Radu Stanca în luptă cu proletcultismul socialist

Radu Stanca avea să-și măsoare elanurile artistice ca poet, actor, dramaturg și mai ales ca regizor cu Sibiul anilor proletcultismului socialist. Tot mai șubrezit fizic de boala care îl chinuia din adolescență, el luptă cu un sistem ideologic opresiv, care și-a întins ca o caracatiță tentaculele, făcând imposibilă scoaterea la rampa scenei a pieselor originale pe care el le-a scris, sortite să rămână în sertar nu numai antum, dar în bună parte și chiar în posteritate.

   Ceea  ce m-a frapat cercetând în anii pregătirii doctoratului manuscrisele lui Radu Stanca, într-un șantier incredibil ca vastitate a proiectelor,  a fost să constat că în perioada celui mai tenebros  peisaj cultural postbelic, în deceniul generației pierdute numit și “obsedantul deceniu”, poetul și dramaturgul  Stanca nu au plătit tribut unei ideologii de orientare socialistă, de care s-a ținut departe. Fără excepție. Dialogul său epistolar cu Ion Negoițescu  este o certă mărturie a reperelor sigure pe care el le avea, repere de cultură esențială, de care el nu se îndepărtează, indiferent de riscuri. Edificiile culturale și științifice ale României postbelice au întrat odată cu patinarea spre socialism într-o degringoladă axiologică de dramatică demonetizare.

   Conform Legii 658 elaborată de Guvernul  Petru Groza la 24 august 1946, reforma învățământului anula autonomia universitară, pe care se bazase activitatea facultăților din România încă de la 1860 când a fost înființat învățământul universitar. Astfel în locul promovării cadrelor didactice prin concursuri inițiate de fiecare universitate, bazate pe calitatea prestației științifice și a activității la catedră, este impusă numirea cadrelor didactice de către ministerul de resort pe un criteriu  politic al partidului unic, care promova numai oamenii obedienți, dispuși să slujească atingerii țelurilor lui. Profesorii prestigioși, care s-au consacrat actului didactic sub vechiul regim, remarcându-se în cele două decenii interbelice  prin cunoștințele lor deosebite și prin har oratoric,   devin o stavilă în calea politrucilor care nu reușeau să-i manipuleze, cum ar fi fost necesar în proiectul implementării noii ideologii marxist-leniniste la noile generații de studenți. În asemenea condiții, soluția stalinistă  a fost epurarea impusă de Ministerul Educației Naționale prin decizia din 1 septembrie 1947 care îi elimina din învățământul superior. Un număr de 57 profesori sunt “comprimați”, între aceștia numărându-se Traian Pop, Alexandru Oteteleșteanu, Emil Panaitescu etc. Alte 25 de cadre universitare sunt propuse pentru pensionare, cum s-a întâmplat cu  Fl. Ștefănescu Goangă, Dimitrie Gusti, dr. D. Mezincescu, Gh. Oprescu, dr. Traian Nasta. La nivelul personalului didactic ajutător, constituit din asistenți și preparatori, șefi de lucrări și lectori, numărul posturilor suprimate este uriaș, respectiv 2195, astfel diminuându-se baza piramidei în structura clasică a corpului didactic universitar. Cu totul semnificativă este selectarea a 166 de catedre și conferințe socotite inutile și astfel se decide suprimarea lor, considerându-se spre exemplu că Facultatea de Filosofie și Litere în România socialistă poate forma noi promoții de specialiști fără Catedra de filologie comparată, de Istorie socială sau cea de Literatură comparată.

    Într-o asemenea conjunctură, tineri ca Radu Stanca și Ion Negoițescu nu aveau nicio șansă de încadrare în învățământul superior românesc, deși pregătirea lor era excepțională. Nici nu era cazul să dorească o asemenea soluție în rinoceriada care se întindea epidemic de la an la an. Deși Legea pentru reforma învățământului ce va fi aplicată cu începere din 3 august 1948 consfințea în mod benefic învățământul elementar obligatoriu și gratuit, el avea să fie profund politizat, criteriul originii sociale ce începe să fie aplicat va elimina din învățământul superior fiii de moșieri și burghezi, de preoți și mici funcționari. Vestea că însuși profesorul Lucian Blaga a fost îndepărtat la Cluj din Universitate l-a descumpănit pe Stanca, fostul său student rămas în “urbea Cercului”, cum definea I. Negoițescu Sibiul.

La începutul toamnei anului 1946 cei doi prieteni aspiră să se stabilească la București, dar fiecare va realiza că nu acela era locul prielnic dezvoltării lor intelectuale. Negoițescu nu ezită să i se confeseze lui Radu că dorința lui ascunsă era să se fixeze la Viena în Austria, dar păstrându-și domeniul de cercetare deja fixat: ”De câte ori nu am visat să am chiar domiciliul permanent în capitala Austriei, bineînțeles fără a renunța la a face literatură română, o astfel de renunțare fiind o prostie neîngăduită.”^[1]

Radu face demersuri să continue studiile sale în Franța la Paris, stimulat de exemplul fratelui său Horia, care cochetase cu ideea ieșirii în Germania, unde stătuse câțiva ani buni. Acum Radu socotea că venise rândul său să-și încerce norocul, mai ales că facultatea urmată în anii grei ai războiului, cu atmosfera tulbure a refugiului de la Cluj la Sibiu, lăsase destule lacune, ce se cereau completate printr-o bursă de studiu la Paris. În acest scop se și deplasează la București în 19 septembrie 1946, dar speranțele sale sunt anulate în situația în care Franța va fi stigmatizată ca țară capitalistă căreia i se arăta o tot mai vădită ostilitate în România socialismului triumfător. Nici în anii care au urmat, proiectul de continuarea studiilor la Paris nu avea cum să se realizeze, din moment ce Acordul cultural între Franța și România încheiat în 1939 va fi denunțat în 1948. Argumentarea unei asemenea decizii luate în România, statul socialist care aluneca imparabil spre disprețuirea Occidentului de pe poziții marxist-leniniste, ne apare cu totul deșănțată.  În comentariul din nr. 1282 al ziarului “Scânteia”, apărut la București în 21 noiembrie 1948, se prolifera enormitatea că acel acord „avea scopul să transforme din punct de vedere spiritual România într-o provincie franceză, sau într-un fel de “dominion” francez, pentru a face din ea pe tărâm economic și politic o adevărată semicolonie. Se urmărea o adevărată deznaționalizare…”. Spre a fi mai convingătoare,  o asemenea supoziție ce contesta flagrant tradiția seculară a bunelor relații româno-franceze, același ziar politic central va face în numerele următoare și punctări apăsat dușmănoase în spiritul respingerii servilismului față de tot ce vine din Occident, anume că “Poporul român respinge cultura călăului Jules Moch”^[2], formulare ce incrimina pe ministrul de Interne al Franței, care tocmai înăbușise grevele, arestând niște comuniști de la Marseille. Vigilența demonstrată de ziaristul român ia forme paroxistice, din moment ce experimentatul politician francez de origine evreiască, implicat chiar și în mișcarea de rezistență din Franța, era de acum etichetat drept „călău”. Era evident că punțile României erau tăiate pe termen lung, iar visul care purtase în anii precedenți spre Occident la studii pe alți tineri intelectuali de elită, precum Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica și alții, acum era amputat.

    Atunci când rațiunea practică biruia fulgurațiile visului tineresc, cei doi tineri, antrenați într-un dialog epistolar recuperator sub raport spiritual și sufletesc, au recunoscut că trebuie să găsească un modus vivendi în exact orașul unde se aflau. Radu era legat de Sibiu și datorită situației sale medicale, clima orașului și a împrejurimilor lui fiind prielnică pentru suferința sa pulmonară. Medicii îi recomandau perioade de ședere în Păltiniș, astfel că orice eventuală tentativă de a accede la un post universitar, cum îl recomanda inteligența și cultura sa, era surclasată de tratamentele ritmice contra tuberculozei care îl chinuia. Lunile august și septembrie ale anului 1946 l-au găsit pe Radu Stanca într-o asemenea situație. ”Izolarea mea-îi relata el prietenului clujean- a atins culmea în această ultimă ascensiune a mea pe munte. La Schitul Păltiniș, unde am fost, plecase toată lumea, așa că numai eu și un preot am mai locuit acele plaiuri. Cum Schitul  e așezat la o respectabilă distanță de Păltinișul propriu-zis, zile întregi nu am avut prilejul să schimb nici un cuvânt cu nimeni. Ajunsesem la un moment dat să bat coclaurii în gura mare…ca să mai aud, prin pustietatea naturii, glas de om. Nu-ți dai seama ce pustie poate fi natura. Tot ceea ce au văzut romanticii în ea, a fost, în fond, rezultatul unei proiectări refulate.”^[3] Reflecțiile lui literare despre rolul naturii la romantici nu fac decât să întărească ideea că sejururile sale la Schitul Păltinișului erau adevărate oaze de liniște în care creația sa sporea cu noi pagini și lectura  era ocupația sa constantă, aceeași ca și în domiciliul să sibian. Se înțelege că mezinul protopopului Sebastian Stanca se putea bucura de un regim privilegiat în asemenea momente de reîntremare a sănătății atât de fragile, pentru că Schitul era locul privilegiat al mitropoliților Transilvaniei. Avansăm chiar ideea că biblioteca Schitului, ca și cea a Institutului Teologic Ortodox din Sibiu, aceasta fiind situată, printr-un noroc,  în apropierea locuinței familiale, putea să dețină titluri interesante pentru tânărul filosof. Nu este întâmplătoare mărturisirea lui Radu, care în sejurul lui păltinișan din lunile august și septembrie ale anului 1946 făcea lecturi nesistematice, că la exigența sa nu rezistă o carte cum era Impresii asupra literaturii spaniole. Noua carte a lui George Călinescu nu conținea, așa cum autorul promisese în prefață, niște “eseuri cu caracter interpretativ”, ci doar “o grămadă de fișe neselectate, mimând o erudiție hispanizantă, ce nu îi e în fond decât o manie momentană.” Experiența lectorului nu putea fi decât una descumpănitoare: ”Mi-a fost cu neputință să străbat cartea de la un capăt la altul, cu toată bunăvoința și cu tot timpul ce-mi stă la dispoziție.” Discreditarea autorului este deplină, din moment ce concluzia lui ironică pecetluiește lipsa valorii acelui volum:” Din cât am citit, nu m-am ales decât cu un coșmar de nume, ce-mi apasă până acum stomacul cu h-urile și cu n-urile lor.“ După asemenea impresii de lectură urmează și un anunț semnificativ din șantierul său de creație, exigența sa fiind la fel de categorică, chiar neiertătoare ca și în cazul cărții călinesciene: “Am terminat o piesă: Rege, preot și profet. Nu-mi fac iluzii asupra calităților  ei literare. Cel mult, prețuiesc în ea un anume transport sufletesc, ce mi se pare a fi sincer.”^[4] Aceasta era o nouă creație dramaturgică privită cu scepticism, un prunc nou născut la care ursitoarele îi prevesteau un destin nefast, întrucât tema tratată pentru alegoria sa, ca și personajele ce populau țesătura tramei, nu rezona cu ideologia socialistă care se instala în România regimului guvernat de Petru Groza. Ce fel de creații dramaturgice puteau fi acceptate de teatrele românești ale momentului? Publicist de talent și cititor care nu pierde nimic din informațiile pe care le oferea presa, Radu Stanca nu scăpa nicio noutate în domeniul teatrului, domeniu căruia i se consacră tot mai evident. Premiera  piesei Bal la făgădău de la Teatrul Comedia din București, cu care debuta Aurel Baranga în 17 august 1946, era simptomatică pentru direcția pe care o lua teatrul românesc sub regim socialist, căci farsa menită să ridiculizeze partidele politice istorice ale României, respectiv P.N.L și P.N.Ț, pregătea terenul ideologic pentru apropiatele alegeri parlamentare așa-zis democratice, organizate în mod stalinist, adică fraudulos, în 19 noiembrie 1946. Nu este întâmplător că același Aurel Baranga va relua problema  de mare interes politic a alegerilor în piesa Bulevardul împăcării și tot o temă de actualitate va fi piesa cu caracter social-educativ Iarba rea, unde este reprezentată intelectualitatea care se implică plină de elan în construirea socialismului. Cu asemenea subiecte conectate nemijlocit la problemele și ideologia politică triumfătoare în Republica Populară Română în perioada aceea se deschidea drumul unui dramaturg român care râvnea celebritatea spre scenele teatrelor din țară. Era o practică acceptată de cei mai mulți creatori de teatru, de la H. Lovinescu la P. Everac, dar se dovedește de neconceput pentru Radu Stanca. Și piesele lui de teatru, concepute ca alegorii existențiale cu subiecte și personaje mitice, se așezau cuminți și atent îndosariate în sertarele autorului. Pentru posteritate. Câtă dezamăgire, câtă resemnare! Dar ele nu lăsau loc renunțării. Elanul lecturii și cel al scrisului îl animau din plin pe mezinul familiei Stanca. Lecturile continuau febril, alese contra vântului, adică fără vreo tangență cu marxist-leninismul care se implementează tot mai energic, chiar prin metode lipsite de scrupule. Nu, Radu Stanca citea cu totul altceva, în căutarea unei mântuiri care, în mod explicabil  întârzie și ea. “Lecturile mele din lumea teologală- se destăinuie el-nu m-au mântuit, ci, dimpotrivă, m-au întărit în convingerea mea că, pentru spiritele blestemate, nu există posibilitate de remediu, în afară de vechia (sic!) și insolita terapeutică a resemnării.” Dialogul epistolar cu I. Negoițescu continuă pe un ton mai vioi: ”Mă bucur că ți-a plăcut sf. Tereza. Eu nu cunosc din ea decât Autobiografia, însă am izbutit să sesizez, și de acolo numai, extazul ei infernal și totodată divin.“^[5] Impresiile de cititor pasionat până la transfigurare și analitic cu luciditate tăioasă a unuia dintre partenerii dialogului epistolar stimulează lectura celuilalt. Negoițescu îi va răspunde cu promptitudine la aceeași temperatură incandescentă a spiritului pătrunzător: ”În lecturile mele ce s-au desfășurat sub impulsul tău, am făcut comparația între cele două Tereze: cea din Avila, compatrioata lui Cervantes, din care ți-am scris că am citit Calea desăvârșirii și Castelul sufletului (în trad. franceză) și sfânta copilă din Lisieux. Prima, o intelectuală de geniu, nutrită cu filozofie veche și crescută într-un mediu asemănător amazoanei Louise Labe; a doua un crin adevărat, de o candoare ce m-a trimis direct la lectura Tratatului despre îngeri al lui Toma de Aquino. Copila franceză ( a cărei autobiografie e mizerabil tradusă în rom.) este din linia naivității sacre a Ioanei d’Arc și nu-mi pare străină nici  de inspirația extraordinarului roman al lui Gide La porte etroite  (spun “extraordinar”, sub impresia din trecut, căci ar trebui acum o nouă  lectură, după cunoștințele ce le-am câștigat în materie teologică). Dar atât Tereza de Isus cât și cea de Pruncul Isus sunt cu totul altceva decât un Meister Eckhart sau un Jakob Bohme…filosofii, analiticii: ele sunt potire, ei sunt săbii.“^[6]

Cititul era pentru Radu Stanca un modus vivendi, unul care îi asigura  revelații spirituale, exact cum se întâmplă când descoperă cărți fundamentale, experiență pe care se grăbește să o  împărășească prietenului cu care se identifică spiritual. “Ai citit: Die Philosophie im tragischen Zeitalter der Griechen a lui Nietzsche? Dacă nu, -îl va sfătui Stanca pe Negoițescu clujeanul, cu un juvenil entuziasm ultimativ- uită tot și citește-o. E o lectură mai pasionantă decât un roman de aventuri. De altfel, întreg Nietzsche ( pe care l-am reluat) e fascinant. Nici nu mă mir că a izbutit, ca puțini alți scriitori, să extazieze o epocă. Când mă uit, acum după ce îl cunosc, în jurul meu, nu mi-e cu putință să găsesc, în tot veacul, un singur scriitor, intelectual sau om de acțiune, care să nu fie, într-un fel sau altul, sub raza lui toropitoare. În orice caz, Nietzsche reprezintă cazul unic al unui profet, care apărând postbiblic, a îmbrăcat ipostaza de poet. Îi spun poet, pentru că e, de departe, poate unul din cei mai mari poeți ai omenirii. În cultura germană,  doar Goethe și Schiller, ca    “personalități” artiste, ca mari focare de cultură, ca transformatori și educatori, îi stau alături. Blaga al nostru îi e atât de fidel discipol, încât “cazul” lui mi se pare, pentru cel ce scrie în viitor o documentată istorie a literaturii române, rezolvat. Numai citind exegeza pomenită și-ți vei putea da seama din ce aer respiră toate analizele de filosofia culturii pe care le face profesorul nostru.  Să-ți mai vorbesc apoi despre stilistul desăvârșit care mi s-a părut Nietzsche. Cu toată proasta mea cuprindere a frumuseților limbii germane, totuși mi-au răzbătut în urechi volutele perfecte ale armoniei sale meliflue și strălucirea de spadă în soare, ale stilului său neîntrecut.” ^[7] Fostul student Stanca este ferm în a descoperi, în urma acestei lecturi, filiera nietzscheană a gândirii profesorului său, pe care îl clasează fără ezitare în perspectiva unor evaluări viitoare.  În fața adevărului, menajamentele din considerente morale nu-și aveau locul în dialogul prietenesc al foștilor studenți ai lui Lucian Blaga, nu o singură dată sancționat cu fermitate.

Asemenea lectură continuă imperturbabilă în condițiile în care pe plan oficial se poartă o vituperantă campanie împotriva cosmopolitismului occidental. ”Presa și cartea occidentală, -va conchide M. Nițescu în cartea sa în care fixează concret tensiunea nefastă a proletcultismului- filmul și teatrul, dar mai ales ideile au fost considerate mai periculoase decât otrava pentru societatea românească. Importul cultural a fost mai drastic cenzurat decât importul bunurilor materiale. Lectura unei reviste franceze, italiene, engleze sau germane a fost considerată o crimă la adresa securității statului și pedepsită cu ani de temniță”. Era în evoluția istorică a culturii românești o amputare fără precedent, iar noul model, deși total neconvingător, venea din Răsărit și trebuia să fie impus, așa cum comentează același autor citat de noi, cu orice preț:” Dimpotrivă, orientarea exclusivă spre Uniunea Sovietică a fost prezentată și impusă ca singura alternativă binefăcătoare, ca un izvor nesecat de regenerare a culturii noastre și de progres pe toate planurile.”^[8] Dialogul epistolar dintre Negoițescu și Stanca continuă la nivel celular o tradiție istorică majoră, aceasta petrecându-se în anii când în România au fost extirpate rând pe rând toate rădăcinile unei legături oficiale cu Occidentul în plan cultural. Nu întâmplător, exact atunci s-au dictat naționalizarea editurilor și tipografiilor, închiderea publicațiilor care promovaseră până nu demult acea cultură apuseană. Este cazul  “Revistei Fundațiilor Regale”, preluată de Al. Rosetti, ca director, și având pe Camil Petrescu redactor-șef, publicație pe care ei o citeau pe mai departe. Cu obișnuitul aer de bravadă a superiorității intelectuale de atoateștiutor, Negoițescu semnala jurnalul lui Gh. Ulieru, text publicat în numerele din august și septembrie 1946 ale revistei sub titlul Din Carnetul unui medic de plasă. Însemnări, text comentat de însuși Al. Rosetti în aceeași publicație a sa. Se remarca la acest “document uluitor” calitățile medicului care avea “îndemânarea unui Suetoniu”, “talentul alegerii subiectelor, dozajul unei fine ironii și știința contrastului”, ceea ce asigură textului memorialistic publicat o certă autenticitate. Rosetti este motivat să observe, generalizând cu un anume aplomb: ”Toată tragedia administrației noastre sanitare în anii din urmă apare descrisă cu litere de foc în carnetul autorului nostru.”^[9] Document bun de cercetat din punct de vedere sociologic, Jurnalul lui Gh. Ulieru dezvăluie “o ironie amară și o deznădejde fără leac” într-o creație literară ”de o savoare excepțională”. Ceea ce face din Însemnările medicului de plasă un text agreat de mai marii zilei este faptul că autorul “acuză regimul politic trecut”. Concluzia recenzentului sosește firesc spre aprecierea că textul acesta a produs

”o reală revelație”.^[10]  În relatarea pe care i-o face epistolar prietenului său de la Sibiu, Negoițescu se sprijină pe termenul final al recenziei, referindu-se la tot parcursul selectei reviste ce găzduise textul: ”în fine “Fundațiile” publică probabil singura revelație din toată activitatea lor de mai bine de un deceniu!“ Ca lector, Negoițescu preia încântarea recenzentului, dar cu nuanțări inedite și personale ale unui literat care stăpânește categoriile teoriei și istoriei domeniului: ”Cu acest Ulieru s-a născut pentru literatura română un splendid moralist, în sensul stendhalian al cuvântului, și observația lui directă, precisă, incisivă, căreia i se refuză orice artificiu stilistic, e unică în literatura noastră. E un amestec de umor și tragic, ce în sensul impresiei amare întrece chiar pe Caragiale. Cred că pentru Regman trebuie să fie o lectură de desfătări nemaipomenite…”^[11]

 Speranța lor că va dăinui o asemenea publicație  se stinge curând, respectiv la căderea Monarhiei, în decembrie 1947, când ea, revista scoasă în 1934  de către Regele Carol a  II-lea, având niște privilegii financiare notabile și bucurându-se de semnăturile celor mai prestigioși scriitori, critici literari și oameni de știință,  este suspendată ca toate revistele din România postbelică ce nu s-au angajat politic spre a se subordona ideologic comuniștilor.

  Pe arena politică nu se prevestea nimic bun prin actele antidemocratice, ca decretul-lege prin care se desființa la 28 iunie 1946 Tribunalul Poporului ori prin situația tensionată care provocase greva regală, ce dovedea sciziunea dintre guvernul Groza, tot mai dispus să accepte controlul sovietic, și monarhia României.

Desigur că amputările și îngrădirile, mai ales în activitatea de regizor a lui Radu Stanca la Sibiu, au fost numeroase. Deși încercările de a propune diferitelor teatre din țară propriile  piese sunt numeroase, nimeni și nimic nu l-a convins să recurgă la stratagema de a se inspira din “victoriile” socialismului românesc. El a rămas vertical, departe de orice imixtiune a politicului, chiar dacă gânditorii și scriitorii clasici în care el credea se aflau acum pe liste negre, erau scoși din librării și din bibliotecile României socialiste. Succesele dobândite ca autor al piesei Dona Juana, care a fost prezentată în manuscris, sau ca regizor al spectacolelor Hagi Tudose, O scrisoare pierdută, cu experimentul celor 3 montări diferite, Hangița, Steaua fără nume, Gaițele ori Maria Stuart, al cărei text schillerian a fost tradus din germană de el însuși, probează ingeniozitatea unei activități febrile și devotate marilor idealuri ale scenei.

Una dintre cele mai mari mulțumiri a fost aceea de a vedea comentată reabilitarea lui Lucian Blaga, fostul său profesor la Universitate, în revista cea mai citită pe atunci, numită “Contemporanul”. Bucuria sa a fost atât de mare încât zile la rând el arăta revista cu acel anunț la toți cunoscuții pe care îi întâlnea.^[12] Gestul său exuberant avea o semnificație ce se răsfrângea și asupra propriului său destin de dramaturg cenzurat antum fără cruțare. Aici similitudinea dintre Blaga și Stanca este deplină. Publicarea în anii proletcultismului socialist a pieselor de teatru ale celor doi dramaturgi a rămas un vis de nerealizat, ca și punerea lor în scenă. Dintre cele 15 piese ale lui Radu Stanca, doar una, anume Secera de aur a fost propusă pentru montare la Teatrul de Stat din Sibiu în primăvara anului 1957 sub titlul Grâuian și Dragomara, dar după câteva repetiții sistemul alambicat al aprobărilor oprește până și acest proiect, atât de legitim pentru un creator genial ca el. Aproape fiecare victorie artistică a lui Radu Stanca a însemnat depășirea unor obstacole pe care în atmosfera stalinistă al proletcultismului românesc el trebuia să le învingă.

În mod cert, posteritatea  a fost cu mult mai generoasă, căci  deceniile care au urmat proletcultismului au deschis făgașe spre creația neîntrecutului baladist al literaturii noastre contemporane. Aceasta și pentru că soția scriitorului, frumoasa actriță Dorina Stanca după moartea lui din decembrie 1962, renunțând la propria carieră scenică, a înțeles să se dedice promovării operei sale. Așa am reîntâlnit-o după revenirea familiei lor la Cluj și am asemănat-o cu pe o preoteasă de templu antic, păzind cu devotament absolut un tezaur. Viața ei a luat o întorsătură tragică, prin pierderea soțului și a unicului lor copil. Dacă astăzi  există cele 3 volume cu piesele dramaturgului, iar creația poetului și eseistului circulă în volume și antologii, un merit demn de apreciat i se cuvine recunoscut acestei doamne a scenei românești. Să nu uităm că Doti, cum este intitulat un ciclu liric, a fost și muza unică în strălucirea sa[13] care s-a luptat să alunge tristețile și presimțirile unui sfârșit iminent și  prea timpuriu a poetului care a dăruit literaturii române cel mai  tulburător Ars doloris.

[1]I. Negoițescu, epistolă către Radu Stanca, Cluj, 11 septembrie 1946, în Un roman epistolar, Editura Albatros, 1978, p. 52.

[2] Apud M.Nițescu, Sub zodia proletcultismului, Editura Humanitas, 1995, p. 63-64.

[3] Radu Stanca, epistolă către I. Negoițescu, Sibiu, 13 septembrie 1946, în op. cit., ed. cit., p. 53.

[4] Radu Stanca, epistolă către I. Negoițescu, Sibiu, 8 septembrie 1946, în op. cit., ed. cit., p. 50.

[5]Radu Stanca, epistolă către I. Negoițescu, Sibiu, 8 septembrie 1946, în op.cit., ed. cit, p. 50.

[6] I.Negoițescu, epistolă către Radu Stanca, Cluj, 11 septembrie 1946 , în op. cit., ed. cit., p.52.

[7] Radu Stancu, epistolă către I.Negoițescu, Sibiu, 17 septembrie 1946, în op. cit., ed. cit, p. 56.

[8] Ibid., p. 64.

[9] Al. Rosetti, Însemnările Drului  Ulieru, în “Revista Fundațiilor Regale” București, an XIII, seria nouă, nr.8, august, 1946, p. 771.

[10] Ibid., p. 772.

[11]I.Negoițescu, epistolă către R. Stanca, Cluj, 11 septembrie 1946, în op. cit., p. 52.

[12] Eugenia Dimitriu-Barcan, Începuturile mele în teatru. Radu Stanca, așa cum l-am cunoscut,   în Anca Sîrghie, Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai, Editura TechnoMedia, Sibiu, 2016, p. 24.

[13] Vezi Radu Stanca, Scrisori către Doti, Editura  Muzeul Literaturii Române, București, 2016,  spre a detecta cea mai înaltă expresie a iubirii formulată în limba română a tuturor timpurilor.