litere care / se risipesc în zadar, / Dar înșirate cuminte, / transcrise pe curat, / ar putea forma cuvinte.” Iar ora frumoasă, invocată deseori, frumoasă „ca o oază / în ochiul viitor / al furtunii / sub pleoapa de nor,/ pe care scriu versuri lăstunii” devine o poetică a întâmplării, a miracolului existenței, a rămânerii în lumină. Foarte interesantă (poate chiar prevestitoare) este poezia intitulată „Boala”. Oare să fi avut Ana Blandiana o viziune asupra a ceea ce s-a năpustit asupra omenirii de curând? Poate că Timpul devine virusul ce atinge omenirea: „Să fie doar o boală molipsitoare? / Timpul să fie un virus / Care trece de la bolnav la bolnav / Și lasă urme adânci pe carnea pe care o atinge? / Ar fi posibil să te retragi din calea epidemiei / Și morbul să nu-ți pătrundă în sânge?/ Ar fi posibil, deci, / Să mai existe o șansă / De a nu te îmbolnăvi / De boala de veci? // Chiar dacă îi îngrijești pe cei dragi / Atinși de flagel / Și chiar dacă știi / Că imunitatea e mai greu de suportat decât boala / Și-n cele din urmă / Se termină la fel?”

Volumul Variațiuni pe o temă dată, apărut în 2018, dedicat soțului său, scriitorului Romulus Rusan, este considerat „Un poem de dragoste despre nedespărţirea prin moarte. Cea mai metafizică dintre cărţile mele, probabil cea mai bună.” Formă de hemografie, de scriere a sinelui despre sine, „textele sunt transcrieri albe ale unui dialog interior și, mai ales, ale unei călătorii inițiatice, de la absența fizică la prezența metafizică, în care moartea este doar o treaptă sau o poartă: „Abia cu moartea începe totul./ Doar că nu știm ce, / Și preferăm să confundăm / Taina cu neantul./ Numai când cineva drag, / Poate o parte din tine, / Calcă linia despărțitoare,/ Totul se luminează / Pe durata unui fulger/ Și vezi cât de lungă e calea/ Care începe acolo./ Atât de lungă încât / Nu vezi unde duce / Dar nici nu contează / Decât că începe din nou”[1]. Zborul devine „prăpastia dechisă deodată de cer” în care „Te-ai prăvălit neatent, / Ai început să te înalți”. Această blândă oscilare în Lumina „din adâncul prăpastiei înalte” este liantul dintre lumea aceasta și cealaltă, dintre noi, cei care suntem sau vom fi, cei care ne vedem sau nu ne (mai) vedem decât în cuvântul devenit el însuși Lumină.

„Am înțeles devreme că scriitor nu este cel care scrie, este cel care se exprimă cu ajutorul scrisului, [iar] scrisul a devenit pentru mine o nevoie vitală, în cadrul căreia obligația de a mă exprima determină obligația de a exista pentru a fi exprimată. Sunt ca un caier de lână care există numai în măsura în care este tors”[2]. Poate fi exprimată mai frumos condiția de scriitor? Suntem martori tăcuți ai unei opere care definește literatura de azi, prin întreaga ei viziune artistică, având la bază frumosul, sensibilitatea, delicatețea, zborul ca fericire a ființei ce crede în salvarea prin poezie, care poate să treacă hotare și să se plasese într-un spațiu atemporal, schițat sublim în cuvinte: „Doamne, / De ce nu vrei să recunoști / Că nu te-ai hotărât / Și continui să cauți / În secret, / Obsedat de perfecțiune, / Soluții, / Că îngerii sunt schițe neterminate / De plante / Cărora n-ai apucat să le pui / Rădăcini în pământ?”

Așadar, poeții – îngeri devin contururi schițate ale perfecțiunii, ale aspirației spre împlinire a ființei umane. Sunt poeții purtători de lumină, Cu rădăcinile adânci înfipte în cuvintele ce dau viață operei, îngerii primesc „aripi făcute din frunze” care simbolizează cutezanța omului de a crede cu tărie în Lumina „crescând din ea”. Poezia Anei Blandiana se înscrie, fără nicio îndoială, în marea literatură a lumii, în care fiorul sacrului luminează etern conștiința poetică a omului contemporan.

Referințe bibliografice (selectiv):

1. Blandiana, Ana, Cine sunt eu?, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001;
2. Blandiana Ana, La cules de îngeri, vol. I, Editura LiterNet, 2003;
3. Blandiana Ana, La cules de îngeri, II, Editura LiterNet, 2003;
4. Blandiana Ana, 1964-2004, Editura Humanitas, ed. a doua, București, 2008;
5. Blandiana Ana, Orologiul fără ore, Editura Humanitas, București, 2016;
6. Blandiana, Ana, Spaima de literatură, Editura Humanitas, București, 2006;
7. Irina Petraș, Vitraliul și fereastra. Poeți români contemporani, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, cap. Poeți și cărți. Ana Blandiana.

[1] Răzvan Voncu, Poezia absenței și a nedespărțirii, în „România literară”, nr. 8, 2019, https://romanialiterara.com/2019/03/poezia-absentei-si-a-nedespartirii/, accesat azi, 31 martie 2020.

[2] Ana Blandiana, Spaima de literatură, Editura Humanitas, București, 2010, p. 16.

Euphorion 3/2022