ritualul dezmângâierii haosului personal

monodramă

 

se dedică maeștrilor george călinescu, jacques fontanille, margaret mead, clode levi straus,

algirdas julius greimas, vladimir propp, alehandro jodorowski și robert mckee

personaj: un scriitor-povestitor-scenarist

 

sinopsis: tânărul scriitor-povestitor-scenarist, retras în cămăruța lui igrasioasă din mansarda unui bloc mizer, scrie pe foi de hârtie care au fost cândva mototolite. e îmbrăcat destul de gros, tușește des. constant aruncă foile scrise pe podea, mototolite. nu e mulțumit de ce scrie, de ce vrea, de ce se întâmplă pe lume. nu bea, nu fumează, nu mănâncă, doar scrie și se uită pe geam.  

 

unii zic că solitudinea nu aduce viziune. nu cred asta, ba dimpotrivă, mă simt minunat gândind în singurătate și sunt convins că viziunile mele nu-s de aruncat. dacă nu transformi iluzia în iarbă fragedă pentru animalele de pe pajiște degeaba stai în casă cu nimfa inventată pe timp criză. important e să ai o idee și să mergi de mânuță cu ea până vezi ce se întîmplă. este absolut esențial să nu fii prost. ai voie o dată cel mult. n-ai voie să fii prost de mai multe ori că nu te mai bagă în seamă nimeni, nimeni nu te mai citește, nimeni nu te mai caută, nimeni nu mai are nevoie de tine. devii un intrus pătat care foarte târziu și-a dat seama că sandalele lui hermes doar zeului i se potrivesc. pajiștea e plină de animale setoase de sânge ascunse sub piei de mielușei drăgălași care, când își fac prezentă existența, știu să folosească satârul fatal și să uluiască mieros universul lăsând în urmă buba mare. o coală albă de hârtie poate speria impulsurile prime, poate îngrozi pasiunea.

 

sigur că e importantă comunicarea, nici nu prea ai de ales, ideile nu se bronzează la lampa imperiului, gândurile se maturizează în iarba mătăsoasă din sufletul artistului… dacă-l întrebi repede pe creator ce este în inima ta n-o să știe nici răspunsul, nici întrebarea n-o s-o recunoască, decât dacă ești deja consacrat și uns cu toate alifiile. artistul necunoscut trăiește și ziua și noaptea cu sufletul mototolit într-o moleculă de zâmbet plastifiat într-un tablou din care cere îndurare cuțitului de vânătoare care urlă limpede în timp ce străpunge visul, pământul, piatra gândului care nu dansează cu moartea. cetățeanul orașului interior trebuie să știe să-și stăpânească germenii crudității, trebuie să fie pe fază la fiecare fată morgana, la fiecare cântec al sirenelor, să intuiască izbucnirea crizelor, răscoalelor,… să știe să mângâie coaja copacilor, umbra, lumina, aripile îngerului păzitor,… stările astea contradictorii mi se par cele mai folositoare.

 

știu că mă pregătesc să înot într-un abis neînțelegător cu novicii ca mine. puritatea nu e pentru un univers atât de ambiguu. mi s-a spus de mai multe ori să fiu mai prietenos, mai conciliabil, mai maleabil, mai zâmbitor, dar împrietenirea cu cei din jur nu mă prea interesează… poate doar pentru a avea cui să mă adresez, să nu fiu singur pe lume. prefer să descopăr singur și marile bucurii și marile tristeți și marile succese și marile depresii. și nu e nicio răutate aici, prefer să fiu singuratic, mă simt în nesiguranță când trebuie să socializez sau să vorbesc în public. mă bâlbâi dintr-o dată, fără vreun motiv aparent, dar eu văd privirile ațintite spre mine și am senzația că sunt în fața unui complet de judecată care nu pricepe absolut nimic din ce spun eu în apărarea mea, deși nu sunt vinovat niciodată. e destul de încâlcită viața asta, dar încâlcitura asta e izvorul tuturor poveștilor.

 

nefolosința instantaneelor ucide poza. fix așa e și cu scrisul, trebuie să simți inefabilul și să-l dresezi, să-l așezi elegant pe pagină, să-l imortalizezi cu știință și meticulozitate, altfel nu iese nimic bun. tragediile în direct sunt mai savuroase. să zicem că prin geamul deschis intră două fantome care de fapt sunt doi traficanți de organe. unul în clasa a XI-a la specializarea biochimie și celălalt e străbunicul lui, fost colaborator al lui mengele, dat afară din toate clinicile din lume… cei doi își împart prada… tânărul nu scoate niciun cuvânt, e speriat. doar bătrânul vorbește. dă-mi inima!… doar o mână e destul!… mai ia un deget… acum pot să-ți spun adevărul: toată viața am fost eroul care era nevoit să bea lapte din veverița bezmetică ascunsă în cer după închiderea programului cu gratii solide. nu se ținea cont de cine rămâne înăuntru… toată viața, strănepoate, am vrut să fiu scriitor pentru scenă, film,… se poate scrie foarte mult și bine pentru teatru dans, drame gestuale, scenarii dramatice pentru mișcare… realist – absurd – fără cuvinte… da, se poate scrie și fără cuvinte, aici e arta adevărată! lumea se va schimba tot timpul, fără oprire… medicina am practicat-o numai ca să mă întrețin, scrierile mele n-au fost niciodată băgate în seamă…

 

am o conștientă curiozitate, nu cred că e nativă, am dobândit-o cine știe de pe unde. inclusiv micul dejun mă poate face să fiu cât se poate de inimos și deschis pentru revelație, pentru nou. și chiar se întâmplă deseori să fiu marcat de rezultanta ideilor altora cu care au făcut cunoștință ale mele. mă simt deseori ca puștiul fugit de-acasă și ani de zile a spălat paharele pline cu lacrimi ale exilului, înghițind în sec o liniște gălăgioasă care șoptește numai urlând. am și acum un vis în care eu sunt fiul rătăcitor întors acasă, cel iertat de tot ce n-a făcut, cel care mușcă din vițelul gras pregătit la proțap de tatăl așteptător… în timp ce vântul bate în cântece cu biciul bun și din spumă de iarnă hapsână ies aburi care anunță curata prezență de pâine coaptă în cuptor de mama pentru care timpul e totdeauna prea scurt. pentru dezmăț deseori se moare cu bucurie în imaginea vie. cine dispare cântă adânc dureros, ca și cum ar fi al doilea cuțit lângă cuțitul care deja rănește teaca.

mi se pare uimitor cum indivizi din secole și țări diferite, cu cunoștințe oarecum limitate de granițe și timpuri, cu moșteniri culturale fără mari deschieri spre cunoașterea viitorului, au gândit foarte aproape unul de altul. și de mine. mi-e cât se poate de clar că orice echilibru poate dispărea în indiferent care moment imediat următor și că orice încercare de structurare a ideilor poate fi doborâtă mâine sau chiar mai curând. muzica lucrurilor nu urmează tactul respirației egale, sincopele sunt absolut necesare. atoateștiutorul culege roua de pe spini,… să scrii ca becket… povestea care dansează cu dialogul, repetiție, acumulare dramatică, furtună, gând, coerență și consistență, ăsta da vis. povestea este o minunată metaforă a vieții… poveste, temă, poezie. libertatea minimă uneori e mare de tot. ultimul adevăr care mă zgândărește înainte de culcare e bun prieten cu ursul care-mi șoptește când sosește momentul potrivit scrijelirii în piatră a uimirii zilei prin care uitarea dreptății vorbește în gri îngropând trupul mortal moral tumoral hibernal… joc în spirală, trecut, prezent… oedip nu tușește niciodată. sentimentele sunt destinele lăsate în libertate.

 

m-am ascuns cât am putut de mult de colectivități. am trăit în spații gândite de mine, unde viziunile mele erau bine primite de mine însumi și de spațiul meu, unde deciziile mele erau doar pentru mine. când ești mic ești dependent de țâță, poate unii nu, dar eu am fost. laptele amintirilor e cald și afară din trup, dar memoria nu echilibrează lipsurile din jur, nu există pact aplicabil. fiecare cu memoria laptelui personal. am văzut un film unde glonțul era filmat cu încetinitorul. aproape drăguț, dar eu știu că e făcut pentru a ucide. descria o spirală stranie,… de-atunci în mintea mea așa curgea și laptele din sânii mamei… și eu receptam în spirală lichidul bun. dependența nimeni n-o știe pe de rost, nici glonțul, nici laptele, nici pistolul, nici sânul, nici victima, nici gura mea așteptând spirala lactee. niciun criteriu organic nu vestește bucuria mimării înțelepciunii satârului fals. spațiul curat nu înseamnă goliciune.

am respins, cât am putut, compromisul oricărei colaborări. nu vreau să-mi schimb nici viața și nici obiceiurile. îmi simt mintea apărată de prădători tocmai de principiul care îmi dă voie să nu-mi schimb viața și aici vorbesc chiar numai despre partea intelectuală. visez că nu-mi cunosc vecinii care se ceartă pe-o poză frumoasă cu un pelican care ține prizonier în gușă peștișorul de aur. fiecare vrea poza aia la ușă. eu nu vreau nicio poză. nu te poți elibera de ceva foarte foarte supărător. e o durere mută, mai tânără decât adolescentul ascuns în mine, care tremură de frig, de beznă, de spațiu mic de gândire, de dormit pe salteaua asta de pe vremea lui stalin. uimirea stă trează în balta de scame adunate din penele aripilor dezamăgirilor, dar asta nu mai contează, acum libertatea din indiferent ce doare. cleștarul cu liniștea cuvântului zace în cenușă la ușa spre apartamentele regale ale memoriei, unde zâmbetul unei minți goale e macabru. colecționarul de hăuri arde lemne de pe vremea când florile cădeau pe treptele serii și rănile timpului cântau ca privighetorile.

 

hotărârile matinale chelesc în fața boltei cu viță veche pe care o văd pe geam la marginea casei luxoase de peste drum,.. e un ciorchine acolo stafidit,… esența vieții? radioul nu mai funcționează de când ultima iubită a hotărât că e aberant ca un om să asculte nonstop radio românia cultural. lupta dintre protagonist și antagonist… unde ești, antigona? încerc să fiu sănătos. nu prea beau cafea, prefer ceaiul verde cu un pic de lămâie. aș putea spune că am un program monoton, dar nu e adevărat. sunt foarte activ. creierul meu nu doarme. mai mult de 18 ore fără pauză n-am dormit niciodată. filmele dela hollywood sunt scrise de creiere care au învățat ceva de la aristotel: că un eveniment bine gândit poate declanșa o mare tragedie. sunt prea leneș să salvez lumea. mai bine scriu tot ce se poate scrie și mă transform într-un looser drăguț trist care se va sinucide la o petrecere, apoi va muri fericit în brațele haosului bine povestit.

știu pe unul mai tânăr ca mine care se iubea cu mama fostei mele iubite. nu se băteau, nu se certau, doar se iubeau și-atât. erau ca doi porumbei, guru-guru, ca doi copii care descoperă te miri ce-ul în culoarea care privește prin borcanul cu gem și face cu ochiul ștrengărește. când puteam ieși afară, când nu era carantină bezmetică, în mijlocul vântului se-mpărțea timpul în bucăți mici și rapide care despleteau părul fetelor și-l făceau să leviteze în spațiu, ca un flash de idee care era obligată să respire deliberat repede încet… până când, undeva în nemurirea aflată pe patul de moarte, fiecare silabă dezvelea un plin de ruine de aorte supurând pe un maldăr de cărămide de jad, iar vorbirea se îneca în paharul inert. unii nu știu că s-au născut vii, alții n-au să afle că s-au născut vii. toți cei care nu știu sunt îngrășământ pentru cultura lumii, lest cu ochelari cu dioptrii mari, învățătură de minte, amintire despre cum că omul a fost și este și va fi animalul favorit al destinului tragic.

firește că am și eu muzici favorite, am simpatii, iubiri chiar, dar nu mă hazardez să fiu fan al cuiva, sclavul vreunui ritm. până la urmă și muzica este ciuta rănită de moarte în cine știe ce vânătoare modernă ori ba, devenită roabă, ca o câmpie uitată într-un hău plin cu nămol. dificultățile tehnice ale zilelor pun piedici lunii, lumina bea adevărul din cupe cu spini, aici nu se teme nimeni de viața asta. sună clipocind curat clopotul bisericii ascunse pe fundul apei barajului lac. loc nu mai e. aici ar putea interveni o împușcătură sau un nechezat straniu sau un urlet de lup decupat pe o lună plină, dar nu se întâmplă nimic, senzaționalul e deja evadat și doarme liniștit sub plăpiumioara călduță. armate de supraviețuitori ai plânsului greu râd cu picioarele goale bălăcindu-se în noroi… până la dispariția apariției goale care zgândărește culoarea de nerecunoscut pe pânza unde o mereu nouă ghiară se pregătește să zguduie visul în care toată omenirea psalmodiază în deșert. nimeni nu e egal cu calmul picturii.

pe coperta unei cărți foarte bine vândute, premiate, cadou recomandat, o mamă tânără ține-un prunc în brațe. în mintea mea văd mai mult. pe coperta doi pruncul plânge,… pe coperta trei se-agață de sân, mama plânge și nu-l lasă, până la urmă îl lasă și totul se termină, pe coperta patru, cu pruncul ținând fericit un sfârc în gură. între coperta doi și trei totul se poate reduce la patru replici, cerere și refuz, dă-mi,… nu-ți dau,… sunt flămând,… te iubesc. viața este minunată și de lacrimi udată și unsă cu miere și fasole bătută. așa ceva așa scrie și eu, să fie și bun de mâncat, dar tot ce e important pe lumea asta s-a scris deja. iar bate în calorifer vecinul dela parter, cel mai friguros individ de pe planta asta. e un pictor care pictează numai în pielea goală, doar nuduri cu el însuși. nu are termene limită, că nu-i cumpără nimeni tablourile. fosta lui concubină, actriță senilă, spunea că în timpul liber căuta omuleți verzi sub pat. actrița a plecat în cămașă de noapte la o mare și așteptată întâlnire cu publicul, care n-o va uita niciodată. n-a mai văzut-o nimeni vreodată. s-o fi transformat într-un personaj care a uitat definitiv și cine e el. lăsați personajele să vină la mine, avem aceleași greutăți, avem aceeași unicitate. se aude salvarea…

dar poate povestea e alta. într-o dimineață personajul principal a deschis ușa de la intrare și a rămas cu privirea ațintită în gol. femeia de serviciu i-a făcut semn cu mâna… atunci a scăpat cana cu cafea în capul femeii de serviciu. a venit salvarea, au repus-o pe picioare înainte să sucombe, i-au făcut o injecție, respirație gură la gură, i-au dat câteva palme, au făcut-o să zâmbească și să-i trimită bezele personajului principal care rămăsese cu privirea ațintită în gol fix până poliția a apărut în trombă. peste orice așteptări. personajul principal a reacționat la zgomotul bocancilor și, fără să se miște, a vorbit sacadat: mulțumesc pentru cadouri și vin, țigările au să-mi ajungă o viață, nu mai fumez pipă fină de treisprezece ani, mă doare ce cred eu că mă doare, mă doare nimic, deși cineva crede că nimic nu poate durea, ce e sigur e că părți din haos se ascund în buric,… haosul personal înțelege că inima gândirii brute zace, că în mijlocul omului se împute ideea care nu e eliberată,… exteriorul așteaptă coacerea, o pălincă din creiere fermentate de mare calitatea umană,… o zi perfectă se prefigura la orizont… un singur pumn l-a trezit la realitate… apoi ne amețește în pumni, ne bagă în cuptor, n-o să ne doară măselele, nu, o să ne doară mintea numai când o să ne bată coaja, dar asta mai târziu… cool! pot de mai multe ori? i-au pus cătușe, i-au spus că lupul n-a mâncat-o pe scufița roșie și l-au trimis unde pașii au efect de timp comprimat.

 

m-am prins încă din copilărie că există mai multe lumi și că între ele sunt praguri pe care unii le trec, alții nu le trec. cei mai mulți nu le trec și nici habar n-au că în curtea cuvintelor fauni visează total neconform profețiilor și sculptează văgăuni în leagăne eterice, cu efect de recul întârziat, unde ascund conserve de timp, de toate felurile, pentru cine are nevoi, pentru cine ajunge acolo și nu poate pleca mai departe din cauză disperarea uitării care nu-i lasă să facă curățenie în inimă. îmi spunea un fericit acum artist contemplativ că un singur ochi nu vede congestia unui suflet zdrelit, e nevoie de mai mulți asistenți, ca să treacă de vizionare. o singură lacrimă nu spală drama deschisă zilnic în mijlocul pierduților care urmează să afle pe pielea lor că orice reîncarnare doare la rădăcina văzduhului. nu l-am crezut până am văzut un orb trăgând la mal o pleoapă gândită. o tragedie serioasă poate implica orice. un singur om poate fi mai ghinionist decât o sută.

 

de orele de la capătul mișcării universului depinde gestul străpungerii rodiilor cu sărutul alergând împrejurul grădinii unde oamenii se schimbă numai dacă sunt folositori noii viziuni despre ambalarea seului de oaie împreună cu banane pentru portari de baschet, înotători pe gheață șubredă sau dependenți incurabili de visul în care seară de seară o broască râioasă, pupată cum trebuie, devine prinț special, înalt, semeț, inteligent, frumos, pe umerii căruia cad frunze libere de spasmele puterii… gustul fericirii nu vorbește mai multe limbi, ci una singură. vântul usucă nevoia de lacrimă de lumânare de vrăjitoare, în mijlocul flăcării plouă. doar păsările se leagănă pe vârful muntelui de ceară unde se-ascunde un pictor bodypainter care își iubește și își mănâncă tablourile de ciocolată pe care le atârnă în fiecare încăpere din inima mișcării spre înțeleptul din el, căutând un lacăt, o cheie, un semn, un destin…

deseori am o tristețe albastră, cânt la chitara albastră, chiar am, nu glumesc, am și una neagră… îmi las muza să se spele în lighean în apă albastră, eu îi fac poze… beau numai chestii albastre, îmi pun lentile de contact albastre, strâng între dinți balamale pentru ușile lacrimilor albastre, îmbrac melancolia în cel mai albastru ocean de speranță albastră… cerul albastru nu se vede de poluare. dar imaginația mea e ca un motan albastru care vede tot ce naște din inima albastră. până și soarecii albaștri sunt speriați că bizoni albaștri vioi ne arestează plapumele albastre și pernele albastre. prăpastia asta albastră e o iluzie reușită bravo, albastrule ochi! lumina albastră nu vede un câine albastru călcat de o mașină albastră, nu vede cum magicianul albastru construiește străzi albastre de pluș și nici cum un cal albastru explodează în mintea cutezătorului albastru nemângâiat. aplauzele albastre sunt pietrele albastre aruncate de șefi albaștri spre o națiune de clowni albaștri… sau invers…

acum o vreme am trimis un material genial unui mare studio de film. nu mi-au răspuns. după câțiva ani am văzut un film în care actorii foloseau fix vorbele mele, replicile mele, situația gândită de mine. am fost furat cu nonșalanță. am apelat la judecător. degeaba, nu aveam drepturi de autor, nu exista nicăieri nicio dovadă că eu aș fi scris scenariul acela. de atunci mi-am făcut ștampile complicate, ștampilez inclusiv bilețelele, notițele, să nu-mi fure nimeni nicio idee, niciun cuvințel, cum scriu o pagină o înregistrez la oficiul pentru drepturi de autor… nu știe nimeni ce e în sufletul meu, nici măcar george călinescu… estetica basmului… ăștia lucrează cu alte arme, maestre…. nici robert mckee… story… sorry, nicio șansă, nu există nici măcar cunoașterea valorii contemporanului. poate e un ritual care nici nu trebuie împărtășit, alehandro jodorowski,… anii se îmbibă cu amintirile zborului în alt loc. spațiul, lipsa lui, e drama oricărui hoț de aer.

 

secolul trecut n-a trecut de-adevăratelea. nici ăsta de-acum, nici alealalte de dinainte, nici alea ce vin. greul de afară pare ușor când ești singur. gândul, demon pe sfert mic, zgândărește cenușa fundului lumii lucid liber pierdut în stare de ritm clasic, brânză, zimbru, șorici, moț, brusture viezure… viezurele cu carapace nu crește la noi. atenție, nu dați vina pe nud! pedeapsa râcâie crud urechea melomanului, ca într-un joc cu cicatrici, fost viitor potențial de păcat romantic. jongleurul tușește cu trimitere la lina prăbușire într-un suicid în mijlocul unui magnific nud, pretext, nu poți spăla, apoi stoarce, o zi proastă. multa mulțime mare poftă are să cadă în vid, cu arme în mâini. ucisul nu schimbă viitorul, îl scoate din ecuație. chestia cu lacrima uscată care totuși curge e adevărată, undeva e o scurgere, am citit pe undeva. seacă, pur și simplu, cetaceul din jar cu colți răi, ăla care e mai mult balaur, care emană din inimă o simplă căldură asurzitoare… ăla sunt eu.

 

m-am prins, creierul nu știe unde se află furtuna dintre zidurile unui spațiu mic care trebuie să găzduiască un mare taifun care ba vine, ba nu vine. o grădină cu nuferi nu primește lesne mătasea broaștei. mătasea broscoiului m-ar putea interesa. eu să fiu broscoiul care să fie pupat și să se transforme… în grădina mea, asta de azi, mingea destinului sare fără oprire și nu se poate așeza pe nimic, nu poate potoli viitorul trecutului. se apropie sfârșitul costelivilor grași. la modă e holera din friptura cu gust de piept de războinic ars pe rug pentru mulțime întru înțelegerea lavei care țâșnește, subțire șirag printre pânzele umflate de vântul destinului, marele culegător de aer din păcătoasele distanțe neclare. pentru oricare suflet ascuns aici o să explodeze mâine o floare de mici dimensiuni. gheața din moarte seamănă cu paharul golit, spart de cel mai tare zid frământat din pâinea exilului. neliniștea e moale țărână, e ticăitul inimii unui pui rănit în orgoliu de bomba definitivă, neexplodată încă, a unei jelanii conștientă că prea lunga metamorfoză plictisește curajul. când va fi de-adevăratelea mâine, o să plouă cu povești. mâine e prietenul cel mai bun al uitării.

sfârşit

Publicat în nr.1/2021

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *