Reverie și histrionism în poezia Henrietei Mihaela Artimon

În volumul miresele lui sigmund[1], poeta sibiană Henrieta Mihaela Artimon, de profesie medic psihiatru, construiește un imaginar chagalian în care ipostazele feminității se derulează halucinant, surprinse  într-un decor teatral unde artificialul, fotografia sau bizareria socială proiectează un joc subtil și, uneori ambiguu, al căutărilor de sine, al recuperărilor erotice și identitare.

            Din imaginarul bogat al acestei poezii fac parte: o anumită cochetărie a sensibilității feminine, îndelung exersate, sau  elementele unui erotism suprareal, bogat în nuanțe cromatice, în puseuri de sensibilitate sau de viziune ale trecutului sau ale legăturilor tensionate cu celălalt. Contrastul dintre realitate și visare se manifestă cu o gracilitate discretă, în ideea în care nu se mai regăsesc granițe rigide între instanțele temporale, iar elementele realității alternează, furtunos sau temperat, cu cele ale unei lumi ajunse în ipostaza jocular-tenebroasă a degringoladei și a coșmarescului. Miresele acestea par ipostaze cameleonice ale aceleiași ființe și poartă măști, uneori funambulești. Ele devin prezențe fulgurante, ivite la interstițiile visului cu realitatea, ale imaginației cu rațiunea, învăluite în aceeași mantie vaporos-luminescentă, aidoma ielelor. Acest fapt are menirea să deturneze raportul dintre tandrețe și înstrăinare, dintre concretul alienat și spectacularul simțurilor stăpânite de-o frenezie surprinsă în tonuri pastelate.

 Într-un prim text, intitulat femei relaxate, ceea ce atrage atenția, imediat, este o recuzită a gesturilor care trădează o apropiere redată în tușele unui expresionism corporal. Nevoia de franchețe și de sensibilitate rămân cele două constante ale universului feminin surprins într-o notă apolinică a detașării și a unei serenități vizionare: ,,ne scrijelim tandrețea una în alta/ cu unghiile perfect lăcuite/ cu buricele degetelor pictate/ în culori schimbătoare, lipitori-salamandre/ devenind una cu pielea și sângele/ ne sculptăm una alteia/ alte femei în carnea răbdătoare/ în carnea strălucitoare de culoarea lunii/ femei relaxate, femei narcisiste/ femei cheltuitoare la nesfârșit/ devoratoare de fantasme, de rujuri, de pleoape/ ronțăitoare de gene lungi/… dragostea mereu disponibilă/ dragostea care nu moare niciodată/ întinsă peste trupurile noastre/ piele fosforescentă/ pe trupurile noastre plutind peste oraș” (femei relaxate).

În portretul poetei din următorul poem predomină nevoia de acțiune și de culoare. Spiritul selectiv, detașarea de cordonul ombilical al colectivității ca un gest de frondă asumată, fragilitatea ascunsă dincolo de măști ale insolitului și ale unei independențe care nu lasă locul tranzacțiilor sentimentale, sensibilitatea adaptată regimului unei feminități cât se poate de grațioase, și, din nou, nevoia de franchețe ca de un antidot al adaptării la lumea de afară  devin elementele unei existențe formate din gesturi sau fapte care alcătuiesc arhitectura unei sincerități bulversante: ,,am devenit o ființă care probează haine și pantofi/ și uită, își retează/ cordonul ombilical al memoriei colective/ cu un gest negustoresc chiar deasupra pubisului/ o ființă care se privește îndelung în oglindă și se vede/ într-o vacanță lejeră/ apoi tremurând în răcoarea unui vestiar, așteptând/ să îmbrace noua colecție prêt-à-porter/ acolo pe unde va trece garcia marquez/ căutând aeroportul frumoasei/… asta înseamnă stilul:/ o cămașă aspră sau o cămașă de mătase/ mototolită sub cap/ o cină între prietene/ o harpă transparentă din coastele lor/ din coastele tale, îmbrățișate, răsucite, învinețite” (prêt-à-porter).

Latura traumatică este prezentă și ea, în secvențe percutante, în care primează narativul și unde persistă o anumită gravitate a evocării. Cu toate acestea, elementul metaforic va conferi atmosferei, tensiune și va spori fondul sensibil al traumei care, încontinuu, lasă urme și menține legături care nu pot fi atenuate, nicidecum anulate: ,,și tatăl meu privește fix în ceafa mea/ îi simt răsuflarea/ între noi crește/ un crin negru/ între ochii lui și pletele mele/ ne leagă pe veci/ oriunde aș fugi, tată/ ai veni după mine/ ca un pieptene otrăvit îmi stai în plete/ ca stridentul lui shiva strălucind/ peste ape” (canapeaua încinsă) sau ,,iată, ființa aceasta măruntă/ care crește lângă tine, mamă/ umplându-se de rușinea și de spaimele tale” (mamele rămân întotdeauna frumoase).

O viziune tenebroasă transpare în versurile următoare, generând o tensiune a contrariilor, prezentă pretutindeni. Un iz rațional se resimte și aici, sugerând ideea de resemnare în fața evidențelor de-o concretețe zdrobitoare: ,,iată lucrurile în alb și negru cum se despică/ și își cresc strălucirea albă sau negră/ peste mohorâtele griuri/ cotidiene” (asocieri libere).

Prezența filonului teatral, topit însă în pasta unui lirism tensionat, bogat în varietăți cromatice și senzoriale, este cât se poate de percutantă. În prim-plan, se manifestă o teatralitate a combustiilor interioare, clocotitoare,  dictate de simțuri, amintiri, conjuncturi intempestive sau apropieri umane, agitate, abia desprinse din reverie și aduse în fața unei realități derutante. Astfel, didascaliile sunt simțurile care regizează un întreg scenariu al disimulării, al căutării celuilalt, al redescoperirii de sine sau a lumii din jur atinse de o ușoară patină a gratuității sau a fortuitului.  O stare de alienare persistentă duce la epuizare, la resimțirea fragilității coporale și spirituale, la conștientizarea fricii care continuă să își înfigă tentaculele în toate simțurile: ,,vorbiți toate deodată, am obosit/ să vă ascult: anna, bertha, sabina, virginia, sylvia, anna/ mă întorc de pe o parte pe alta cu glasurile voastre lipite de trup” (am obosit să vă ascult), așa cum imponderabilul, resimțit pe același fond alienant, menține trupurile într-o stare de plutire inconștientă, plină de capcane: ,,trupul tău subțire stă suspendat/ deasupra rafturilor care te absorb/ ca niște găuri negre”, ,,de ceva vreme trupul îmi e de hârtie/ mi-ai luat toate oglinzile și le-ai încuiat sub podea/ eu sunt oglinda ta, mi-ai spus/ și am încremenit între rafturi” (cum să vorbesc despre tine). În acest peisaj apăsător, derutant, femeile ,,devin captive în neputința bărbaților”, mirele întârzie să apară sau nu mai apare deloc, în schimb, în absența sa persistă atmosfera unui subteran, simbol al neputințelor amplificate sau al unei stări de însingurare depline, care învăluie totul în jur, timp și spațiu, deopotrivă : ,,astăzi totul se întâmplă în buncăre/ dragostea și frica dragostei/ sigmund nu e nicăieri de găsit”. Însă, perseverența te duce până la capătul neputinței și al slăbiciunilor, acolo unde rămâne, în permanență, frumusețea ca o garanție a nemuririi: ,,am mers până m-au durut tălpile/ până la groapa de gunoi a orașului/ prin mirosul înțepător, printre resturi/ organice descompuse/ soarele apunea în tomberoanele imense/ ca niște intestine inflamate de teamă/ și vinovăția a rămas singurul aer/ de respirat departe de oraș/ în trupul copiilor pentru care mamele/ rămân întotdeauna frumoase” (mamele rămân întotdeauna frumoase).

 Universul cărții de față se menține pe linia unei dinamici suprareal-sinestezice, oferind un spectacol deloc gratuit al abolirii oricăror contrarii, al apropierii de celălalt, dincolo de orice limite sau bariere umane.

[1] Henrieta Mihaela Artimon, miresele lui sigismund, Ed. Vinea, București, 2022.