Realismul magic între atmosfera de bâlci și inefabilul omenesc

0

În proza scurtă a lui Ștefan Mitroi, din recentul său volum Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri[1], inserțiile de realism magic în miezul unei realități, preponderent rurale,  îi asigură scriitorului un loc aparte printre marii constructori de universuri rural-fantasmatice de la noi:  Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu sau Dumitru Radu Popescu. La fel ca și aceștia, Ștefan Mitroi a participat, în majoritatea scrierilor sale de până acum, la consolidarea unei  geografii imaginare, aflate la confluența eposului cu folcloricul, a eresului cu insolitul.

Cele unsprezece povestiri ale sale sunt proiectate într-o lume în care realismul magic interferează cu cel al fantasticului folcloric. Prozatorul urmărește un demers transfigurator care conferă faptelor, personajelor, spațiului, timpului, chiar și actului narativ, o solemnitate hieratică, provenită dintr-un simț poetic, aparte, de esență imnică. Sunt, în primul rând, proze de atmosferă în care filonul epifanic conferă epicului o dimensiune atemporală, pe când prezența permanentă a inefabilului amortizează dinamica evenimențială și estompează concretul. Mai mult decât atât, atmosfera aceasta inefabilă  instituie imponderabilitatea corporală, întrucât persistă senzația  că ființele călătoresc, se apropie unele de altele, plutind parcă deasupra peisajelor. Picturalitatea lumii evocate este cuprinsă de tensiunile visului sau ale mirajului. O întreagă atmosferă care nu are cum să nu amintească de universul pictural al lui Ștefan Câlția.

 Simți, cu cât pătrunzi mai bine în universul miniatural, însă extrem de concentrat și de bine dozat al acestor povestiri, acel ,,armistițiu fragil dintre forțele imaginației și cele ale logicii” (N. Manolescu), în care fantasticul iese, cumva, epurat de orice element dătător de neliniști sau de situații absurde. Rămâne, în cele din urmă, un fantastic stilizat, impregnat de candoarea și forța unor energii rural-mirabile, în măsură să proiecteze lumea acestor proze, în mit sau alegorie.

În prima povestire, intitulată Bâlciul, prezența circului într-o lume rurală îi conferă acesteia o identitate fantasmatică. Naratorul, prin intermediul evocării, pătrunde într-un univers încărcat de candoarea imponderabilului, de energiile insolitului care tind să anuleze orice graniță între concret și memorie, între absurd și miraj. Avem de-a face cu o proză plină de culoare și de pitoresc, unde realismul magic pare coborât pe pământ, mult mai apropiat de latura ludică, joculară a realității. Fantasmaticul interferează cu elemente, fie atinse de un grotesc de atmosferă, fie apropiate de farsă, caricatură sau degringoladă. Parcă universul teatral al lui Purcărete și-a dat întâlnire cu cel desprins din proza lui Márquez, generând următoarele secvențe onirice:  unui circar ,,i-a cășunat să scoată un viscol nărăvaș din pălărie”, unei femei care s-a încurcat cu un circar cu cap de porc i s-a născut un băiat cu corp de porc și cap de om, un acrobat și-a luat zborul ,,cu niște aripi făcute dintr-o rochie de mireasă” , în timp ce flăcăii satului se dădeau pe o roată care nu se mai oprea din învârtit și ,,amețeau c-o viteză mai mare decât cea a păhăruțelor cu țuică”, iar, la final, s-au întâlnit cu gerul, un personaj desprins din tagma lui Aghiuță, care i-a înghețat pe toți cei prinși în capcana de gheață a zborului roții. Cum fiecare om din sat trebuia să găzduiască un circar, peste drum de casa naratorului ,,se nimerise acrobatul care mergea pe sârmă”, în timp ce  doi pitici, frați gemeni, se mutau de la o casă la alta și brusc au dispărut, în urma lor apărând, pe la începutul primăverii, două măguri care au tot crescut până au devenit dealuri în toată regula.

Din ruralul acesta încondeiat în culorile fanteziei și ale realismului magic, plonjăm, în a doua povestire, intitulată Ararat, în registrul amintirii, al evocării părintești, al reîntoarcerii acasă, acolo unde solul memoriei a rămas un teren încă fertil. Tehnica sugestiei prin acumularea detaliilor afectiv-mnemonice este folosită cu succes într-o trecere gradată de la neobișnuitul situației la un tablou evenimențial, încărcat de-o emoție aparte. La început ni se sugerează că personajul feminin călătorește spre țara natală împreună cu părinții ei care se află, atenție, nu în avion, alături de ea, ci în cala acestuia. Cum se poate așa ceva? După câteva rânduri abia aflăm că personajul stătea ,, în ușa aeroportului, atentă să nu scape din mână valiza cu cele două urne, de mii de ori mai atentă decât fusese vreodată cu nevoile inimii sale, o femeie de cincizeci și opt de ani se pregătea să-și șteargă ochii de lacrimi, căutându-și cu disperare batista”. Dramatismul situației descrise mai sus este atenuat de puseul de tandrețe care șterge, cu un firesc dezarmant, bariera dintre viață și moarte.

În Dragoste oarbă, Silvia și Ion, proaspăt căsătoriți, pornesc spre părinții acesteia, prin ,,potopul alb de afară”, într-o sanie, cu ,,un coș cu merinde rămase de la nuntă, un butoiaș cu vin și o damigeană cu rachiu”. Este una dintre povestirile încărcate de expresionismul hibernal al spațiului care se lasă domolit de ,,clopoțeii de la gâtul cailor”, care îmblânzesc ,,pustietatea albă a câmpului”. Planurile realității și ale visului interferează halucinant, pe măsură ce drumul devine tot mai îngreunat, iar urgia se amplifică. În timp ce sania rămâne blocată, Ion pleacă să ceară ajutor, asigurându-și tânăra soție că va reveni și că totul este în regulă, să nu cumva să părăsească sania. Pe măsură ce Silvia trece prin stări contradictorii, în preajma ei totul este învăluit sau captivat de-o atmosferă ireală care ascultă de propriile reguli sau legi onirice: ,,Rămase îngândurată în sania ce stătea nemișcată. Îi era și frig, și cald. Era și iarnă, și primăvară, după cum ea era și femeie, și copil. Și bucuroasă, și speriată.”

Cu aceeași ezitare între vis și realitate  se confruntă și Emilian Crivăț, din povestirea Alb, care se trezește într-o realitate în care ningea ,,cu boabe de grâu…îngropând satul aproape cu totul”. Recolta, spre bucuria și uimirea celor din jur, urma ,,să vină ea singură”. Apoi, ,,în loc de grâu, ningea peste casa lui Emilian Crivăț cu făină”, accentuând un soi de creștere gradată a acțiunii și a tensiunii situației, care, spre finalul povestirii, îi provoacă personajului o uimire ingenuă, – ,,- Adică e aievea? N-am visat?” Final care, desigur, amintește  de cel al sărmanului Dionis al lui Eminescu. Pe când în povestirea Armaghedon, un anumit expresionsim distopic, forța tenebroasă a evocării, izul apocaliptic al relatării și al simțirii, senzația de pustietate totală sunt elementele unui tablou catastrofic al unei omeniri rămase fără timp, îngropate, precum în romanul lui Cormac McCarthy, Drumul, într-un morman de cenușă, tentacular și omniscient: ,,Totul se transformase în cenușă. În găurile din pământ, singurele ce rămăseseră neatinse, era cel mai bine. Numai că oamenii, neluând în calcul faptul c-o să se întâmple, nu se grăbiseră să coboare în găuri. Așa că moara aceea uriașă, care trecuse prin valturile ei sate și orașe, drumuri și păduri, țări și continente, îi măcinase și pe oameni.” Reîntoarcerea la cotidian are loc în povestirea Cântecul cucului, în care nota de comic este amplificată, spre final, într-o direcție a unor situații în care absurdul întâlnește farsa. Mai în glumă, mai în serios, profesorul Stanomir a murit de câteva ori până acum, îngrozindu-și sau doar amuzându-și apropiații, plăcându-i viața mai mult decât moartea. Numai că,  atunci când începe povestirea, aflăm că a murit de-a binelea, iar Daniel Vânătoru, directorul Muzeului Literaturii, decide că numai un poet, confrate al defunctului, este în măsură să țină un cuvânt în ziua înmormântării. La fața locului, poetul respectiv vine destul de turmentat, fapt pentru care cei doi nu ajung la timp la înmormântare. O serie de răsturnări de situație, mai vesele sau mai triste, sunt declanșate cu această ocazie. O atmosferă care nu are cum să nu ne amintească de Caragiale  sau chiar de Gogol.

În Pisica surdomută, m-am așteptat să regăsesc atmosfera tenebroasă din Pisica neagră al lui E. A. Poe. În schimb, nu a fost așa. Naratorul nu se poate desprinde de casa părintească, rămasă goală, fiindcă între el și pisica surdomută care dădea târcoale casei se creează o legătură specială, bazată pe reînnodarea afecțiunii și pe redescoperirea unui trecut afectiv, comun omului și viețuitoarei, care, în clipa prezentă, a devenit palpabil, într-un mod aparte: ,,Mi-am plimbat degetele pe zăpada caldă a trupului ei, până când am dat de inimă. Am stat minute în șir cu inima pisicii în palmă, apoi am strâns-o drăgăstos la piept, cu gândul la anii tot mai îndepărtați ai copilăriei și la mama.”

Prozatorul Ștefan Mitroi  ne oferă o colecție de întâmplări pline de miez realist-magic desfășurate la confluența miticului cu realitatea, a concretului cu ancestralul.

[1] Ștefan Mitroi, Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri, RAO, București, 2023.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *