Realitate și fantasme

În contextul deplasării accentului, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în cadrul studiilor fenomenologice, de la timp (evoluție, transformare), ca principal concept, la spațiu ca domeniu de interes (aspect esențial pentru geografie, știință prin excelență a peisajului, acesta văzut ca spațiu limitat dar deschis), nu este deloc întâmplător că geografi de marcă, precum Kevin Lynch sau Michel Foucault au abordat problema spațiului într-un fel complet nou, introducând problematica imaginarului (a unei subiectivității bazate pe experiențe definitorii, de natură psiho-mentală), rezultând astfel noi deschideri ale geografiei, în teorie și în practică. Punctul de plecare al studiului hărților mentale este constituit de apariția, în 1960, a cărții lui Kevin Lynch, „The Image of the City” („Imaginea orașului”). În această carte, Lynch a folosit schițe simple de hărți, create din memoria unei zone urbane, folosind trei orașe americane, Boston, Jersey City și Los Angeles. Iată ce spune Lynch în acest sens: „Cel mai adesea, percepția noastră nu este continuă și solidă, ci mai degrabă parțială și fragmentară, amestecată cu alte preocupări. Toate simțurile sunt în acțiune, iar imaginea este rezultatul tuturor acestora.” Modul de lucru al geografului american a fost următorul: a cerut participanților (locuitorilor aleși la întîmplare) să facă o descriere rapidă a orașului lor unui străin (eventual unui turist), și care să acopere toate caracteristicile principale ale acestuia, cu precizarea că nu așteaptă o schițare foarte corectă, ci doar o schiță aproximativă. În acest fel, geograful american a lucrat (vreme de cinci ani) la „descoperirea” a cinci elemente ale orașului: căi, margini, cartiere, noduri, puncte de reper. 

Referitor la termenul „locuri”, aș aminti aici reperul fundamental în domeniu, perfect explicat de Martin Heidegger, în sensul că omul şi lucrurile determină „locurile” prin „croire de spaţiu”. Iată ce scrie filosoful german: „Ar trebui să luăm aminte la faptul că această interacţiune” (interacţiunea unor locuri, acestea în sensul conceptului de locuire al lui Heidegger, n. n.) „îşi primeşte sensul din vastitatea liberă a ţinutului, fiind astfel îndreptată către aparteneţa laolaltă a lucrurilor. Ar trebui să ne obişnuim cu gândul că lucrurile nu se limitează să aparţină unui loc, ci sunt, chiar ele, locurile.” Ca atare, orice demers cu privire la spaţiu, trebuie să pornească, ne sugerează Heidegger, de la cunoaşterea în profunzime, sub toate laturile sale, a acestui spaţiu: „Meditaţia asupra relaţiei reciproce existente între artă şi spaţiu ar trebui să înceapă de la cunoaşterea locului şi a ţinutului.”

În aceeași faimoasă carte, Kevin Lynch a inventat, de asemenea, cuvintele „imageability” și „wayfinding”, greu de tradus în românește, astfel că încercăm aici o transpunere cât mai apropiată de înțelesul acestora: „imaginibilitate”, respectiv, „descoperirea căii/ drumului” (în fond, ce altceva urmează în teren o turmă de elefanți, în căutarea apei sau a hranei, sub conducerea unei femele de înaintată vârstă, decât o hartă mentală?), termeni extrem de importanți în orice demers practic de orientare și deplasare într-un spațiu dat. Foarte simplu spus, imaginibilitatea se referă la capacitatea unui subiect de a imagina din memorie schița unui spațu anumit (teritoriu, peisaj, natural sau antropic), iar descoperirea drumului se referă la capacitatea unui subiect de a-și „găsi calea de urmat”, după o asttfel de schiță mentală. 

Până la urmă, cred că Nicholas Crane, autorul unei lucrări despre marele cartograf Gerardus Mercator, are dreptate: „Harta codifică miracolul existenței.” Al existenței, nu doar al unor obiecte și obiective reci, imuabile în sensul obiectivității și al unei esențializări care riscă să piardă din vedere chiar esențialul. Al existenței, în cadrul căreia subiectivitatea, percepția personală, creativitatea sunt noțiunile esențiale și care sosesc în complementaritate cu obiectivitatea rece a unei hărți clasice. Fără subiectivitatea prezentă cu imaginibilitatea ei cu tot, rămânem să-i dăm dreptate lui Crane Brinton: „Nici istoricul și nici cartograful nu pot vreodată să reproducă realitatea pe care încearcă s-o comunice.” Desigur, pentru că fără imaginibilitatea și căutarea propriului drum, fără subiectivitatea vie, realitatea este superficială și rece. Dacă nu și-ar fi pus imaginarul în prim plan, Columb n-ar mai fi plecat niciodată spre Indii, spre Americi! Pentru că, iată, în acest fel putem să ne întrebăm și să răspundem la cele două întrebări esențiale ale omului: „Unde mă aflu?” și „Cine sunt eu?” Ca să nu mai vorbim de hărțile imaginare, de tip mental desigur, cele care acoperă necesitatea etern omenească a utopiei! 

În acest loc, aș aminti și remarca adevărată, sintetică, spectaculoasă a marelui geograf și filosof al spațiului Henri Lefebvre, din monumentala sa carte La production de l’espace, cum că practica analizei spațiului conține întotdeauna un mare pericol, acela de a trece cu vederea sau de a distorsiona bogăția și diversitatea acestuia prin diferite forme de abstracțiune. 

Revenind la Kevin Lynch, să mai spunem că lucrarea geografului american a avut o influență importantă și durabilă în domeniile psihologiei urbane de planificare environmentală. În geografia comportamentală, o hartă mentală presupune punctul de vedere al unei persoane cu privire la zona sa de interacțiune. Este vorba, în primul rând, de a testa calitățile subiective ale unei persoane, cum ar fi preferințele personale în cadrul utilizării practice a geografiei, cum ar fi, de exemplu, indicațiile rutiere. O importanță majoră o au în acest caz mass-media, cu privire, mai ales, la harta mentală a lumii de azi. Mă refer aici, în primul rând, la dimensiunile geografice percepute în cazul unei națiuni străine (în raport cu propria națiune). Astfel, este vorba de accentuarea factorilor sociali și a utilizării metodelor sociale versus metodele pozitiviste sau cantitative. Pentru că, la urma urmelor, harta mentală se referă, gândindu-ne din nou la „imaginibilitate” și „descoperirea căii”, la aspectul calitativ. În numeroase cazuri, hărțile mentale au condus la dezvăluiri în privința condițiilor sociale ale unui anumit spațiu. Cu atât mai mult e valabil acest lucru azi, când informațiile cu privire la un oraș sau un teritoriu sunt disponibile la vedere pe Twitter sau Facebook. Astfel, există azi multe studii care se concentrează asupra calității unui mediu de viață în termeni emoționali, cum ar fi teama, dorința sau stresul. Iar cu privire la mass-media, este de amintit lucrarea geografului Sorin Matei, care a folosit hărți mentale în configurarea rolului acestora în modelarea spațiului urban al orașului Los Angeles. Studiul, bazat pe GIS (Geographical Information System), a procesat 215 hărți mentale preluate din șapte cartiere ale marelui oraș american, pentru a arăta percepția fricii în oraș, demonstrînd că aceasta nu se asociază cu rata criminalității, ci cu o concentrație de anumite etnii într-o anumită zonă. 

Hărțile mentale au fost folosite și în cazul experienței urbane a copiilor. În 2008, Olga den Besten a folosit hărți mentale pentru a scana ce le place și ce nu le place copiilor în Berlin și în Paris. Nu e deloc o joacă de copii în a observa, în orașele de azi, comportamentul copiilor din perspectiva siguranței, stresului și fricii. 

Analize în domeniu au făcut și Peter Gould și Rodney White, în cartea „Hărțile mentale”. Cartea este o investigație asupra dorințelor spațiale ale oamenilor. Astfel, li s-a cerut participanților ca, indiferent de constrângerile obișnuite, legate de venituri sau loc de muncă, având șansa să locuiască într-o loc la alegere, să aleagă locul favorit, oriunde pe glob. Rezultatul a fost nu doar spectaculos, ci și extrem de instructiv. Cei doi autori, pe baza hărților mentale obținute, au alcătuit o hartă a dorințelor pentru diferite zone ale lumii. 

Azi, ideea hărților mentale este, de asemenea, utilizată în analiza strategică. David Brewster, un analist strategic australian, a aplicat conceptul în cazul strategiilor din Asia de Sud și de Sud-Est. Ideea acestui geograf este aceea că hărțile mentale populare pot avea un impact semnificativ asupra comportamentului strategic al statelor. 

Mai mult, azi, sistemul hărților mentale reprezintă un sistem revoluţionar de învățare, planificare şi organizare. Conceptul de hartă mentală, sau „briceagul elveţian al creierului“, cum a mai fost denumit, reprezintă o transformare radicală a vechilor metode de luare a notiţelor, menită să simplifice şi să dezvolte abilităţile organizatorice şi creative ale subiectului. În prezent, se pare că mai mult de un sfert de miliard de oameni folosesc această tehnică euristică mentală în sitemul educaţional şi în mediul de afaceri.

Cu privire la peisaj, fie el fizic, fie cultural, cea mai consistentă abordare, am arătat asta şi cu alte prilejuri în cadrul acestui demers al nostru cu privire la spaţiu, este aceea a filosofului italian Rosario Assunto. Acesta nu este interesat de aspectul lexicografic al problemei peisajului, ci de aceea a „definirii esenţei acestuia, a semnificaţiei şi valorii lui pentru om.” Astfel, Assunto este interesat de peisajul în sine, „înainte” sau „după pictură” (ţinând cont că peisajul este definit în dicţionare ca un teritoriu, aşa cum apare el vederii, constituit, cel puţin potenţial, ca obiect al reprezentării picturale, artistice), sau chiar „independent de pictură”, adică „peisajul în sine” şi nu „simpla imagine a peisajului.” Ca atare, în primul rând, precizează Assunto, peisajul, oricare ar fi el, real sau imaginar, natural sau antropic, este totdeauna un spaţiu, cu precizarea că este un spaţiu, şi nu ocupă un spaţiu, de unde rezultă că „peisajul este spaţiul însăşi, care se constutuie ca obiect de experienţă estetică şi ca subiect de judecată estetică.” Pe de altă parte, spunând că spaţiul este peisaj, ne dăm seama că identitatea nu este perfectă, de fapt spaţiul incluzând peisajul, nefiind însă acoperit pe de-a-ntregul de acesta: ca în pictura abstractă, unde se prezintă un spaţiu, dar nu un peisaj. Astfel, spaţiul cuprinde şi altceva pe lângă peisaj, acesta fiind un spaţiu limitat şi deschis, constituindu-se „ca prezenţă, nu ca reprezentare, a infinitului în finit: autolimitare a infinitului şi totodată un soi de deschidere a finităţii.” 

În această direcţie, este de amintit şi Walter Benjamin, cu noţiunea sa de teritorialitate culturală, ca „spaţiu valorizant, etalonat cultural”, adică un spaţiu care „este perceput prin filtrul unor norme şi al unor convenţii culturale active”, în fond nimic altceva decât peisajul cultural, în ideea de a face să avanseze studiile reprezentărilor literare ale spaţiului. 

Henri Lefebvre, în aceeaşi direcţie de cercetare, ia doar ca punct de plecare alegaţiile lui Gaston Bachelard din Poetica spaţiului, edificate sub semn fenomenologic. Geograful şi filosoful francez se opune ideeii bachelardiene a unui spaţiu fantasmatic, pur interior, şi care, adăugăm noi aici, nu poate deveni peisaj, aplecându-se mai degrabă asupra vieţii de zi cu zi. Astfel, Lefebvre, plecând din direcţia antropologiei, filosofiei, sociologiei şi arhitecturii, fondează antropologia urbană şi arată virtuţile imaginarului spaţial. Henri Lefebvre pleacă în excursul său spaţial de la perspectiva maniheană consacrată de studiile spaţiale: pe de-o parte, spaţiul concret, în care aspectele pot fi cartografiate, analizate şi explicate, pe de altă parte, spaţiul ca şi elaborare pur mentală, adică ideea pe care ne-o facem despre spaţiu. Ideea savantului francez este aceea de a lega dimensiunea materială a spaţiului de cea mentală a acestuia, într-o încercare de a înainta pe o nouă cale de reflexie cu privire la spaţiu. 

Putem observa că există trei abordări diferite cu privire la spaţiu: una, cea a urbanismului şi sociologiei, care spun că spaţiul este doar material; a doua, precum la Heidegger, Assunto sau Lefebvre, (dar şi Frobenius, Spengler sau Blaga, aşa cum am arătat anterior în acest lung eseu) despre locuri creatoare de imaginar spaţial, mai mult, relaţia dintre om şi mediu fiind biunivocă, astfel că spaţiul nu este nici integral material, nici integral fantasmatic; cealaltă, precum a lui Bachelard,  a existenţei doar a spaţiului interior, mental. De fapt, abordarea bachelardiană vine în urma fenomenologiei lui Husserl: antipsihologism şi raţiune pură, dincolo de orice influenţă exterioară, ”locurile” neavând nici un fel de importanţă în această antropologie fenomenologică. Husserl are în vedere doar viaţa spiritului, teoretizată prin Lebenswelt, adică „trăirile” interioare ale omenescului (termenul a fost tradus la noi, greşit, din neînţelegere, credem, ca „lumea vieții”). 

În această continuitate, dar ţinând cont de cercetările unor geografi postmoderni precum Kevin Lynch, Michel Foucault construieşte o teorie spaţială sub numele de heterotopologie. După Foucault, obiectul preferenţial al cercetării umaniste asupra spaţiului este locul de întâlnire dintre un spaţiu perceput, un spaţiu cunoscut şi un spaţiu imaginat. Acest spaţiu cultural nu este un simplu recipient de umplut cu evenimente istorice, indivizi şi obiecte, dar nici de desenat la bunul nostru plac. De fapt, trăim în spaţii heterogene: reţele de relaţii, în care elemente fantasmatice se pliază normal peste „bucăţi” de realitate din cele mai prozaice; reiese astfel că spaţiul nu este nici integral material, nici integral imaginar. ci este o juxtapunere de locuri imaginare pe un loc recunoscut ca real, adică o con-fuziune de modele divergente. Astfel, o asemenea heterotopie ne apare ca un spaţiu deschis şi închis în acelaşi timp (adică peisaj, în accepţiunea lui Assunto, ca finitate cu deschidere spre infinit), descris mai ales prin noţiunile de graniţă, prag şi pasaj (nivel de trecere).  Iar Foucault concluzionează că „probabil nu există vreo cultură pe glob care să nu fi construit heterotopii”: un fel de locuri care sunt dincolo de orice loc, chiar dacă pot fi localizabile”. 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *