Radu Matei Todoran, Pergamentele uitării

Un volum de poezii, primit în dar, nu poate rămâne fără răspuns, care să onoreze atât gestul autorului, cât și pe cel care-l primește. Iată o justificare a rândurilor ce urmează. Este vorba de ultimul volum de poezii, dintr-o serie de trei: Lumina din propria-mi umbră, Aș vrea să fiu iarăși mesteacăn, între care s-a interpus și un volum de proză, Clopote de lemn.

 Volumul recent ne dezvăluie un univers poetic care se ridică treptat, prin baza figurativă, la rangul de simbol, iar, pentru a accede la acesta, trebuie să-ți esențializezi expresia trăirilor, ca un laitmotiv, ce e fixat chiar din titlu, uitarea, ce face un oximoron cu pergamente, care erau păstrătoare tocmai  ale  anumitor evenimente, personalități etc., spre a nu fi uitate. Întregul volum este străbătut de această figură a ambiguității; se metaforizează uitarea: evantaiele uitării (p.35),  vântul uitării (p.80), așchiile uitării (p. 80) , flacăra uitării  (p.105) , instituindu-se ca o constantă a existenței, pentru că aceasta copleșește atât oniricul:  visul în uitare ( p.84), cât și comunicaționalul: te chem din uitare (p. 81). Și totuși uitarea, deși e perpetuă, nu e consistentă, fiind asociată cu fenomene ce ar volatiliza-o (vântul), cu obiecte care se descompun în părți (așchii, evantaie, chiar flacăra, ce se poate autodistruge la cea mai mică adiere). În continuă luptă întru salvarea amintirii, deoarece riscă ca Zăpezile să îți învăluie amintirea/ în pergamentele uitării (p. 17), deși aceasta nu e una plăcută sufletul meu/ pe care l-ai umplut cu otravă (p. 17), totuși noi cei care ne iubeam/ și care respiram același gaz perfid născut din nemernicul pântec al SINGURATAȚII (p. 44) ne priveam/ tu stâncă demnă și luptătoare/ eu lamă de apă mieroasă  înșelătoare (p. 45) înseamnă că deocamdată nimic nu e pierdut în uitare.

 Și totuși poezia lui R.M.Todoran nu clamează iubirea, ci e, mai degrabă,  o poezie a amintirilor iubirii, o evocare a ei: quetzali cu pene de foc și de ură [ … ] / jonglau cu vrăji și cuvinte/ îmi topeau iubirile din minte (p. 52), ceea ce generează , prin imperfectul des convocat, nostalgia, ca prelungire în timp a amintirii : inimile noastre/ coșuri de flori albe/ne sădeau/ în lutul roditor al iubirii/ și liniștea ne cânta în tăcere/ topirea.(p. 57)

 Și, din nou, totuși, plecarea iubitei: simt cum îți aduni voalul fumuriu/din inimile noastre/ și cum doare (p. 64) , cu verbele la prezent, de data aceasta, e dureroasă tu pleci ca o frunză/ răzleață/ legănându-te-n/solstiții [ …] aș vrea să rămâi/ te-aș strânge în buchetul de nestemateal răsăritului/ ca pe o floare cioplită/ în iubire (p.63), pendularea între iubire și topirea ei e asemenea ambiguității metaforice, adică e poezie, deși lumea iubirii lor e divizată: În încăperea EI pendula a împietrit  în perete/ pe plaja LUI clepsidra își ucidea clipele/ sugrumându-le (p. 65-66). Mai mult, universul interior al unei astfel de iubiri este înfricoșător, e o lume reptiliană a cărei expiere poartă o singură soluție – uitarea :  Îmi îndrept privirea/ spre pervaz/acolo într-un coș/împletit din șerpi de aur/ se unduiesc ferigile/ la fereastră șopârle mari/ cu limbi grele bifurcate/ spală geamurile stropite de ploaie/ pitoni de rubin/ se așază ca niște arcade deasupra porții/ doi caimani înverziți/ mătură cu mișcări sacadate/ curtea placată cu fildeș (p. 16-17).  Nici lumea exterioară nu e mai liniștitoare, e o alternanță , un amalgam de metale  (oțel), metale prețioase (argint, platină) sau  ghemotoace de lână / de alpaca (p.75) cu vegetalul: flori de vișin (p.49 și p. 50), de măr( p. 57), flori de nu mă uita (p.44 și p. 88), dar și de nestemate briliantele plajei (p.65), zidurile de ametist (p. 38), izvoare din jad moale (p.38), tron de agat (p.111), sertare de jad (p.129), înger de jad (p.149), o lume în care, oricâtă scumpătate ar etala, drumul spre inima ei [ e] șerpuit (p.39), deci anevoios. Cu toate astea, lumea poetică nu degajă nicio undă de pesimism, având drept model trecutul (al druizilor, al sciților), invocat deseori fiind zeul dacilor, Zamolxis, / zeul bătrân cu picioare de zimbru/cel care a făurit și refăurit/în mai multe rânduri lumea (p.25).Întocmai ca el, poetul speră, împreună cu iubita, să construim din iubire/ o lume nouă (p.86).

  În schimb, lumea reală, nepoetică, e populată de banalități, ca: salvarea, fata plânsă, femei ce spală ferestre în săptămâna mare etc., dar păienjenișul metaforic, cultivat asiduu, și prin exotismul unor lexeme rare: syrinx (nu syrnix !), taffeite, quetzali, tirene o fac o lume plină de afirmații  categorice. Una dintre acestea, tipică poetului/ inginer chimist, care apreciază silicații în lumea reală, e convins că nisipul e tot ce va rămâne/ atunci când timpul/ va ajunge la capăt.(p.103), nu înainte de a trece prin experiențele vieții în cetate, prin spaima de moarte , prin iubiri imposibile , un poem cu același titlu, Iubire imposibilă, care merită citat și pentru revenirea la prozodia clasică cu ritm, rimă și organizare strofică cunoscută, de câte patru versuri: Dacă trec ușor și tandru/ pe la poarta ta târzie/ te voi mirui –n ansamblu/ cu ramuri de iasomie! Te voi preamări zeițo/ îți voi adresa cuvinte, /dintre cele mai alese/ potrivite pentru sfinte.  Voi lua un echinocțiu/ și-l voi tăvăli prin astre, / iar un tainic sacerdoțiu /te va feri de năpaste. [ …] Și-n lumina-mprumutată/ de la un derviș bătrân, /te voi mai sfinți o dată/pe sub frunze de salcâm.  Dorul îmi va fi alături/ ți-l voi dărui cu drag,/ să-ți aprindă iar dorința/ de-a fugi cu mine-n larg! (p.131-132).

  Realizată cu siguranță și calm, prin transformarea treptată a metaforicului în simbol, e vorba de lexemul, uitare, poezia lui Matei Radu Todoran e plămădită atent, cu un mesaj  lucrat, atât în formă, vers alb, cât și în semantica poetică susținută  de coerența stilistică a oximoronului, cultivat asiduu în volum [dăm câteva dintre ele: ghemotoace de lână/de alpaca (p.75), răni de argint (p.75), spumă de lumină (p. 79), melanj tectonic de simțiri (p.80), cavoul dorințelor (p.108 ), polizoarele timpului (143)]. E o poezie așteptată, al cărei mesaj trezește la meditație și analiză, în lumea prea grăbită a acestui timp, arătându-i adevărata față.

 * Radu Matei Todoran, Pergamentele uitării, Editura Cognitiv,  Alba Iulia, 2021, 150 pagini