Rodica Braga și soarele din rană

Sabie de lumină, poeme, se intitulează „antologia de versuri din secolul trecut, cât și din cel actual”, pe care ne-a dăruit-o Rodica Braga – un op de 368 de pagini, apărut în anul 2020 la editura bucureșteană Ideea Europeană.

Cartea impune, într-o atmosferă olimpiană aparent patriarhală, amprenta matriarhalității fundamentale, revelate magistral, în ample efulgurații apolinice, armonizate de subtilitățile unui orfism virat în isihia asumatei înțelegeri a firescului pășirii în viață ca în lumină, cum dezvăluie, în «arhanghelească» atmosferă, mottoul volumului însuși: „am fost atinsă de o sabie de lumină,/ din rană îmi răsare un soare blând,/ cu el străbat oceanul de nori/ care mă întunecă”. Găsim aici și marea trecere blagiană și întunecarea eminesciană din Trecut-au anii (Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!).

Dar ne amintim și versurile mai vechi: „mi-e scumpă libertatea/ gândului ca tăiș de sabie” (Sunetul liniștii, p. 39, subl. aut.). Remarcam, așadar, cu prilejul comentariului meu la precedentul volum de versuri al autoarei, intitulat Sunetul liniștii (Sibiu: Imago, 2019): «prezența unui puternic sentiment al maternității, cu splendida răsturnare a clepsidrei în textul dedicat fiu„lui Marian” (ca bobul de muștar iute, p. 91), sau în cel adresat mezinu„lui Corin” (fiule drag, p. 163)». În Sabie de lumină, binecuvântarea mamei rugându-se Domnului pentru „puiul ei” instituie maternitatea orantă; tangentă simbolic cu Geea, maica mitologiei mediteraneene antice, prin excelență: „Doamne, dă-i răbdarea pământului,/ căldura placentei în care,/ ca pe un soare, l-am adăpostit,/ dă-i bunul lumii acesteia/ în stare să-l nască pentru a doua/ oară și să-l forjeze într-un zâmbet,/ balsam pe rana mea ce doare” (fiului, p. 129). Și tot din comentariul citat, de reținut: «Rodica Braga se lasă trăită de poesia căreia îi dă viață printr-un țipăt organic, eliberator, vestitor al ivirii poemei în lume: „zgomotul liniștii,/ floare cu petale de elitre/ înflorită/ în tot coșul pieptului” (p. 193)», imagine pe care o regăsim în Sabie de lumină, summum al iubirii îngerului, omului, transfigurată iubire a lui și de Dumnezeu: „dar ochiul tău m-a tăiat/ în mărunte sclipiri/ înfipte dureros undeva/ sub osul stern, în mijlocul/ florii-soarelui înflorită în plex” (floarea-soarelui, p. 174). Bunăoară, între poetesele contemporane, și Mariana Codruț scria în Pulsul nu poate fi minimalist (Paralela 45, 2019; la p. 15, respectiv 116): «cu un copac de cristal în piept/ eu merg înainte spre moarte», sau: «dar eu am putere/ doar cît să supraviețuiesc/ și pentru asta umblu mereu/ cu un copac de cristal în piept/ umplîndu-mă de ridicol». Autoarele vorbesc, în idiomuri poetice distincte, despre aceeași prezență a inimii în piept/centrul vital, aidoma arhetipului binomial anima-animus, de la Carl Gustav Jung, prin Aristot și Platon, până la Annick de Souzenelle. Poeta își asumă ascultarea, uimirea și liberul accept, la modul marianic, printr-o cumințenie spirituală de copil etern al lui Dumnezeu, atât pentru nașterea pruncilor de gând și de simțire care îi sunt poemele sfâșietor de tandre cât și, deopotrivă, pentru zămislirea fiilor de carne. E cumințenia pământului descojită din piatră de Brâncuși. În micul său tratat de thanatologie, un alt creator-femeie ne sare în ajutor, mărturisind: «Doar când nu ești destul și știi că nici nu vei fi vreodată poți lupta creator să fii. Consider existența tragică o dimensiune feminină. Doar femeia poate simți ce înseamnă să rupi din tine o altă viață care ești tu fără a fi întrutotul. Bărbatul, în egoismul său mușchiulos, nu știe să moară. Adevărații creatori evoluează pe coordonate feminine […] doamnele literaturii române sunt toți marii scriitori, bărbați ori femei. Feminitatea e carența, absența, fragilitatea care se răzbună (adică se fac mai bune, etimologic) în creație» (Irina Petraș, „Știința morții”: înfățișări ale morții în literatura română, Cluj-Napoca: Dacia, 1995, subl. autoarei). Un creator-bărbat îi confirmă, în chiar versul său din perspectiva opusă, opinia: «Artistul e-a domniţei lui mireasă/ şi-n grele chinuri naşte mintea sa;/ deşi din carnea lui a fost să iasă,/ poemul e asemeni şi cu ea./ Pătrunde, deci, din nou în/ al meu gând,/ să-ţi nasc copii, ce n-or muri/ curând.» (Mircea Cărtărescu, Poeme de amor, București: Cartea Românească, 1983).

Oricare poem se prezintă ca portret al autorului său, ca fereastră spre propriul univers; cu-atât mai autoreferențial-autoportretistică devine o antologie, orgolioasă pinacotecă de unde pot fi alese portrete ale crezului-durere răzvrătită pe care poetul îl întruchipează în text, cum bunăoară acesta, cu titlul imperativ și totodată acuzator-afirmativ nu mă priviți: „ca sângele din venele tăiate/ țâșnește uneori poemul./ zdruncinată-i lumea/ de zgrunțuroasa batere a inimii./ e un timp ascuțit,/ pumnal răcoros scrijelindu-mi obrazul./ nu mă priviți, cicatricele/ zâmbesc vaporos;/ răzvrătită, durerea-mi/ s-ar putea să v-atingă,/ să vă ardă până la os,/ să vă însămânțeze/ cu ochi fără somn.” (p. 86). E ochiu-nchis afară ce-n lăuntru se deșteaptă, al lui Eminescu, e vizionara insomnie a lui Cioran la Sibiu și aceeași la Paris, o invitație la liturghia cosmică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a doctoralului țăran creștin Mircea Eliade, viziunea românească asupra misterului existențial de care vorbește în Constelația magicului Vasile Avram, coborârea transcendentului sofianic la Blaga…, o întreagă stirpe a călătorilor prin nouri, șamanici, inspirați solomonari – dacă vreți – locuind între lumi.

Din imanența trăirii ori amintirii mai apoi, cu nesfârșită cumințenie firească, precum aceea plăsmuită-n calcar de dalta lui Brâncuși, conștiința proiectează o lume de gracile nostalgii, ferme și emoționante prin puritatea și tăria sentimentului care devine/dă viață și în transcendent, prin imagini de mare plasticitate, blândețe mângâietoare, jertfelnicie asumată, iubire generoasă – fiică a Tatălui, aleasă a Soțului, maică a Fiilor, bună a Nepotului: „sunetele luminii, închise în fiecare strop/ de sudoare, îi schimbă trupul în cântec./ ca un vrăjitor stă și acum tata/ în gura cuptorului unde îmi coc/ poroasele pâini ale amintirii” (tatei, cu nestinsă iubire, p. 82); „că-n carne prins-a rădăcină/ a iubirii neliniștită lumină” (fiii, p. 80). Ritmuri blagiene consună cu tandrețea gânditoare a femeii-poet: „dar, dintre toate pedepsele lumii,/ cea mai cumplită-i a humii/ din noi: atunci când se frânge/ – și a naște pui vii/ scăldându-i în sânge/ e o frângere fără sfârșit/ – e doar un bruș de pământ istovit” (id, p. 81); ori: …„starea de comă/ a iubirii ce-și revine miraculos/ fără nici o operație/ pe cord deschis” (acasă, pp. 83-84). Ca „semn clar că în poem/ se adună blândeți/ și cruzimi deopotrivă” (somn de pisică, p. 101), autoportretul felin de iubită feroce vibrează de energia leoaicei tinere nichitastănesciene, transpusă în registru important olfactiv: „nu ești decât/ mireasmă de cețuri topite./ iubitul tău își umple/ nările cu tine./ înălțându-te spre el îți oferi fața/ ca pe-o fiară de pradă/ îmblânzită, aștepți clipa/ când, lacomă, o să-l devori.” (fiară de pradă, p. 100). Poemele „seninului din ou” închinate „Radului” – nume real și simbolic al fericitului făt care este fiul fiului, nepotul – poeme îndrăgostite ale mamei pentru progeniturile ei cum pe de altă parte progeniturile de gând-cuvânt sunt efigii strălucite ale maternității uimit-roditoare. Incantație biblic-paideică: „două inimi într-una/ e o minune atât de rară,/ încât va rămâne secretul nostru./ îmi crește pântecul, i-am spus/ iubitului meu. Taci, s-a speriat el,/ dorul meu de tine are nevoie/ de puțină odihnă. Unde să-l culc/ somnul acesta decât în adăpostul/ pântecului tău, iubito?” (somn, pp. 115-116).

Joc al lucidității între reflexiv și tranzitiv: „pupila mea dilatată în întuneric/ este însăși lumea/ care mă privește cu luare aminte” și revelația dublei existențe în(tre) real și imaginar: „acestea toate nu sunt eu, e mintea mea”, clădite pe mărturisirea profundei vocații: „mie rămânându-mi/ să fiu doar vie” (indigo, p. 117). Obsesia sfârșitului, descrisă la p. 121 (voi cădea) e surprinsă ca previziune încă de la p. 13 (când se va închide cercul) și face natura părtașă, martor al tradiționalei eterne reîntoarceri, ciclicei învieri perpetuu-înnoitoare: „o, trupul meu, care de frig/ te-ai preschimbat în fulg și în părere!/ unde mergi? unde mergi? unde mergi?”, respectiv în ordine inversă în carte: „într-o altă sămânță de timp,/ cu lumina ceva mai vitroasă, ca o părere voi răsări”. Natura = firescul, în care află: „slova fermecată/ pe care n-am găsit-o încă până acum,/ deși râvnesc la ea de-o viață întreagă” (p. 158).

O artă poetică în sine se dovedește antologia Sabie de lumină: „energia ascunsă în cuvânt/ spintecă neantul ca o sabie” uimindu-se de: „fragilitatea de neînvins/ a sufletului” ori mărturisind cu ardoare Cuvântul&cuvintele ca pe o mană cerească: „energia cuvântului, coborând,/ ca o tornadă, în miezul/ lucrurilor, dăruindu-ne/ fărâme din ele, ca o/ hrană miraculoasă” (pp. 344-345). Și dacă „o rană de nevindecat” e poezia – fructul oprit, însă „a cărui lipsă/ te aruncă în sevraj” (p. 341) – naște drama.

Poemele cu titlu înstelat (fără titlu) așezate la finalul volumului alcătuiesc o declarație călugărească sui generis, paradoxală prin împletirea de supunere semeață, mândră prin împlinire maternală, castitate jertfelnică prin trăirea poeziei în regimul aspru-milităresc pronunțat cândva de Nichita Stănescu («poetul ca și soldatul…») și sărăcie îmbogățită-pliromă prin dubla creație de carne și cuvânt, impregnată cu devoțiunea religioasă pentru Cuvânt, implicit pentru taina sacră a cuvintelor-poem din arderea de tot: „din scrumul/ arderii/ în care se coace/ pâinea devenirii noastre” (p. 346). cuvântul din vers dând sens întregii existențe spirituale locuite poetic după Hölderlin, organic integrată în viziunea femeii-poet, cum spuneam, cu pregnantă originalitate în imaginea construită de Rodica Braga: „ca ploaia cu grindină/ cad cuvintele peste tine […]/ apoi se scurg liniștit/ spre țărmul fremătător/ al mâinii ce le primește/ ca o ofrandă pe care/ o depune, neatinsă,/ pe foaia albă,/ ce-o așteaptă ca un altar” (p. 347). Ironie salvatoare și sobră, ironizare a ironiei sorții, ironiei imanente vieții, moartea însăși privită cu milă, din calmul unui legitim hybris al propriei valori-condiții umane recunoscute, cu înțeleaptă îngăduință, după o logică proprie visării poetice, asemuind lucrarea morții cu trudnicia edecarilor în tabloul lui Repin: „pisicoasă, moartea se tot/ apropie […]/ uneori, mi se face/ milă de ea, de greaua ei/ încercare./ odată cu mine, va trebui/ să târască cu sine/ și lotca burdușită/ de cântecele mele neterminate,/ deșarte, îngreunate de apa tulbure/ a răspunsurilor greșite/ la întrebările capitale” (pp. 328-329). Poemele înstelate, plasate final între paginile 296-358, încheagă în chintesențe convingerile înfrigurate, certitudinile și îndoielile întregii cărți intitulate Sabie de lumină, despre existență, rost și rostire, despre moarte, continuarea prin naștere și prin renaștere în toată puterea Cuvântului și a cuvintelor Poesiei. Înluminura unei existențe poetice autentic, simplu, grandios, cutremurător și liniștitor mărturisitoare, ca o maternă mângâiere din adieri etern-primăvăratice peste înghețul pasager în eternitatea lui trecătoare, aparentă, tratată cu zâmbet senin, de icoană a Maicii călcând, prin rodul făpturii sacralizate, însăși entropia, haosul, moartea.

Proiecție a ființei poetice, umbra generează tribulații, îndoieli, renegări: „din când în când/ îmi doresc/ să mă despart de cuvinte,/ să mă separ de ele/ ca de propria umbră” (separarea de cuvinte, p. 122), decât că ființa cuvântătoare dobândește, prin reflecție în fața spectacolului naturii: „din noi înșine/ ne retragem ca dintr-o îmbrăcăminte/ prea mare, din grabă călcând pe/ propria umbră ca și când ne-am/ împiedica de-o necunoscută/ floare, lăcrimăm și ne doare”, tăria reinventării de sine, remarcabilă în absolut: „și verdele, la trezie ne cheamă,/ ignorând expirul, putrezirea,/ ne învață demnitatea sfârșitului” (concert de bruch, pp. 118-119). Același ton suveran, surprins confratern în afirmația testamentară a credinciosului mărturisitor Odisseas Elytis, potrivit căruia «poezia începe de acolo de unde ultimul cuvânt nu-l are moartea»: „un cântec în întuneric,/ astfel vine moartea,/ aducând cu ea tot mai multă/ lumină […]/ iar plata vămii ne va fi/ doar umbra sufletului/ călăuză” (p. 294), cu puternic ecou rilkeean cu reverberație mistică din Daniel Turcea: „doar moartea/ e statornică în noi,/ dar asta e suprema frumusețe,/ să trăiești, hrănind-o/ tot timpul,/ întru gloria ei ultimă” (p. 340). Poesia ca autoportret ziceam, ca o perpetuă dăruire de sine: „sunt un sunet pierdut/ în auzul vostru” (p. 354); autoportret în linii ferme, clare, simple, și limpezi: „poezia mustește în mine/ ca apa fântânii” (p. 356). Poeta se definește pe sine în(tre) bucuria de a fi deodată cu noi, pentru noi – liniște, apă, neliniște, urlet de furie neputincioasă, strop de fericire, bob de năut tare al nefericirii –ca într-un imn de mulțumire și slavă adresat în subsidiar Creatorului a tot și a toate, spunând: „sunt toate acestea/ și mă bucur să fiu vie/ printre voi” (p. 357). O bucurie a existenței urmată de retragerea prefigurată, asumată firesc, cu filosofia senină a țăranului ardelean (sau vrâncean, moldovean), în stratul mumelor, blagian, stropit cu roua gândirii orientale străvechi: „mă topesc în marele/ zumzet universal și/ liniștea mă înghite” (rânduri ce încheie această luminoasă antologie, la p. 358).

Sunt versuri ce îndreptățesc cu prisosință situarea Rodicăi Braga între cei mai reprezentativi poeți religioși (etimologic, din religo, re ligare) ai literaturii noastre din toate timpurile – de la creștinătorul Apostol Andrei, mitropoliți și voievozi luminați, prin clasici, gândiriști, martirii Rugului Aprins, moderni, martirii lui Hristos din închisori, până la noi –, în corul imnologic universal din fața altarului literaturilor lumii.

Cu binecunoscutul simț critic, Irina Petraș notează pe manșeta mai recentei culegeri de versuri, Poeme în mi bemol, apărută la Limes în 2021, despre Rodica Braga: «Poeta nu are complexe decât, poate, unul de superioritate. Inteligentă, dar având acces la visceralitate, lucidă, dar fiindu-i la îndemână vagul, nuanța, claroscurul, puternică, dar jucându-și cu oarecare perfidie și profit fragilitatea, ea administrează disponibilități vaste». Poate că valoarea fundamentală a liricii Rodicăi Braga stă tocmai în vitalismul domestic/domesticit de ritmurile esențial-necesare ale existenței simple-simplificate de parcurgerea etapelor, de frumusețea cu care sunt mărturisite ca restituire a firescului existenței, așa cum ne-a fost dată și cum se cuvine să rămână pentru a ne reprezenta ca oameni în eternitatea omenescului, sub adierea divinului din fiecare.