Recviem la o altfel de umbră

Cu ani în urmă, după editarea câtorva volume, poetul orădean Ioan F. Pop declara ritos, și aproape inexplicabil, că abandonează poezia, deși, până atunci, se lăsase sedus de farmecul ei mirobolant și carisma ei șarmantă, aflat într-o desăvârșită consubstanțialitate și afină complementaritate cu ea. Eram convins că fostul poet (de atunci), cu apetențe metafizice, se va axa doar pe scrierea unor cărți de eseistică sau cogitațiuni (cum preferă să-și numească meditațiile speculative), predicție ce părea întemeiată, I.F.P. publicând, între timp, cărți de introspecție/evaluare ale unor asemenea genuri proxime oarecum filozofiei.

Și totuși, demonii poeziei care levitau prin genunile (ne)tăinuite ale ființei, prin bolgiile eului și abisurile sub-eului au început, de la un timp, să se revolte, cerând dreptul la viață, poate chiar contrar opțiunilor autorului care, volens-nolens, a trebuit să se recunoască înfrânt și să le acorde credit și vizibilitate, paternitate și autenticitate.

            Avem în față, astfel, noul volum de versuri al autorului, poemele umbrei, Editura Cartea Românească de Poezie, 2021, ivit, cu siguranță, din „spumele” agitate și furioase ale unei mări interioare (cum recunoaște undeva, „din valuri s-au ridicat chipuri nedeslușite”), aparținătoare, ca mare nostrum, de jure și de facto, chiar lui Pop, cel care, prin noile poeme, o poate legitima și confirma ca sursă de inspirație indubitabile.

             La o primă estimare, am putea porni de la premiza înșelătoare că a mai scrie astăzi despre umbră și derivatele ei aleatorii, ar constitui o redundanță conexă superficialității, chiar inutilității (numai în ultimul timp au apărut trei cărți de poezie dedicate acestei carismatice iluzii: a ieșeanului Mircea Platon, intitulată Treptele umbrei, a bistrițeanului Mircea Măluț, Topografiile umbrei și a orădeanului Dumitru Branc, Umbre libere), și doar abilitățile unui condeier rafinat și elevat ar mai putea disloca subiectul spre zonele rarefiate și ozonate ale transcendenței și imanenței. Și poetului orădean, incapabil de a scăpa de propria umbra, îi reușește, în mare parte, această deturnare a unui „personaj” uzat, aparent banal și insignifiant, analizând-o, confesând-o, panoramând-o din toate ipostazele posibile și unghiurile imposibile, prin grila unui revoltat voalat și inadaptat hiperlucid până la extremitatea evaziunilor/fanteziilor intrinseci actantului creator. Umbrele autorului sunt altele decât ale multora dintre poeții generației sale (remarcă bine Al. Cistelecan „este o umbră grea, de plumb, care strivește un peisaj expresionist, de apocalipsă asistată…”), și nu numai ale sale, fiind conturate, trasate (chiar tranșate!) nu în preajma luminii, nici măcar a unei înserări evazive, ci chiar în subteranele neguroase, nocturne (numite „cerul nostru subpămîntean”), ale unei existențe tumultuoase, năucitoare, aflată mereu în transă, în abulie, tot mai îndepărtată de o eventuală, sau măcar nesperată, sursă de (i)luminare. Orice emoție, neliniște, frison, idiosincrazie, sunt transfigurate stărilor opace efemeridei pentru care stranietatea, buimăceala, ruina, dezastrul, sunt creatoare de iluzii și obscurități pierzătoare pentru insul care se lasă, culmea, cu plăcere atavică și extrem de conștient, învăluit, acaparat,  absorbit de forța capacității și rapacității ei de absorbție. Urmarea este una previzibilă, aparența devine esență iar năluca propria existență („e un timp bolnav care ne ruginește oasele”) devoalată cu o încrâncenare nihilistă, cioraniană (vizibilă, de altfel, și în cogitațiuni), profund marcată de o realitate etanș/agonică, văzută și trăită numai de el, fără legături cu exteriorul. Refuză orice interdicție, orice ingerință, desfidă orice rază de iradiere care ar putea periclita lumea sa întunecată, asumându-și, aproape cu emfază, infernul pe care și-l arogă ca fiind exclusiv al lui și nu, după accepțiunea sartriană, al celorlalți, și tocmai de aceea are nevoie „de flăcări și de smoală”. (Citând din francez).

             Măcinat de îndoieli și incertitudini, de vedenii igrasioase și fantasme insidioase, ce nu pot fi depășite, lui Pop îi rămâne șansa de a le contempla și consemna cu o detașare aparentă, ajungând, până la urmă, asemenea oamenilor din peștera platoniciană, a le considere adevărate. Și atât de irefutabile încât, și în accepția lui, nu mai există decât o unică realitate, și anume aceea pe care singur și-a clădit-o din vreascurile agățătoare ale imaginației debordante, cu plăcerea masochistă de a „arunca” tot felul de umbre în mentalul cititorului, de a-l împovăra nemilos cu ele.

            Incapabil de a sări peste propria umbră, orice formă de viață/viețuire este ca și absentă, iar dacă, totuși, pâlpâie prin vreun cotlon uitat de lume, e repede infuzată amorfului statornicit („iar despre viață am aflat cîte ceva de la cei ce nu s-au născut”), autorul fiind extrem de circumspect cu orice dinamică ce ar putea obstrucționa spasmele și vidul, disoluția și coșmarul, foarte rar, penitența, mereu asediat, sau cel puțin obsedat, de „hoardele nimicului”, acelea care trec prin foc și sabie ținuturile cariate, aflate în posesia stărilor de vanitas vanitatum, amplificând însingurarea și vremelnicia insului conștient de ingrata sa fatalitate.

            Depoetizarea volițională a stărilor afectiv-vizuale face loc cerebralității și atrocității, prin suprimarea oricărui fior romantic sau metaforic, eludate sever din acest No Man’s Land aflat înăuntrul suferinței și intimitatea dezastrului, parcurs la pas prin „tumultul care ne zidea în alte singurătăți”, prin „bezna care ne urmărește cu vietățile sale lugubre”, prin „singurătățile cu care ne acoperim pînă la os”.

            O lume de negru pe negru, de negru lângă negru, amintind mult de cea a lui Aurel Pantea ori Virgil Mazilescu („sub soarele negru al melancoliei”, ca să cităm din autorul volumului Va fi liniște va fi seară”), în care totul se descompune ordonat, metodic, cu încetinitorul (tangentă și universului bacovian), prin care deambularea și pierzania sunt rarele modalități de supraviețuire a vlăguitului și jilavului „alai de siluete noctambule”, eșuate definitiv în „oasele întunericului” .

O bolgie ruinată, lipsită de puncte cardinale, veritabil „pavilion al canceroșilor” („călcam în picioare cadavrele dimineții”) circumscris  unei morbide „gestație a morții””, incită alienarea și suspinul, somnul pereților surpați și rugina zidurilor părăginite, invocate abuziv ( „lîngă ziduri stăteam întinși”; „din zid a apărut o vietate…”; „cuvintele zidite în trupuri”; „ajunși lîngă ziduri, am strigat de trei ori”; „umbre risipite pe ziduri”; „foșnetul unduirilor ce lovesc zid după zid”; „zidurile încercănate”; „zidurile așteptării” etc.), relevă un învins  responsabil, martor al cuvintelor bolborosite inteligibil la poalele neantului sublimat cu atâta ardoare chiar de el.

            Poetul nu disperă, pare oarecum detașat de ceea ce se întâmplă în jurul său, dar posedă știința inefabilă de a nara disperarea, de a-i introspecta și panorama toate măruntaiele cețoase, cu o falsă indiferență și colosală răceală. Pop încă poate mai speră, dar deține arta abilă de a sugera contrariul, de a releva pustiul și decrepitudinea în integralitatea splendorii lor, ceea ce-l face un investigator al detaliilor înlănțuite în secvențe aproape filmice și de care, paradoxal, chiar el se vrea personajul lipsă, deși nu e. Atunci când sunt deconspirate „văgăunele acelui neînceput”, „măruntaiele clipei” ori „cețurile ultime”, haosul, nimicul, liniștea, murmurul, devin anexele unui trăirism crud, primitiv, atemporal, mereu înnoptat în predicțiile prăbușirii și ale monstruozității, la umbra escatologicului iminent. Slalomul printre primordiile schimonosite, stătute, dispuse anapoda pe retina unui ochi care „se zbate ca un licăr fără contur”, îngreunează onticul scufundat, asemenea unui aisberg, în „viscerele beznei”, cele care atestă amănuntele zădărniciei și marasmul anomaliei, cu un oarecare efect benefic asupra eului liric, deoarece au darul de a-i încuraja escapismul și defularea, disforia și epifania. Totul este o zbatere inutilă și de lungă durată, precum a unei insecte captive în mierea otrăvitoare și care nu mai are nicio speranță în a se salva din ghearele propriei nimicnicii, recunoscând dreptul thanaticului în a-și aroga prada abandonată de toți și de toate. Și asta pentru că autorul, (auto)exilat în propria recluziune, nu vrea să-și abandoneze hadesul clădit cu chin și migală, ci din contră, să se afunde mai adânc în mlaștinile lui demonice, infernale, să-i scormonească până la os mizerabilismul metafizic. (Oximoronic spus). Aflate mereu pe marginea prăpastiei („capetele noastre,/ aplecate deasupra prăpăstiilor”), disoluția și crepusculul prind rădăcini adânci, cutremură din temelii hrubele tectonice ale teluricului gata să dea în clocot („în cerul nostru subpămîntean”) peste un permafrost anchilozat în delabrare și necrozat în fragmentare, făcând din autor un arheolog al „umbriei” (termen preluat din lirica lui Adrian Popescu) care dă târcoale scriptorului, impulsionându-i demersul imaginativ, dar mai ales pe cel creativ.

            Cronotopul este unul difuz, eterat, suspendat între un timp încremenit („ceasurile s-au oprit la trecerea pașilor dintr-o șoaptă în alta” sau „orele care nu mai arată nimic”) și un spațiu lugubru, infestat de foiala fantomelor acelorași închipuiri a căror viitor pare de tot inexistent sau, dacă e, lipsit de perspectiva unor începuturi ce ar mai da șansă optimistului cu drept de a nega dezastrul și dezagregarea supralicitate. Autorul relevă, cu patos oscilant, un distinct univers traklian, vizibil infuzat de nervurile imaginative ale poetului austriac, împătimit al habitatului vesperal oportun halucinațiilor vernaculare („aici orice arătare poartă un nume”), vedeniilor ezoterice („drumuri rătăcite în pașii unei umbre”), monologurilor sibilinice („cutremurările pe care cuvintele nu le puteau domestici”) ori lighioanelor lipsite de regn („bezna care ne urmărește cu vietățile sale lugubre”), aureolate de un cosmopolitism ficțional tangent frisoanelor intempestive, cu alonjă la extincția finală. El este ghidul, călăuza (Stalker-ul) acestui infern cu care se identifică, fiind nu numai parte a lui, dar și unica viețuitoare antropomorfă care îl populează din postura unui captiv (hiper)conștient de imposibilitatea revenirii la normalitate, adică la umanitate. Iar dacă i s-ar oferi această posibilitate, cu siguranță ar spune, aproape cinic, nu, având el vocația dezastrului și calamității, căci între lumini și umbre, le preferă pe cele din urmă. dar și dintre acestea, numai pe una. Și anume pe acea de o brutalitate excesivă.

            Și toată această catacombă imagist-senzorială este developată cu o anumită ceremonie auctorială, cu o exultanță (prețiozitate) calofilă abia stăpânită, încapsulate, straniu, în plăcerea de a evoca și dorința de a nu uita ceea ce de obicei se uită, ceea ce moral se ocultează, ceea ce uman se repudiază, dar livresc se memorează. Autorul nu pare foarte surprins de ceea ce vede sau ceea ce își imaginează că vede, fiind, în subsidiar, un familiarizat al peisajului scanat cu îngăduința nemărturisită a martorului de jure,  și acceptat cu smerenia obosită a insului evlavios, deși în interioarele propriei ființe își au sălașul „lacrimile deșertăciunii” și multiple „amăgitoare întruchipări”.

Iar dacă poezia ar trebui să fie asemenea picturii (Horațiu dixit), doar penelul lui Hieronymus Bosch ar putea reda cu fidelitate artistică această lume grotescă, hidoasă, casantă, viermuită de „bezna care ne urmărește cu vietățile sale lugubre”.

            Titlul fiecărui poem se continuă cu primul vers, în timp ce prozodia este una lucrată (aproape toate poemele fiind constituite din 9 până la 12 versuri, cu o extensie aproximativ egală), care dau posibilitatea cititorului să lectureze orice poem și în sens invers (de la sfârșit spre început), fără a-i afecta mesajul, esența sau conținutul. Exemplificăm o asemenea lectură cu poemul care poartă chiar titlul volumului: „ca o umbră care scrie împotriva cuvintelor./ ca un poem scris pentru alte umbre./ peste așteptările exersate îndelung./ din pămînt se ridicau norii subcutanați ai zilelor prăbușite/ cînd susurul frunzelor se destramă încet./ cînd se zbat pleoapele zidurilor de nisip./ ca o înțepătură în piept,/ cine să încerce limitele îndurării strecurate/ ademenindu-ne cu șoaptele trecerii prin deșert./ de departe ne făceau cu mîna vechi reverii./ cutreierînd amănuntele somnului ce ne debarcă în larg./ răsărit peste clipele care urcă pe trupul ca un vîsc./ poemul umbrei”. (Am respectat punctuația autorului).

            Dezavantajul poeziilor lui I.F.P. este acela că din punct de vedere ideatic, structural, sunt concepute pe aceeași lungime de undă, distribuite eufonic pe același portativ vizionar, „ard” la flăcări imagistice extrem de previzibile de la un moment dat, ștanțate după același tipar retoric, imprimându-le identitate comună, sau cel puțin asemănătoare. Mesajele sunt frecvent, sau aproximativ, similare, „variațiunile”bătătoresc aceeași temă a dezastrului post-apocaliptic, drept urmare ideația repetitivă devine previzibilă numai după lectura titlului sau a primelor versuri. Extinderea/ramificarea evaziunilor imaginativ-narative, abaterea celor afectiv-emoționale și spre zone opuse celor livrate în exces de autor (spre acele „tăceri care nu pot fi povestite”, cum singur recunoaște), ar avea, cu siguranță, un impact mai substanțial asupra cititorului emancipat de riscurile monotoniei și ale uniformizării. Poate în următorul volum.

            Ioan F. Pop, un poet care își proiectează neguros propria umbră pe o cozie numai de el ctitorită.