Una dintre metodele cele mai des uzitate de către Rodica Grigore în demersurile sale hermeneutice este analiza paradigmatică. Paradigma, însă, nu este pentru ea un pat procustian ideologizat și ideologizant, așa cum se poate observa mai nou în critica ce stă sub semnul corectitudinii politice, adică proletcultismul de origine occidentală, și nu e nici măcar un blând canon, semi-axiologic și semi-axiologizant, precum cel al lui Harold  Bloom[1]. Pentru universitara sibiană, paradigmizarea e o (s)punere în abis, adică o rost(u)ire, marcată de pecetea esteticului, a sensurilor pe care lectura le declanșează, prin resorturile sale cele mai intime, în cititor, adică în Celălalt (în sensul acelui l’Autre lacanian), alteritatea fiind, de fapt, singura cale de descifrare a vocii adevărate a eului auctorial fără de care actul hermeneutic își pierde orice valoare. Acest demers capătă la Rodica Grigore o dimensiune majoră, pentru că în critica pe care ea o practică, autorul nu este, așa cum menționa Roland Barthes în Moartea autorului, „o figură autoritară”, ci, mai degrabă, răsfrângerea în oglinda (meta)textuală a literaturii a acelui Celălalt, id est lectorul, fără de care actul hermeneutic, așa cum se arată mai sus, nu poate exista. Descifrarea sensurilor, pe care un autor le poate oculta în topos-ul paradigmatic al jocului semantic cu mărgelele de sticlă generatoare de infinite sensuri meta- , para- și hipertextuale, este pentru Grigore o practică eminamente hermeneutică, și asta pentru că din ea decurg toate elementele care determină și organizează răspunsurile pe care Celălalt le oferă, prin actul lecturii, scriptorului (cf. Barthes), al cărui cod literaturizat este acum descifrat printr-o semioză literaturizandă, adică via o re-generare a sensurilor (cf. Peirce), prin care se configurează literatura. Spre exemplu, analizând scrierile lui Alejo Carpentier în cartea să Realismul magic în proza latino-americană  a secolului XX [2], exegeta sibiană propune existența unui „cod predilect” folosit de către scriptor pentru a „traduce și transpune [sau poate trans-spune – n.n., D.D.] la nivelul literaturii realitatea” (p. 128). Jocul literaturizant pomenit mai sus este, deci, cu predilecție unul hermeneutic, iar mărgelele sale de sticlă capătă acum un rol, nu doar de deconstruire a realității, ci și de reconstruire a sa, odată ce noua semioză astfel creată „nu mai poate fi nicidecum redus[ă] la amănunte sau obiecte brute ale realității transcrise în literatură pe baza principiului mimetic” (p. 139).

     Logica narativă a discursului novelistic contemporan este cercetată de Rodica Grigore prin prisma optică a unui demers hermeneutic pentru care criteriul imitării realității, așadar, este insuficient emiterii unor judecați pentru care criteriul estetic rămâne pilonul axiologic de bază al actului interpretativ. Interrelaționările dintre scriptor și lector sunt, prin urmare, întotdeauna luate în calcul de exegetă, iar atunci când ea aplică, totuși, în analizele din Realismul magic îndeosebi, criteriul „contractului mimetic”  (apud Ana María Barrenechea[3]), atunci acesta reușește să dizolve, în ceea ce privește paradigma etimologico-semantică a termenului, convențiile majore ale tradiției aristotelice a acestuia, punând accentul în schimb pe relația dintre lume, percepută că un Ding an sich kantian, și referentul ei literaturizant ce ia naștere prin însuși actul creației textuale. Reificarea lumii nu este însă o provocare mimetică, ci o răsfrângere a diseminării de noi sensuri pe care noua lume creată de scriptor la nivel textual este (re)interpretată de cititorul-hermeneut, care acum se indetifică pe sine cu însuși actul procesului de semioză, și prin care, am adăuga noi, se obține „plăcerea textului” (cf. Barthes), fără de care literatura nu poate gratifica. Astfel, analizând semnificația realismului magic în proza scriitorului mexican Juan Rulfo, Grigore subliniază importanța factorului noetic în opera sa, pentru că în paradigma prin care scriitorul percepe lumea se regăsește răspunsul pe care cititorul îl oferă, printr-un act hermeneutic, scriptorului, iar el, lectorul, este sau nu satisfăcut estetic de modul prin care primul a încifrat, id est recreat, lumea: „În plus, nu putem uita nicio clipă interesul lui Rulfo pentru istoria țării sale și nici preocupările sale legate de nevoia de a exprima și de a transfigura, ca fapt estetic, realitățile dure cu care se confruntă de mult timp populația din zonele rurale ale Mexicului. Scriitorul procedează, până la un punct, în mod asemănător cu Asturias și Carpentier, utilizând o serie de elemente miraculoase, preluând credințe și rituri ori superstiții populare. Numai că el nu le prezintă ca fiind ceva magic prin excelență, ci ca parte componentă a existenței cotidiene, așa cum, de altfel, țăranii mexicani erau convinși. Apoi Rulfo, spre deosebire de Carpentier sau Asturias, nu se mulțumește doar să descrie în Pedro Páramo, aceste realități neobișnuite, ci insistă asupra percepției  pe care o are un străin[4] – utilizând, deci, o convenție occidentală, însă trasând drumul inițiatic al acestuia și prezentând impactul emoțional pe care lumea morților o are asupra lui într-un mod fundamental legat de tradițiile latino-americane, mexicane mai ales” (pp. 230-231).

     Însă nu doar relația scriitorului și a cititorului cu realitatea este importantă pentru Rodica Grigore în ceea ce privește actul hermeneutic, ci și aceea dintre protagonist și lumea înconjurătoare, mai ales când aceasta din urmă este percepută printr-un Weltanschauung produs, la nivelul ficțiunii create de scriptor, de către însuși eroul narațiunii. Astfel, făcând o analogie cu Don Quijote în cartea sa despre realismul magic, scriitoarea sibiană afirmă că „relația protagonistului cu realitatea înconjurătoare implică amestecul elementelor miraculoase cu cele ale existenței cotidiene și unde reacțiile oamenilor la fenomenele aparent inexplicabile se înscriu în limitele obișnuitului[5]. Neîndoios, importanța acestei viziuni are o istorie foarte veche, câtă vreme epoca descoperirii Americii era marcată exact de acest gen de romane – și, implicit, de o atitudine estetică specifică, ce a ajuns, în acest fel, exact în spațiul Lumii Noi descoperite dincolo de Oceanul Atlantic” (p. 22). De fapt, relația care se stabilește între arealul narațiunii și zona istoricului este unul din demersurile prin care cercetătoarea sibiană își construiește, cu acea rigoare și migală care o caracterizează, stratificările hermeneutice de tip „cadru”, așa cum le numea Adrian Marino[6], ce realizează omologarea ierarhică a actului hermeneutic și polarizarea scripturală a acestuia printr-o dicotomie cum este cea precizată mai sus. Astfel, analizând, de data asta în limba engleză (pentru că Rodica Grigore scrie în mai multe limbi!), relația dintre istorie și ficțiune în prestigiosa publicație academică americană Theory in Action, autoarea afirmă că „istoria și ficțiunea se dovedesc a fi unele din cele mai importante elemente – atât în plan tematic, cât și în cel istoric – care se regăsesc în literatura universală.”[7] Cu alte cuvinte, ficțiunea este o provocare a istoriei, a cărei narațiune produce ceea ce Schlegel numea „gradele ierarhice” ale scriiturii, prin care granițele dintre cele două lumi, cea a realității ca dat faptic și cea a realității recreate, se estompează la nivel epistemologic. În mod similar, analizând, în aceeași publicație, Generalul în labirintul său, una din prozele de căpătâi ale lui Gabriel García Márquez, Grigore afirmă că romanul columbianului „combină informațiile de factură istorică cu ficțiunea, pentru a umaniza personajul Eliberatorului și a-i distruge imaginea aproape mitologizată, precum și pentru a examina implicațiile discursului literar axat pe romanul latino-american contemporan de până atunci.”[8] Prin asimilarea realului de către ficțional și reconfigurarea istoricismului în sfera unei epistemologii trecute prin filtrul scripturalului, atât narațiunea ficțională, cât și cea istorică propriu-zisă, pot deveni o artă literară – și astfel granița dintre ele va dispărea definitiv –, însă pentru acest lucru e nevoie ca specificul esteticului să primeze, altfel narațiunea istorică riscă să se transforme în „pseudo-istorie”.[9]

     Scriind în Realismul magic despre necesitatea unei hermenutici a literaturii hispano-americane, Rodica Grigore afirmă că dezideratul acesta se circumscrie unei „nevoi de sinteză culturală, pe de o parte, dar şi cea de exprimare a unui cât mai adecvat sens al identităţii latino-americane” (p. 38). Cât despre „teritorializarea specifică ce marchează cele mai bune pagini” ale unor scriitori că Llosa sau Márquez, ea „reprezintă şi o metaforă a universului spaţial latino-american, care în permanenţă trebuie redescoperit – chiar şi după marea descoperire a lui Columb. Poate cu atât mai mult după aceasta, pentru a putea fi depăşite aparenţele care, în anumite momente au împiedicat evaluarea adecvată a semnificaţiilor profunde ale acestei lumi” (p. 38). Discutând realismul magic al unor autori precum cei menționați mai sus, Grigore observă cu multă finețe că elementul care ține, în fapt, de factura miraculosului este unul hibrid, odată ce el cuprinde atât sfera naturalului, cât și pe cea a supranaturalului, iar discursul care ia naștere prin această estompare a granițelor dintre real și fantastic este caracterizat de „juxtapunerea unor detalii aparent contradictorii din care, însă, sunt eliminate asperităţile printr-un elaborat proces” (p. 38). Cu alte cuvinte, se îngemănează aici o coincidentia oppositorum metatextuală pe care autoarea, foarte inspirat, o asemuiește formalismului rus, odată ce și aici funcționează acea defamiliarizare (a realității cotidiene, a certitudnii epistemiologice etc.) pe care o pomenește Propp  în Morfologia basmului[10].

     Potrivit exegetei, în marea literatură a realismului magic latino-american, textul și contextul devin negocieri de factură hermeneutică, nu atât între real și ireal per se, cât mai ales între rolul pe care primul element îl poartă în configurarea celui de-al doilea, și asta întrucât irealitatea, așa cum se poate observa și etimologic, nu se poate defini pe sine – nici ontologic, nici meontologic – fără prezența, fie și doar la un nivel anamnetic, în sens platonician, a realității înseși. Astfel, potrivit hermeneutei sibiene, în cadrul realismului magic hispano-american, „relațiile stabilite între un text, orice text, și context sunt întotdeauna complexe, câtă vreme, chiar și în contextul originar, un anumit text poate să nu fie nimic altceva decât preluarea unor idei sau chiar citate dintr-un text preexistent” (p. 66).

     O altă caracteristică a demersului interpretativ îmbrățișat cu succes de Rodica Grigore în exegezele sale este ceea ce s-ar putea numi o hermeneutică metafizică[11], în fapt o pledoarie în favoarea sintezei livrești a oricăror racorduri heuristice, inclusiv a celor care depășesc sfera fizicalității mundane și imanente, odată ce ele pot converge către o mai adâncă sondare (meta)textuală a orizonturilor auctoriale supuse analizei critice, și care, desigur,  vor trebui să omită parti pris-urile. Această hermeneutică metafizică se îndeletnicește cu conceptele care țin de zona imaginarului noetic, la a cărui descifrare a realului se raportează, oximoronic, firescul „funcției de ireal” (la fonction de l’iréel) cum o numește Bachelard. Grigore scurtcircuiteaza în acest fel raportarea firescului imaginarului auctorial la cel al imaginarului lectorului. Astfel, demersul hermeneutic adoptat de autoare nu mai divizează, așa cum se întâmplă în cazul metodologiilor interpretative uzitate de alți hermeneuți, continuum-ul ce se creează prin fuziunea produsă, pe de-o parte, dintre vultus naturalis și mască, și pe de alta, dintre text și context, așa cum reiese și din acest fragment dintr-o analiză pe care Rodica Grigore o face celebrului roman din 1970 al lui José Donoso, Obscena pasăre a nopții: „Violența care semnifică descoperirea propriei monstruozități de către Jerónimo de Azcoitia în contextul grotesc al unui dans al măștilor de pe tărâmul monștrilor îl conduce pe acesta, în cele din urmă, la moarte. De altfel, el însuși dezlănțuise, fie și indirect, această violență, atunci când, decizând să nu-și ucidă fiul, a ales să deformeze și să transforme, monstruos, însăși lumea, convins că are dreptul, că poate, că orice îi este permis.”[12] În acest fel, hermeneutica metafizică a Rodicăi Grigore este scutită de poncifele interpretative pe care un model tezist și ideologiza(n)t le poate colporta în spațiul demersului critic.

     Tot așa, analizând romanul Claricei Lispector, Patimile după G.H., exegeta reconstruiește, prin aceeași hermeneutică de sorginte metafizică, macheta semantică a textului, deslușind în degringolada de sensuri a acestuia atât „o creație prin excelență ermetică și accesibilă doar inițiaților”,[13] cât și „un text ezoteric menit mai degrabă a adânci decât a explica misterele existenței umane”.[14] Referindu-se la romanul La hora de la estrella al aceleiași autoare, Rodica Grigore scrie într-o introducere la cartea sa Tigrul și steaua,[15] publicată în revista Letralia. Tierra de Letras, una dintre cele mai citite publicații culturale din America Latină, că „steaua face trimitere la un univers diferit și îndepărtat, către care ființa umană se îndreaptă cu speranță, ori poate cu teamă”,[16] o interpretare pentru care matricea noetică a demersului hermeneutic e conturată, tot așa, de o dinamică ce nu se mai limitează la domeniul fizicalității pure. O hermeneutică metafizică uzitează Grigore și atunci când analizează versurile de natură apofatică din celebrul poem Răspuns al lui Bei Dao, popularizat în America de Nord de Allen Ginsberg, text pe care autoarea îl consideră depozitarul unor proiecții numenale de tip fractal ce „recreează experiența fragmentară pe care situațiile date ne-o  oferă”.[17]

     Călătorii în bibliotecă (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016) este și ea o carte definitorie pentru modul în care își raportează Rodica Grigore actul critic vizavi de (re)stabilirea sensurilor lumii, în care litera e nu doar o oximoronică particulă elementară generatoare de sensuri generaliza(n)te, ci și punctul de plecare în călătoriile hermeneutice prin spațiul neliminar al bibliotecii. Grigore pătrunde, așadar, în lumea magică a bibliotecii aidoma eroilor din Leul, vrăjitoarea și dulapul, binecunoscutul roman al lui lui C.S. Lewis. De îndată ce autoarea pășește în spațiul sacrosanct al bibliotecii, acesta se deschide către o lume interioară secretă, plină de poteci textuale ce se bifurcă, borgesian, la infinit, adică serii evolutive de semnificanți pe care lectorul-hermeneut le poate străbate la nesfârșit, generând el însuși noi poteci semantice. Prin urmare, folosindu-se de logica lui Hermes, așa cum numește Aristotel demersul hermeneutic, cititorul va întâlni pe aceste poteci nume consacrate ale literaturii universale, precum Jonathan Swift, Henry Fielding, Gustave Flaubert, Virginia Woolf sau Fernando Pessoa, și are astfel posibilitatea să deschidă noi perspective de lectură asupra unor texte deja clasicizate. O hermeneutică de-o factură asemănătoare se regăsește și într-o altă carte de căpătâi a autoarei, intitulată Lecturi în labirint (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007), numai că aici traseele demersurilor critice ale Rodicăi Grigore se focalizează pe modalitățile narative utilizate de autori ai zilelor noastre: Becket, Kazantzakis, Xingjian, Saramago, Coetzee, Pamuk, Calvino, Pinter, Kawabata etc. Biblioteca și labirintul sunt, deci, coordonatele esențiale ale onto-epistemologiei spirituale ce o caracterizează pe autoare, pentru care actul hermeneutic este o condiție sine-qua-non a existenței literaturii înseși, care nu poate fi decât o artă a unor ludice diseminări de sensuri universaliza(n)te – după cum se știe, vocabula litteratura este un calc după termenul grecesc grammatiki, prin care se înțelegea totalitatea cunoștințelor ce se pot cuprinde prin înșiruirile de litere ce alcătuiesc substanța unei cărți. Cu alte cuvinte, actul hermeneutic reprezintă  pentru Rodica Grigore un „joc livresc”,[18] așa cum îl definește ea vorbind despre propriul volum de critică Măști, caligrafie, literatură (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2011), și-așa cum reiese și din celelalte studii critice ale autoarei, precum Meridianele prozei (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2013), Pretextele textului (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2013), Cărți, vise și identitate (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018) ori Între lectură și interpretare (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020).

     Prin originalitatea demersului hermeneutic, bagajul cunoștințelor teoretice, finețea și acuratețea observațiilor critice și, nu în ultimul rând, prin rafinamentul expresiei, Rodica Grigore se dovedește a fi unul dintre cei mai buni comparatisti, nu doar din România, ci din Europa. Faptul că ea colaborează la prestigioase reviste de profil de pe trei continente dovedește substanța acestei aprecieri, care nu este cu nimic exagerată. Volumele de comparatistică ale Rodicăi Grigore vor rămâne mult timp de acum încolo cărți de referință într-un domeniu care este fascinant, și-asta și datorită contribuțiilor sale.

[1] Vezi Harold Bloom, The Western Canon. San Diego: Harcourt, 1994.

[2] Rodica Grigore, Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015.

[3] Ana María Barrenechea, Borges, the Labyrinth Maker. Edited and transl. by Robert Lima, New York: New York University Press, 1965.

[4] Vezi analogia de mai sus cu acel „Celălalt”, înțeles însă nu doar în sensul conferit termenului de Lacan, ci și, printre alții, de Heidegger și Sartre.

[5] În Limitele interpretării, Umberto Eco, face următoarea afirmație: „Sunt deci evidente motivele pentru care trebuie să avem în vedere condițiile și limitele interpretării. Dacă în sfera hermeneuticii sau a teoriei literaturii poate apărea provocator ca inițiativa de lectură sa stea complet de partea subiectului interpretant, cu mult mai riscant ar părea dacă am afirma-o în legatură cu acele procese ce ne ajută să identificăm o persoană sau un obiect aflat la distanță în timp și în situații diferite, să deosebim un câine de un cal sau să regăsim drumul spre casă în fiecare zi. În astfel de cazuri, a admite că unica decizie îi revine interpretului poartă, în istoria gândirii, un nume: idealism magic”. (Umberto Eco, Limitele interpretării. Trad. de Ștefania Mincu și Daniela Crăciun, Ed. „Polirom”, Iași, 2016, p. 12). Surprinzătoarea asemănare dintre hermeneutica „idealismului magic” descrisă de Umberto Eco și cea a realismului magic analizat de Rodica Grigore în cartea sa nu poate rămâne neobservată și ar merita o analiză mai amănunțită.

[6] Constantin M. Popa, Hermeneutica lui Adrian Marino, Ed. „Aius”, București, 1993, p. 48.

[7] Rodica Grigore, “Introduction: The Fiction of History and the History of Fiction” in Theory in Action, Vol. 14, No. 4, Oct. 2021. http://transformativestudies.org/wp-content/uploads/10.3798tia.1937-0237.2125.pdf. Accesat 11 iunie 2022.

[8] Idem, “Gabriel García Márquez, History and the Labyrinth of Literature” in Theory in Action, Vol. 13, No. 4, Oct. 2020. http://transformativestudies.org/wp-content/uploads/10.3798tia.1937-0237.2053.pdf. Accesat 12 iunie 2022.

[9] Ibidem.

[10] V. I. Popp, Morfologia basmului. Trad. de Radu Nicolau, Ed. „Univers”, București, 1970.

[11] În acest sens, hermeneutica Rodicăi Grigore se aseamănă cu ceea ce Monica Spiridon, referindu-se la prozele lui Mircea Eliade, numea „detectivism metafizic” (v. Monica Spiridon, Interpretarea fără frontiere, Ed. „Echinox”, Cluj-Napoca, 1998, p. 59).

[12] Rodica Grigore, José Donoso. Obscena pasăre a nopţii. Monștri, putere, violenţă în Saeculum, Vol. 51, nr. 1, 2021, p. 54.

[13] Rodica Grigore, Călătorii în bibliotecă, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016, p. 52.

[14] Ibidem.

[15] Rodica Grigore, Tigrul și steaua. Violenţă și exil în proza latino-americană a secolului XX, Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2021.

[16] Rodica Grigore, El tigre y la estrella (introductión). „Letralia. Tierra de Letras”. www.letralia.co/sala-de-ensayo/2022/02/07/el-tigre-y-la-estrella-de-rodica-grigore. Accesat 16 iunie 2022.

[17] Rodica Grigore, Lecturi în labirint, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p. 64.

[18] Rodica Grigore, „Pasionaţii de literatură universală nu au nevoie de un ghid”. Interviu de Andra Rotaru. Iulie 2011. Agenţia de Carte. www.agentiadecarte.ro/2011/07/„pasionaţii-de-literatură-universală-nu-au nevoie-de-un-ghid”. Accesat 17 iunie 2022.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *