Ajuns un fel de ajutor al starostelui Tiberian în treburile obștei, în numai două săptămâni, Gabriel fu adoptat de săteni. Ținea legătura cu toți armenii din cătunele grupate în jurul localității Armianski și împreună cu profesorul de filozofie și preoții ortodocși străbăteau satele cu români, Moldovenesc, Moldovanca, Șaban, aprovizionând medicii cu medicamente, în special antitifoide. De când intrase în casa starostelui armenilor din Armianski, planul din capul său se desfășura mult mai limpede, era mai încrezător că se menținea pe drumul pentru viață. Vremea se mai încălzise și în Vinerea Mare, pe 23 aprilie, s-a dezbrăcat, a făcut o baie în mare, s-a purificat. Seara, le-a însoțit pe fetele lui Tiberian la Înviere, iar de Paști tușea. Amalia l-a mustrat, pentru că ar fi putut să se spele sumar în apa Mării Negre și acasă să fi făcut o baie fierbinte în butoiul lor. În ochii ei negri, adânciți, Gabriel descoperi o grijă sinceră pentru el. Nu era privit ca un ocupant. Femeia îl percepea ca pe unul, pe care Dumnezeu li-l adusese în casă, pentru protecția lor pe timp de război. Se legase o prietenie puternică între ei. Din rezerva de săpun, făcut de ea, îi oferi și lui o bucată, de care trebuia să aibă grijă ca de banii din buzunare. Ea reușise să-i facă rost de oghy, o licoare pe care armenii o preparau din dude, aromatizată cu petale de trandafir. Țigările erau însă greu de găsit și se arătase peste măsură de încântat, când întoarsă de la școală, învățătoarea îi pusese în brațe un pachet de frunze de tutun și o bucată mare de hârtie, alb-gălbuie, fină. Trăgea cu nesaț din prima țigară făcută de el. Reușita acestei confecționări îl înveselea mai mult decât fumatul însuși. Din când în când căpăta de la Amalia câte o caisă uscată, pentru a-i potoli pofta pentru prăjiturile de acasă. Erau de vârste apropiate și întrucâtva semănau la față. Ea era mai uscățivă, pe când lui Gabriel, de când o ducea bine, în ultimul timp, începuseră să-i crească fălcuțele. Legendele despre Iason și argonauții în căutarea lânii de aur, cu vrăjitoare și fiice de regi, cu care el o încânta seară de seară, o făcu pe Amalia să se gândească la o iluzorie poveste, care ar fi oprit hemoragia rănilor fiecăruia. Cu tatăl ei se înțelegea bine, încât bătrânului nu i-ar fi trecut prin cap să-i pândească. Adesea numai ei doi discutau, ca bărbații, într-o cameră separată. Într-o zi, Akato îi prezentase doi greci, aflați într-o frățietate de comercianți cu niște armeni. După ce s-au cunoscut, grecii au început să-l aprovizioneze pe Gabriel cu câte un pachet de țigări, pe care îl ținea bine ascuns de ochii suspicioși ai ofițerilor și pofta camarazilor. El nădăjduise să găsească, prin satele cucerite, ruși melancolici și petrecăreți prin cârciumi pline de fum de tutun, dar găsi armeni, români și greci, majoritatea scăpătați, dar generoși. Amalia chiar reuși să-l facă să uite că se afla în război, mai ales că nu mai desfășurase nicio luptă, ci numai acțiuni de binefacere coordonate direct de generalul Ortoman. În ultima zi a lui aprilie, un soldat strigă după Gabriel în curtea lui Tiberian:

 – Sunteți chemat de urgență la comandantul regimentului!

În grabă își potrivi vestonul pe el, se încheie la petlițe, dar când puse mâna pe clanță, Amalia îl apucă de braț și își petrecu încet capul peste umărul lui. Îl strânse cu cealaltă mână de mijloc și rămaseră nemișcați pentru câteva zeci de secunde. De sub cazaca ei vișinie îi creșteau bătăile inimii, în timp ce lui Gabriel, tâmplele-i zvâcneau, aproape să-i plesnească. Chiar dacă Dumnezeu i-ar fi observat cât de drolatici sunt, nu-i venea niciunuia să renunțe la clipa în care le înviaseră instinctele primare.

– Ne revedem diseară, Amalia…

Când ajunse, un colonel de la statul major îi ordonă:

 – În treizeci de minute te echipezi și pleci la Taman. Trebuie întărite posturile de pază și nu avem cu cine. Din informațiile pe care le deținem, inamicul pare că pregătește un grup de iscoade pe care să-l amplaseze cât mai aproape de noi. Trimit o grupă de soldați, în frunte cu tine. Trage bine cu ochiul, în timp ce mergi pe drum, asupra locurilor, vezi dacă ți se pare ceva suspect. Vă mai opriți prin localități. Ai avantajul că vorbești mai multe limbi.

Mașina gonea. De sub coviltirul ei, ochii lui Gabriel pierdeau pe rând localități și câmpuri pe care fostul cândva pahonț, Akato, i le descrisese anterior, în amănunt, inclusiv topografia, în cea mai discretă intimitate. Din minte nu-i dispărea Amalia. Când se căută de foile tutun își dădu seama că legătura cu ea s-ar putea să fie pierdută definitiv. Ca și ea, nici el nu se gândise că nu va reveni, la lăsatul serii, în casa Tiberienilor. Probabil că după ce se va înnopta, ea va privi frunzele și bucățica de săpun pe care i le dăduse, apoi după câtva timp va uita clipa razei scăpate, din soarele subjugat de norii nenorocitului de război.

***

Briza mării îi răcea fața. Patrulând în timpul nopții începutului de mai, sub cerul înstelat, pe limba de nisip de dincolo de Ciușka, la trei metri depărtare de mare, din când în când își ducea palmele sub formă de căuș în fața gurii și sufla aer cald din plămâni pentru a-și încălzi fața. Cu ochii pătrunzători spre cordoanele litorale, timp de două ore, Gabriel execută plantonul de noapte și începu să și-o aducă din nou în minte pe Matilda.

– Voi dormi după serviciul de veghe și cum mă voi trezi, am să-i scriu, ca să știe unde mă aflu. Se va uita și ea pe o hartă și se va informa de Taman, Anapa, Batum, cu malurile puțin ridicate și plajele de pe perisipurile acestea înguste, care pătrund adânc în interiorul mării, fără să-și imagineze cât de întinsă este pustietatea de aici, față de cea din jurul Krasnodarului.

Cu aceste gânduri, adormi.

După un somn adânc, își spălă fața în mare, își șterse bine mâinile, luă un creion chimic, câteva foi și o scândură lată dintre cele cu care mai cârpeau acoperișurile. Trist, ca și când ar fi tras din cea mai proastă țigară, se așeză pe un trepied, puse scândura pe genunchi și începu să-i scrie Matildei:

M-au trimis aici între mările Azov și Neagră, fără să mă fi întrebat măcar formal, dacă sufăr cumva de talasofobie. Norocul meu, că nu. Unuia dintre camarazi i se face rău imediat ce privirea sa întâlnește apa mării. Cât despre mine, chiar aș ieși în larg cu bărcuța aflată în fața mea, dar de atâta stat în soare, a crăpat. Asta n-ar fi o problemă, pentru că ținută în apă, scândurile i s-ar umfla la loc. Are însă o gaură făcută de un șobolan. Într-o zi, poate că am să caut niște cârpe și smoală, să pregătesc un fel de calafat și s-o astup. Aș face o plimbare pe mare, ca să găsesc o alternativă la patrularea asta, ba prin praf zburat de vânt, ba prin noroi, după ploi. Privesc ziua până spre Kerci, dar în bezna nopții nici măcar o licărire de lumină nu observ. Căutăm cu disperare șerpi pe kilometri întregi să-i omorâm, pentru a dormi noaptea, cu mai multă convingere că nu se vor cuibări în pat cu noi, dar liniștiți oricum nu putem fi. Pentru că noaptea mișună cu regularitate odioșii șoareci și șobolani, care pe timp de zi stau ascunși. Uneori, ne pomenim cu ei venind peste noi în toiul somnului, speriindu-ne. Mai înspăimântători decât ei sunt însă păduchii. Nu știu de unde au apărut. Miliarde. Ne dezbrăcăm, scuturăm hainele, ne ducem în mare, ne râcâim bine pielea și ei apar imediat la loc. E un adevărat coșmar, simți că îți intră pe nări și ajung să se plimbe prin tot interiorul corpului, curioși parcă de priveliștea organelor noastre interne. Am obosit scărpinându-mă. Într-o zi după baie, mi-am dat cu benzină, inclusiv pe păr, cu spaima ca nu cumva să mă apropii de vreunul cu țigara aprinsă și să iau foc. Ziua, cu ranița plină de grenade, alerg împreună cu camarazii din pestilențiosul bordei în căutare de comuniști. Unde, dracului, or sta ascunși? Că nu prindem niciunul, dar ni se spune întruna, ca să avem vigilență maximă, pentru că ei ar mișuna la fel ca șobolanii, cu care am început să ne împăcăm. Cine știe ce vremuri vor veni și vor apărea și comuniștii, ca să ne înțelegem și cu ei… Împreună cu tot ce mișcă pe jos, ducem o viață ca după încheierea unui armistițiu. În fața celor ce mișcă pe sus nu prea avem putere. Vin avioanele sovieticilor și aruncă bombe cu nemiluita din oră în oră. Toți ofițerii sunt uimiți de câte bombe și avioane dispune acum inamicul. Noaptea, în depărtare spre nord-vest, se observă ca niște fulgere fine și continui tirurile de artilerie și bombardamentele peste teritoriile cucerite de noi. Mă întreb când vor debuta și în partea noastră cu atâta frecvență. Specialiștii noștri în desant susțin, că unele luminițe de pe cer nu sunt de la focul de artilerie, ci sunt parașute. De unde atâția oameni antrenați? Începe să ne dispară mentalitatea că ciolovecul e atât de prost, încât nu știe să lupte într-un război modern. Le-o da mai multă ciocolată decât nouă, de au prins atâtea puteri? În timp ce mie nici nu-mi vine a crede când, înarmat până în dinți, cu casca pe cap, găsesc în raniță printre grenade câte un dulce dat cu rație. În satul, din care am plecat acum câteva zile, întâlnisem și aspecte frumoase ale naturii, ale vieții. Aici parcă un balaur urât vrea să mă înghită, căci totul devine insuportabil. În ce mizerie umană am ajuns! Mi-e scârbă de această existență, dar aceasta nu mă va împiedica, să fac tot ce pot pentru o nouă viață. De va da Domnul să fim iarăși împreună, îi vom mulțumi fericiți, dacă nu, ai grijă de sănătatea ta, aș vrea să te știu în continuare puternică, veselă, întreprinzătoare chiar și fără mine. Te sărut de o mie de ori, Gabriel.

Împături scrisoarea, o cusu cu un fir de ață albă în colțul de unde filele se vedeau ca niște straturi subțiri, între care se ascundea dragostea și prietenia lor. Apoi i-a dat-o unui caporal, prieten de-al său, care pleca la București pentru o armată mai ușoară, ordonanță la un colonel din Marele Stat Major al Armatei Române, fără urmă de invidie. Gabriel era conștient că în aceleași condiții de război trăiau și superiorii lui, chiar și generalul Ortoman, care îi facilitase trecerea de urgență pe front pentru a-și duce planul mai departe.

***

Enervat că timp de atâtea zile de planton, la fel ca și camarazii lui, nu observase nimic suspect, deși stătuse cu ochii încordați în toate direcțiile, atât spre mare cât și spre uscat, blestemă postul său de pază, aruncă arma în colțul bordeiului și își stăpâni furia desfăcând meticulos pachetul primit. Nevastă-sa aranjase atât de bine lucrurile înăuntrul lui, încât nici măcar prăjiturile nu se fărâmițaseră. Aceasta îl binedispuse. Îi venea să iasă și să strige cât putea de tare, încât bucuria lui să dea ocol mării. Se gândise o clipă la licoarea pe care i-o oferise odinioară Amalia și-i mulțumi în sufletul său, pentru că îi aprovizionase o perioadă intermediară cu oghy, dar acum avea un coniac veritabil, fin și scump de la Matilda. Scrisoarea deveni atât de prețioasă și n-o lăsa din mână, pentru că nevasta îi scria că lumea simțea o mare presiune în capitală. Bucureștenii se tem, că vor începe bombardamente intense peste oraș din partea aliaților. Deși se vorbește zilnic despre acest fapt, nimeni nu poate preciza când s-ar produce marile lansări de bombe asupra capitalei. Absorbit de rândurile citite îi apăru imaginea femeii lui îngrijorate. Prins în pâsla gândurilor și a aromelor de miere, cafea și vanilie din prăjiturile pregătite de ea, reuși să desfacă o sticluță de coniac. Exact când trase dopul, un raid aerian lansa moarte din cer pe Taman. Bău. Nu se mai sinchisi. Nici vulpile și iepurii nu mai reacționau. Se obișnuiseră cu căderile de bombe. Cozonacul îi aduse aminte de sărbătorile din țară cu mese întinse, terminate de fiecare dată cu discuții contradictorii între prieteni, despre literatură, filozofie și prăpădita de politică.

Se apucă să scrie versuri pe o carte poștală, cu gândul s-o trimită repede neveste-si, surprins plăcut de efectul coniacului, care-i răscolise întregul corp. Când tocmai se iscălea, un avion inamic, lovit de bateria dinspre malul mării, se prăbuși chiar lângă bordeiul său. La întrecere cu șobolanii, alergă în grabă spre mare, unde curenții apei împrăștiau fumul negru și dens care pe uscat ucidea totul.

„Apropie-te de crâng, luând-o la goană de pe câmp”, spunea o vorbă. Unde-i crângul? Doar câmp și mare. Unde scăpare? La Dumnezeu!

Așa se ruga soldatul Nova, în timp ce privea cum focul îi ardea acoperișul de paie al bordeiului.

După ce avionul abia mai fumega încet, revenind la micuța lui locuință, observă că nu scăpaseră de pârjol hainele-i groase și nici rogojinile pe care dormise. Pachetul de prăjituri zăcea scrumit, ascunzând încă două sticluțe de coniac ce protejau câteva versuri, scrise după ce se văzuse scăpat de bombe, fără a gândi că va mai pica pe-acolo ceva mai înfricoșător din cer:

Ce vremuri frumoase trăirăm odinioară, iubito,

Ce farmec punea stăpânire pe masa de Paște,

Ce întuneric vine acum dinspre mare și cer,

Ce mare mister că iar am scăpat,

Doar ca să simt ce tristă-mi devine viață departe de tine…

În timp ce punea la păstrăre petecul de hârtie pârlită, în livretul militar din buzunarul de la piept al vestonului, îi fulgeră mintea.  Dacă i-ar fi ars chiar livretul și ar fi rămas singur în urma bombardamentului cu cicatrice pe față, cum s-ar mai fi putut legitima?

***

Își curăță bordeiul sumar, fără să scoată molozul din el, adună fir cu fir vreascurile și buruienile uscate, greu de găsit, și îi refăcu cât de cât acoperișul. Ai fi zis că este mai degrabă un otac. Raidul unei escadrile îl opri doar câteva secunde din treabă, pentru că văzând că nu sunt lansate bombe, ci avioanele se apropiau de pământ, mitraliind metru cu metru adăposturile, din instinct se aruncă în coliba pe jumătate acoperită. Aviatorii sovietici se distrau când își vedeau inamicii de la sol, alergând în toate direcțiile pentru a nu-și vedea pielea găurită. Cei atacați ieșeau pentru câteva secunde din bordeie și râdeau și ei la cei ce făceau viraje pe cer, pentru nereușita lor. Un joc de-a hoții și vardiștii se desfășura în zona de luptă, pentru că moartea nu mai înspăimânta pe nimeni. Și cei de sus, și cei de jos se obișnuiseră cu ea.

***

 Când cerul se calmă, furierul îi întinse o carte poștală. Matilda se văita de sentimetul singurătății, ce-i creștea în fiecare zi în casa Novailor. În viața lor de familie trăiseră mai mult despărțiți, fiecare prin pușcăriile sale. Se deprinsese fiecare cu absența celuilalt. Gândul că într-o zi ea ar putea să plece de acolo, puse stăpânire pe el, preț de câteva minute și rămase cu ochii ficși spre marea întinsă.

– Lumea este destul de largă, pentru ca un om să-și găsească pe undeva liniștea, își zise înainte de a se apuca să-i răspundă la scrisoare.

Disperarea îi încearcase pe amândoi și rezistaseră. Îi trecu prin minte faptul că, sleiți de atâta așteptare pentru a fi iarăși împreună, l-ar putea cuprinde pe unul dintre ei sentimentul de înstrăinare față de celălalt. Cerbicia cu care își apărau însă ideile pentru care pătimiseră atât de mult, îi va ține uniți. Erau doi luptători. Ea era deja eliberată. Acasă. El era încă departe de drumul întoarcerii.

Lăsă gândurile la o parte și își administră cota zilnică de chinină și atebrină Bayer, pentru că deși marea aducea aer rece încă, pe uscat era cald și pe lângă omniprezenții șobolani, reveniră la viață cele mai insuportabile insecte din lume, țânțarii. Instrucțiunile de administrare a medicametelor în germană și în română, îl făcu să răbufnească, vorbind de unul singur:

– Al cui șobolan am ajuns? Are grijă de mine germanul pentru că-i sunt necesar. La ce? Ca să cuceresc terenuri petrolifere spre folosul lor? Ca să împușc oameni, așa-ziși bolșevici? De-acum, chiar că voi lupta numai și numai pentru mine!

Patronul pleoapelor s-a culcat el însuși mai devreme. A uitat să tragă storurile. Le apăs cu mâna, strâng tare întunericul, dar nu țipă după somn…

Așa începuse o nouă scrisoare pentru Matilda, dar cuprins de gândul scăpării, renunță. Nu putea ține nici stiloul în mână, simțea cum intra în pană de scris, calama ce nu-l apucase până atunci niciodată. Visa la ziua în care va monta o nouă piesă de teatru, pe scena Naționalului. El regizor, ea scenaristă și actriță într-un rol potrivit. Era fericit pentru că reușise să joace o mică scenetă, de el pregătită, împreună cu câțiva ofițeri, în urmă cu o săptămână. Se distraseră timp de o jumătate de oră, uitând de mizeria și lipsurile de hrană.

Pentru Gabriel, punerea în scenă fusese un exercițiu, un antrenament prețios în viziunea planurilor sale. Fericirea nu dură mult în sufletul lui, pentru că nu-i era indiferent că, acasă, părinții o determinau pe Matilda să se separe efectiv de ei. Îi trecu prin minte că, probabil, ea nu mai rezista privirilor lor chiorâșe. Știa că ai lui o considerau adevărata vinovată, pentru calea aleasă de băiatul lor, deși erau conștienți că el se înscrisese înaintea ei în Garda de Fier, pentru a i se conferi postul de director la Teatrul Național. Admitea că ea îl urmase, dar niciodată nu-l încurajase. Pur și simplu se prinseseră amândoi în același rol politic. Se temea că suspiciunile răsărite din mințile părinților lui, precum păianjenii de prin ungherele întunecate ale casei, pot fi alimentate cu întrebări și sentimente, care vor duce la ruptura dintre el și Matilda. Nici părinții și nici frații lui nu puneau însă la socoteală faptul că, Matilda fusese cea care făcuse uz de toată influența ei în societate, pentru a-l scoate din închisoare, ca să-l aducă pe calea unui plan de rămânere în viață și de o eventuală reabilitare. Dându-și seama de eventualitatea unei despărțiri de soția sa și de faptul că ea era atât de puternică în fața soartei, își întări convingerea pentru primul lucru ce trebuia să-l facă. Să fie în continuare puternic! Ca bărbat slab nu va fi de folos nimănui, nici chiar sieși. Privi la ultimul strop de coniac din sticluță și își zise:

– Gabriele, tăria lui să-ți împietrească vâna, nu inima!

În sfârșit, îl prinse somnul.

***

Într-o vizită fulger prin zonă, generalul Ortoman îi permise lui Gabriel o întrevedere de câteva minute.

– Veștile nu sunt bune. Armata noastră nu mai înaintează. Abia mai rezistăm în apărare. E criză de bărbați pentru front, în timp ce la sovietici, femeile se înscriu voluntar. Și luptă aprig. Ionel își dă seama că nu mai sunt șanse de victorie, dar cuvântul dat îl ține încă legat de nemți. Acesta este reversul onoarei. Din vârf nu mai poate coborî liniștit, cum poate și-ar dori. Puterea absolută căpătată are prețul ei. Dacă va fi azvârlit, toate partidele politice și Regele vor dori câte un petec din pielea lui. Nu va face nimeni grevă pentru el. Să nu-l urăști, ordinul pentru protejarea voastră de un an încoace, l-am dat în urma unei discuții sincere cu el. Mi-a spus:

Gicule, de n-aș avea câțiva prieteni generali în jurul meu, aș fi singur. Înconjurat de maniști, brătieni, comuniști, carliști, gardiști, social-democrați, cosmopoliți, masoni de toate riturile, ofițeri de alte arme care nu mă înghit, germani de care sunt conștient că ei mă folosesc, încotro s-o apuc? Să merg în fața unui popor, căruia nu am darul să-i vorbesc? Nu sunt politician să născocesc pentru el iluzii și să scap.

I-am zis: „Bazează-te pe noi și relațiile pe care le avem cu toții și să încheiem un armistițiu cu sovieticii, așa cum ne transmit îndemnul diplomați din Anglia și Statele Unite, prin oamenii noștri de încredere!” Știi ce mi-a răspuns:

În cine să mai ai încredere, Gicule, pe lumea asta care a asistat la belirea noastră acum trei ani, fără ca măcar în vreo cancelarie să se vocifereze măcar? Ai văzut ce politicieni am avut. Eram singuri. Îți spun ceva care știu că va rămâne confidențial: pe cât de puternic par, pe atât de singur sunt; am ajuns să mă sperii nu de dușmani, ci de singurătatea care mă însoțește pe orice drumeag.

Armata, indiferent în mâinile cui va cădea, va trebui să execute ceea ce a jurat să facă. Să lupte acolo unde se impune.

Noroc, băiete!

– O să caut să mi-l fac.

***

Când mașina generalului se îndepărtă, un grup de ofițeri îl înconjurară pe Gabriel ca să facă o fotografie cu soldatul, al cărui zâmbet merita prins de pelicula aparatului. Superiorii îi întrețineau starea de vedetă, băgată în seamă de comandantul armatei de pe câmpul lor de luptă și de la care prinseseră și ei câteva frânturi din panegiricul lui, oricât de încet vorbise.

În doar două zile, prin grija căpitanului Stejaru venit în permisie la București, fotografia a ajuns în mâna Matildei, care nu înțelegea ce îl schimbase atât de mult pe soțul ei? Îmbrăcat în veston, absolut curat, vesel cu boneta în vârful capului, părea lipsit total de griji, de parcă nici n-ar fi fost în război, cu toate ororile lui descrise de el în atâtea scrisori.

Ascuns în bordeiul său, ferindu-se de camarazii de trupă ca să nu se împăducheze de la ei, cu silă de războiul dus fără rost, sătul de luptele de odinioară dintre grupuri cu ideologii diferite, la care fusese angrenat, Gabriel chibzuia la rolul de regizor al unei opere mari. Era convins că pătrunsese în gândurile generalului Ortoman, pe care-l vedea la fel de singur, ca pe el însuși și nu avea nicio îndoială că va veni curând ziua, când toți combatanții vor gândi: scapă cine poate!

Dezastrul de la Cotul Donului dăduse de mult startul unei mari cugetări, în rândurile militarilor:

– Cine va avea puterea de a stăpâni haosul ce se întrevedea?

***

Pe 6 august au început bombardamentele sovieticilor. Aveau rolul de a testa reacția la sol a celor bombardați. Pe 7, ploua din ce în ce mai intens cu bombe. În ziua următoare doar de teama că s-ar ciocni între ele, inamicul nu trimisese atât de multe avioane, încât să împânzească întregul cer cu ele. Când s-au năpustit asupra țintelor, lovind în tot ce exista jos, toți militarii au simțit cum pământul s-ar despica. Tot ce însemnase construcție fusese ciuruit. Tunurile și mașinile arătau de parcă un monstru le stâlcise ca pe niște furculițe, printre ele doar morți sau muribunzi ce-l invocau pe Dumnezeu și pe mama ce-i făcuse. Rar se mai putea vedea printre barbete și bastide câte un soldat, care fugea încotro credea că ar putea scăpa cu viață. Gabriel a zbughit-o spre o rovină din apropiere, s-a împotmolit în mocirla ei, dar cu o putere, dată de frica de a nu fi ciuruit, s-a smuls de-acolo și s-a ascuns în prima scorbură din mal. Cu inima aproape ieșită din piept a rămas ghemuit, cu spaima ca nu cumva să-i audă careva respirația. De atunci, niciunul, dintre puținii supraviețuitori, care s-au mai putut târî printre leșuri pe țărm, nu l-a mai văzut.

***

Matilda, după ce privise zile întregi fotografia cu Gabriel zâmbind ca și când ar fi fost lipsit de orice griji, citea și recitea ultima scrisoare de la el, trimisă pe 7 august dimineața:

Noaptea ce a trecut, în post, iubito, mi s-a înălțat gândul până spre stele, ca să dea de frumosul tău chip. De dimineață am început să-ți scriu din bordeiul de pământ. Am impresia că se scurge sufletul în el și de acolo mi-l fură curentul de apă subteran. Îl voi căuta pe deasupra luciului mării luminate de lună și tot așa noapte de noapte până mi se va duce viața. Încotro? Speranța mea e să ajung iar lângă tine, să transform suspinul în cântec, altfel n-ar mai avea nicun sens răbdarea mea pe acest front, în care am participat la împușcarea unor oameni, care n-au avut decât vina că sunt declarați inamici. Acuzați de o doctrină, căreia i se supun, pentru că așa le este dictat să facă. Am citit luni de-a rândul în ochii oamenilor supuși, aceeași speranță de viață ca și a mea. Vorbele lor mi-au amintit mereu, că sunt ca și noi, oameni din nații mistuite de flăcările aprinse de diavoli, care ne ațâță unii împotriva celorlalți. Diavolii spoliindu-ne de tot ce strângem prin munca noastră, în urma frământărilor de secole.

Pe piscul înălțat deasupra mării, am patrulat neîncetat în inima nopții care o absoarbe pe a mea. Să știi că atunci când noaptea vine în aceste timpuri de arșiță, o parte din briza mării pornește cu dragostea mea către tine, pentru a-ți răcori sufletul, înainte de a te cuprinde somnul, în timp ce, în singurătatea mea, aștept cu ardoare șuieratul vântului ca să-mi țină de urât. Mi-nchipui cum ar apărea o corabie, care ne-ar duce pe amândoi în altă parte a lumii, ca să debarcăm pe un țărm liniștit, plin de pace. Imaginație săracă de ostaș, ce ar prefera încarnarea într-un matelot cu beretă derizorie, liber, atât pe apă, cât și pe uscat. Să bată puriazul, fie și-n ceafa-mi, să prind pește, să-l aleg numai pe cel care-mi place, să-l încing în tigaie și apoi să-l sting într-o fetească…

Deocamdată, marea cu valurile, eu cu gândurile, necazurile. Ne frământăm amândoi în post. Ea se preface în spumă de lapte, când izbește cu putere stâncile, și-mi aduce aminte de catifeaua sânilor tăi, în timp ce patrulez sub clarul lunii, uitând de grija că în orice moment aș putea fi surprins de vreo iscoadă, pentru că acum simt inamicul din ce în ce mai agresiv. Sunetele de vioară ale pescărușilor mă țin însă treaz. Pe timp de zi, am mai auzit pup-pup-ul pupezei și atunci gândul îmi zbura spre miezul acela de noapte din Cișmigiu, când m-ai sărutat prima dată pe obraz, iar de acolo s-a întins dragostea noastră peste tot, pe care am purtat-o împreună și în spatele zidurile închisorilor.

Printre bombardamente, am totuși puterea să privesc ultramarinul infinit al mării, care-mi întreține cu adevărat viața, pentru că, de câțiva ani, uscatul nu mi-a oferit decât celule în care mi-am stocat singurătatea sau camere și bordeie împărțite cu lighioane care mi-au amplificat continuu spaima. Acum două nopți, m-am văzut alunecat într-una dintre crestăturile mării create de fulgere ce feliau bucăți din apă, laolaltă cu întunericul. A fost prima dată când am simțit ce este neantul.

Ieri-noapte, briza mării a fost destul de tăioasă, parcă ea se afla de strajă, nu eu. Visam sau auzeam cu adevărat șoaptele bulbucilor apei:

 – „Ce bombardamente or să mai vină! Unde te vei ascunde, puiule?”

După ce se va așterne pacea, nădăjduiesc să revin odată aici cu tine, ca să privim liniștiți marea, dintr-o grădină cu cireși înfloriți. Să stau cu capul în poala ta, citindu-mi un text din Aripile frânte ale lui Khalil Djubran. Să îngropăm în mare tot necazul și să ne întoarcem apoi acasă cu aripi noi, spre o nouă viață… 

Matilda, ar fi vrut să-i expedieze un răspuns scurt: „Aștept ziua în care te vei întoarce din război, precum floarea, în plină arșiță, ploaia…”

Unde să-l mai trimită? Tocmai îi fusese adusă vestea din Kuban: „Nova Gabriel a fost dat dispărut”.

*

*           *

Iarna dădea semne de plecare în fiecare zi. Pe la mijlocul lunii februarie 1944, toată suflarea din Sărata lepădase căciula și hainele groase. Militarii, care veniseră în locul celor ce muriseră, dispăruseră sau încă mai luptau pe front, nu-i credeau pe coloniști, că, în urmă cu doi ani, fusese ger de plesnea fața omului, avântat pentru câte-o treabă pe-afară. La masă, deținuții își sorbeau repede și în liniște ciorba, care se răcea instantaneu decum atingea castronul. Din bucătărie până în sala de mese, tocana din cratiță începea să se facă sloi. Cel care avea vreo carie, ocolea cartofii reci din farfurie. Pământul înghețase bocnă. Câțiva internați în lagăr muriseră de frig pe timpul reeducării în casele neîncălzite și fuseseră ținuți zile întregi înghețați în zăpadă, pentru că se dovedise imposibil să li se sape gropile. Doar la începutul lunii martie, când s-a topit zăpada, au fost îngropați pe unde se presupunea că a fost odată cimitirul satului, cu o slujbă scurtă din partea unui popă chemat în grabă. Preoții erau pe câmpurile de luptă, rugându-se pentru izbânda soldaților și invocarea mântuirii lor, când își dădeau duhul. Antonescu îl adusese chiar și pe Petrache Lupu la Sărata și pe toate fronturile pentru victoria armatelor lui.

În timpul cinei din ultima zi de februarie, după ce se înfruptaseră dintr-o pastramă de berbecuț, sorbindu-și din bardacă ultima picătură de vin, ca păcura de negru, Olahii fuseseră surprinși de scârțâitul porții. Singurul care intra fără să strige sau să bată în poartă era Berenguș, dar despre el se vehiculaseră fel de fel de vorbe: ba, că ar fi murit pe front, ba, că era în spital și apoi fusese trimis în permisie, ba, că ar fi fost sănătos tun și ar urma să revină, pentru că ar fi singurul supraviețuitor care știa bine regulile administrației din lagăr.

Mirat că nu se mai auzea niciun zgomot, Petre ieși în curte. Felinarul lui lumina fața unui om brunet, cu buze și nas drept, cărnoase, ochii căprui închis, cam rotofei la față, nu prea înalt, sprinten, la vreo patruzeci și un pic de ani, cu o valiză luxoasă în mână. Avea înfățișarea unuia dintre precupeții văzuți prin piețe cu mărfuri de preț.

– Acasă-s boierii? Am țintit această casă mai îngrijită. Nu mă puteți primi în gazdă? Sunt obosit de drum, am dormit pe unde am putut, ocolind zonele de război. Bombele inamicilor cad acum de-a valma peste tot, mai ales dincolo de Tiraspol și Odesa.

– Așa ne spune și profesorul de filozofie, revenit de pe frontul de dincolo de Uman. Stă în singura noastră cameră mai ospitalieră, pentru domni. Doar dacă v-ați înțelege cu el. Mai e o cameră în care stă un inginer agronom, dar aceea este mai mică.

– E noapte deja, stau unde se va putea.

Felul cum vorbea, ca domnii, ținuta lui, costum albastru petrol, ghete din care răzbătea luciul printre petele de noroi, tunsoarea scurtă ascunsă sub șapcă, neras de puține zile, inspira încredere și îi păru lui Olahu ăl bătrân a fi un om blajin.

– Să-l chem pe domnul Murgu, profesorul, să vă înțelegeți cu el?

– Aștept. Pot lăsa valiza undeva jos? Poate am noroc și nici eu și nici ea nu vom mai ieși, pentru mult timp din curtea aceasta. O țin de luni întregi în mână printre atâta lume și de fiecare dată, când am ocazia, abia aștept s-o lepăd, ca să mă desmorțesc.

– Mitrițo, trimite pe Florea la domnul Murgu, să-l roage să iasă până-ncoa!

Lumina lunii trimise o rază pe începutul de chelie al profesorului, un bărbat plinuț, puțin fălcos, strângând între obraji un nas scurt, deasupra căruia fruntea, ca o streașină, proteja ochii albaștri întreținuți de sprâncene negre.

Cu mâna dreaptă întinsă, iar cu stânga scotocind după o țigară, omul de lângă valiză, se recomandă:

– Maheropol. N-ai un foc, prietene?

– Sigur că am, prietene.

 – Cam tot așa cu lună plină a fost și noaptea, după măcelul din care am scăpat amândoi.

– Nea Petre, omul poate dormi în cameră cu mine!

– Apăi, zic să vă las să fumați, să discutați ca între domni, dar nu prea mult, că luna dă ceva lumină, dar nu căldură.

– Unde ai dispărut, omule, din linia întâi?

– Translator al generalului Ortoman pentru armeni. Ne-am îngrijit de sufletele dezndăjduite ale cătunelor din jurul localității Armianski.

– Armianski, de-ai tăi.

– Eu sunt Maheropol, prietene!

– Înțeleg. Maheropol, deci.

– Da, Maheropol. Și prieten dintotdeauna.

– Ai primit reabilitarea, după front?

– Ce reabilitare, prietene? Eu am fost ca tine consemnat șase luni în lagăr? Pentru că ai căscat gura prin Piața Teatrului, în acel 21 ianuarie!? Tu, nici n-ar fi trebuit să fi ajuns în lagăr. Ai fost rănit pe front?

  • Da, la mâna stângă. Era cât pe-aci să mi-o amputeze.

– Pe mine, cu doisprezece ani condamnare, doar moartea m-ar fi reabilitat. A fost măcel la Kuban. Nu au scăpat nici doctorii, care ar fi trebuit să încerce să mai salveze ceva răniți. După bombardamentul nimicitor, au urmat tirurile avioanelor, terminându-i pe cei care încă mai alergau pe câmp. Artileria promisă de germani, a rămas doar promisă. Ei tot sperau într-o luptă la sol, între forțe infanteriste, adică între pifanii români cu flinte care nu luau foc și sovieticii cu arme adevărate, venite de la americani. Prietene, inamicul este în pas cu războiul modern, a vărsat ploaie de foc din cer, de-au fript și păduchii ce săreau de pe cei ce ardeau ca feștila. Cu ce să ne fi apărat…? Să lăsăm poveștile! Mi-era dor de o țigară în liniște, cu cineva în fața căruia să mă vaiet puțin, dar abia aștept să dorm, să dorm și iarăși să dorm…

– Vei dormi în patul meu. Eu merg în camera agronomului, care în seara aceasta este deja la turcoaica de vizavi.

Salteaua de paie acoperită de cearșaful alb de bumbac, țesut la război, cu șnururi de cânepă bej, îl îmbia la un somn pe care și-l dorea atât de tihnit. După ce-și lepădă ghetele, împinse valiza sub patul în care se lungi, așa îmbrăcat cum era.

Când fostul camarad de război reveni să-i spună „Noapte bună, prietene”, Gabriel deja sforăia.

…………………………………………………………………………………………..

„Kapitanul” coborî de pe cal și rămase mai în urmă. Cerceta o hartă. Când privi în depărtare de pe cal, lumina zilei arăta, la nord de Sărata, bandele de civili înarmați, ajutate de militari ce prădau satele neapărate.

– Înghesuiți-vă toți patru pe scândura din fața șușletelui și zoriți caii!

– Dii, talane! fu comanda, agitând hățurile Petre.

Răsări în calea lor un grup de doi ucraineni însoțiți de un sublocotenent rus, cu baioneta pregătită să înțepe fânul, dar când văzu calul la galop ce purta călare „kapitanul” se potoli.

– Sunt ai mei, ai kapitanului Fedot Sergheev, îi spuse sublocotenentului în rusește, cu mâna în buzunarul vestonului ca și când ar ține un pistol. O să-i duc la Bugaz, la comandamentul nostru. Voi încotro o luați?

– Înapoi spre Krocmaz.

– La ce te gândiseși, când i-ai văzut din depărtare?

– Să le iau caii. Ăștia sunt pe jos și trebuie să ajungă repede înapoi.

– Întinde-o!

– Am nevoie de ăștia. Am găsit o căruță bună abandonată în câmp. Vreau s-o iau. Trebuie să-i pun s-o tragă până găsesc măcar un cal.

– Ia-l pe acesta. Îi ține pe amândoi. Voi scoate unul de la căruță, ca să-l înlocuiesc. Atât pot să-ți dau.

Rusul și ucrainenii o luară într-adevăr spre nord, mânând tare caii, dar când sublocotenentul se uită în urmă văzu că nu spre Bugaz se îndrepta micul convoi, ci spre Arciz, și rămase preț de câteva minute pe loc.

„Kapitanul” opri și el calul, ca să-l pună înapoi la căruță. Privea și el în zare spre sublocotenentul rus, care își dăduse acum seama că fusese păcălit, dar ar fi fost periculos pentru el să vină, după ei, în Arcizul încă plin de români.

În afara muncii de tălmăcitor pentru generalul Ortoman, nu vorbise cu armenii din Caucaz niciodată, decât în limba rusa oficială. Planul lui până acum funcționa. Duse mâna la glezna dreaptă și trase de pistol, spre uimirea lui Murgu.

– Am crezut că-l aveai în buzunarul vestonului. Ce farse poți juca!

– Eram pregătit, în caz că rusul s-ar fi pregătit să armeze, să-l trag repede de la jartea. Până ar fi îndreptat el de pe cal pușca și ar fi armat-o, eu deja aș fi fost cu calul în fața lui și cu pistoliul îndreptat spre el. Ucrainenii nu l-ar fi putut dovedi pe Petre, ajutat de flăcăi ca tine și ca Florea.

– Chiar ai vorbit atât de credibil pentru rus?

– Nu chiar. Puțin cu accent armenesc, dar ei știu că sub sovietici sunt atâtea popoare, ce nu pot deprinde așa de bine rusa, într-un timp atât de scurt de ocupație.

Scoase valiza și din fundul ei dublu trase o îmbrăcăminte verde. Se duse în spatele căruței. Își lepădă hainele rusești și le dădu foc. Îmbrăcat în costum de maior român, se propti cu spinarea în fânul din căruță și împinse cu omoplații în el.

 – Ilinco, poți ieși, încet!

Fata rămase cu mâinile întinse spre cap, ca să-și scoată paiele de prin păr, dar nu mai putu articula nimic preț de câteva secunde.

 – Domnule…

 – Maior, îi indică Maheropol. Veniți cu toții aci. Sunt maior Custură. Nu răspundeți nimănui la nicio întrebare, vă uitați la mine. Fiind la dispoziția unui ofițer, nu aveți dreptul să vorbiți și să răspundeți la întrebări, decât dacă vă dă el voie. În apropiere de Giurgiulești este un pichet, al cărui șef a fost cândva sub comanda unui locotenent Mehadia. N-am să uzez, profesore, de numele lui, decât dacă simt că e nevoie. Voi vorbi cu băieții de acolo, le voi da și lor un butoiaș de vin, că doar e Paște, vom trece podul peste Prut și apoi o vom întinde la Galați.

În ziua de 16 aprilie 1944, la prânz, pe malul Brateșului, ardea, ca un mic foc de tabără, o căpiță de fân și un costum de maior aruncat pe ea. Maheropol reveni în pantalonii săi albastru petrol, cam mototoliți și în cămașă albă, apoi slăbi din șleauri caii. Pe iarba verde, Mitrița întindea scoarțele și punea masa, în timp ce Petre, cu butoiașul în mâini îl invita pe Maheropol să bea primul din el, scuzându-se spășit, că femeia nu avusese în vedere să ia niciun pahar.

– Bea, întâi, tu, frate Petre, să vedem, de nu-i otrăvit!

Izbucni din el un râs molipsitor pentru toți, în timp ce, precum un preot, Maheropol puse mâna pe pâine, o împărți tuturor și tot cu mâinile lui, rupse din pulpa friptă de miel bucăți pentru toți. Inima lui vibra ca și a celorlalți, având sentimentul apartenenței la aceeași familie, a Olahilor de pretutindeni.

Cu ochii ațintiți spre lac, Murgu mesteca încet, spunându-și în sinea sa:

– Aceasta este filozofia vieții. Pe un petec de pământ, să împărțim cu toții pâinea cea de toate zilele și s-o prețuim, în timp Dumnezeu ce ne suportă sub cerul lui însorit.

***

Bucuria țăranului e scurtă, ca pauza lui pe timpul ploii de vară. Revine la treburi, la preocupări, la griji. Peste numai câteva ceasuri venea noaptea, iar familia lui n-avea niciun adăpost. Se vedea pus în căutarea unui nou pământ pentru existență. Fericirea i se stingea pe față, ca lumina pe înserat.

Maheropol începuse să cunoască bine firea lui Petre și intui la ce-și freca mintea, odată cu privirea pierdută în zare.

– Petre, pentru vreo câteva zile, vă veți ascunde prin mijlocul Dobrogei, prin sate formate din oameni venetici de pretutindeni, ca să nu vă dibuiască autoritățile și să vă trimită înapoi. Te vei descurca. Ești un om de ispravă. Nici eu nu mă voi întoarce acasă, pentru că mă vor înhăța și apoi iarăși cu mine la mititica. După ce mă lăsați pe mine la Mânjina, îl duceți pe profesor în apropiere de satul lui natal, de la poalele Munților Măcin. Cu bocceluța la spinare, va poposi în casa părintească și va sta ascuns până se vor ivi zorile unei etape noi pentru toți. Războiul nu va mai dura mult, pentru că sovieticii au de partea lor numărul mare de combatanți și o mașinărie de război venită în sprijin de la aliați și împreună îi vor înfunda pe germani în bârlogul, din care au pornit spre cucerirea lumii. Lăsându-i să tragă domol de căruță, eu am să mân caii pe drumurile, în care altă dată, îmi pierdeam sămânța tinereții.  Lasă-mă să simt melancolia pe locul moșiilor lui Costache Conachi. Pe câmpurile acestea călăream cu arma de vânătoare pregătită pentru fazani, prepelițe și potârnichi. În pădurea de salcâmi, am răpus odată un mistreț și de atunci mi s-a dus faima că aș fi strașnic vânător.

Gabriel nu-i spunea însă, că încântarea lui cea mare nu fusese aceasta, ci parfumul îmbătător al pădurii în floare, când întins pe iarba de culoarea prazului, nu-i mai venea să iasă de sub cerul alb. La fel era și acum. Opri căruța, inspira parfum. Îi reveniră în minte, timpurile de-atunci, când ochise un petec de iarbă și se întinsese sub pomi, bolborosind:

Salcâm încolțit din saliva plină de miere a sărutului de zeiță

ce vestește apropierea verii

reaprinzi în mine nectarul tinereții

și dragostea pentru iubita

urmărită cu suspinuri de umbra mea

de când am sorbit parfum

din sânul alb-lăptos

precum floarea ta

Se lăsa dus de vis printre bălțile cu pește de-a lungul Covurluiului, în care își oglindise altădată fața și își adăpase calul. Spre înserat, o lua la galop peste moșiile Negrileștilor până ajungea la conacul lui Costache Negri, unde își avea camera sa de oaspete, prin îngăduința prietenului său, Răzvan Bucur, actor la Teatrul Național din București și descendent al familiei ce stăpânise cândva aceste ținuturi. Începu să-i bată inima în piept, se trezi din visare și se repezi spre căruță. Era nerăbdător să ajungă la Mânjina.

Trase de hățuri și iuți caii. Își aminti cum abia poposit în celula de la Jilava, îl ajunsese din urmă o scrisoare de la Răzvan, care își exprima mulțumirea, pentru că după ani întregi de evaluări, casa lui Costache Negri fusese declarată monument istoric și avea toate șansele să fie refăcută și transformată în muzeu. Nu se aștepta ca într-un an de zile să se fi întâmplat minunea, dar spera ca lucrările să fi demarat și astfel sila lui față de regimul care îl vârâse la beci să se mai atenueze. Aștepta să dea ochii cu restauratorii, să le povestească entuziasmat cum intra el călare în curtea conacului, se oprea lângă cerdac și lăsa în grija slujnicului calul. Cum pătrundea în casă, simțind de fiecare dată contracția porilor de pe piele, mergând pe urmele pașilor pașoptiștilor întruniți în ea, pe vremea când satului i se spunea încă, din deprindere, Mânjina. În același timp, îl întrista când vedea cum grinzile de susținere a podului erau atât de scorojite, mobilierul înecat de praf și podeaua pătrunsă de umezeală, fără ca urmașii, din ce în ce mai slăbiți de parale, să mai poată întreține conacul intrat în degradare.

***

În zorii celei de a doua zi de Paște, în mica lizieră de la marginea satului, Gabriel opri căruța. Planul îi devenise și mai însuflețit. Și-a scuturat bine părul dat cu talc, și-a smuls falsa mustață și a aruncat-o în valiză, ca un bufon ce-și trântește mănușile în joben, după ce comedia se sfârșise. I-a îmbrățișat pe toți, bucuros că, în calitatea lui de condamnat la dispariție, regizase, pe scena războiului, cea mai valoroasă operă a sa: evadarea din cel mai cumplit lagăr al țării, împreună cu oameni lipsiți de inițieri artistice, dar care, instruiți de el, își jucaseră bine rolurile pentru supraviețuire. De-acum, trebuia să se concentreze doar pentru a-și salva pielea sa.

                                    (fragment din romanul în curs de apariție: „SĂRATA, linia întâi”)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *